ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra plângerii de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La 8 mai 2012, la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

în Dosarul nr. 315/P/2012 s-a înregistrat plângerea penală formulată de T.N. petentul

susținând că procurorii P.V. și O.S.H. au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu

în formă calificată, prevăzută de art. 248

1

C. pen., primul cu ocazia

emiterii rechizitoriului nr. 40/P/2004, celălalt, ca prim procuror al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Bacău, confirmând respectivul act de sesizare, el fiind trimis

astfel în judecată printr-un act întocmit cu rea credință și cu lipsă de profesionalism.

Reaua credință, în opinia

petentului, a constat în respingerea, în cursul urmăririi penale, a mai multor probe

pe care le-a cerut fie el personal, fie avocatul său, printre ele numărându-se confruntarea

cu martorul minor Z.C., efectuarea unei expertize tehnice nouă, toate acestea reprezentând

încălcarea cu intenție, a drepturilor sale procesuale. În ce privește vătămarea,

petentul a susținut că aceasta derivă din suferințele provocate de privarea sa de

libertate în mod nelegal și din umilința ce i-a adus-o arestul preventiv executat

la Inspectoratul de Poliție al județului Bacău și în Penitenciarul Bacău. Referindu-se

la procurorul O.S.H., petentul a motivat că acesta a săvârșit aceeași infracțiune

întrucât cu ocazia verificării rechizitoriului ar fi trebuit să îl infirme în temeiul

dispozițiilor art. 264 alin. (4) C. proc. pen. dacă ar fi considerat că actul de

sesizare întocmit în condițiile arătate nu întrunea elementele de legalitate și

de temeinice astfel cum el a exemplificat.

Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică,

prin rezoluția din 27 august 2012, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la

art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.V.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău (fost procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău) pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 248

1

C. pen. întrucât fapta nu există.

O.S.H., vicepreședinte

al Consiliului Superior al magistraturii (fost prim procuror al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bacău), pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248

1

C. pen., întrucât fapta nu există.

În motivarea rezoluției,

s-a reținut că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. 40/P/2004

ce a avut ca obiect efectuarea de cercetări privind circumstanțele în care la 12

octombrie 2003, un autoturism a părăsit carosabilul și a plonjat de pe un pod în

albia râului Tazlău din județul Bacău, evenimentul antrenând decesul conducătorului

auto L.O. și rănirea pasagerilor M.R. (aceasta a necesitat 30-35 zile îngrijiri

medicale) și C.E. (35-40 zile îngrijiri medicale), la 16 februarie 2004, procurorul

P.V. a început urmărirea penală împotriva lui T.N. pentru săvârșirea infracțiunii

de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 176

lit. b) C. pen., în sarcina lui constatând că la data accidentului a urmărit cu

autoturismul condus de el și a lovit vehiculul care astfel a căzut de pe acel pod.

La 4 noiembrie 2004, s-a

pus în mișcare acțiunea penală față de T.N., s-a dispus reținerea acestuia iar la

5 noiembrie 2004, la propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, instanța

a dispus arestarea preventivă.

Pe parcursul urmăririi

penale după schimbarea încadrării juridice a faptei, extinderea cercetărilor, Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bacău a emis rechizitoriul, inculpatul (la acea dată) T.N.

fiind trimis în judecată pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de

art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. i) C. pen. (victimă L.O.), tentativă

la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat

la art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. b) C. pen. (părți vătămate M.R. și

C.E.), precum și pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută

de art. 81 din O.U.G. nr. 195/2002.

Rechizitoriul a fost întocmit

de procurorul P.V., la 21 februarie 2005, T.N. fiind trimis în judecată în stare

de arest preventiv.

Tribunalul Bacău, prin

sentința penală nr. 359/D din 2 iulie 2008 în Dosarul nr. 29/110/2005 l-a achitat

pe inculpat pentru toate infracțiunile, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârșită de

inculpat).

Curtea de Apel Bacău,

prin decizia penală nr. 158 din 16 decembrie 2008 a respins, ca nefondat, apelul

declarat de parchet și a luat act de retragerea apelului formulat de T.N.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia penală nr. 2204 din 11 iunie 2009 a respins, ca nefondat,

recursul declarat de parchet.

T.N. a executat reținere

și arestare preventivă în perioada 4 noiembrie 2004-12 decembrie 2005.

Referindu-se la motivele

plângerii penale, rezoluția a reținut că în ce-i privește pe cei doi procurori nu

există infracțiune reclamată întrucât aprecierea asupra încadrării juridice a faptelor

cercetate penal, a identității autorului lor, a vinovăției acestuia, a valorii de

adevăr judiciar a unor declarații și a situației de fapt rezultată din ansamblul

materialului probator este atributul exclusiv al organului judiciar legal investit.

În cauza dosarului, menținerea

arestării preventive a lui T.N. s-a întins prin încheieri ale instanței de judecată

până la momentul în care, prin modificarea declarațiilor persoanelor audiate și

efectuarea altor expertize tehnice auto, s-a conturat o altă situație de fapt decât

cea stabilită prin rechizitoriu. Totodată, din motivarea hotărârilor judecătorești

pronunțate, s-a reținut că au existat probe la urmărirea penală, dar au fost insuficiente

pentru a răsturna prezumția de nevinovăție a lui T.N., achitarea acestuia fiind

dispusă pentru dubiu în ce privește vinovăția sa. La cercetarea judecătorească,

un martor a declarat altfel decât la urmărirea penală, părțile vătămate, la fel,

și-au modificat declarațiile justificând această poziție fie pentru că nu-și mai

aminteau, fie că la acea dată erau confuze urmare tulburării creată de evenimentul

rutier care le-a traumatizat, și acestea constituind considerent că procurorii reclamați

nu și-au încălcat în nici un fel atribuțiile specifice funcțiilor lor.

Plângerea petentului,

formulată la procurorul ierarhic, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția

din 11 octombrie 2012, temeiul legal constituindu-l art. 278 alin. (1) C. proc.

pen.

În motivarea rezoluției,

procurorul ierarhic a reținut că pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului

T.N., procurorul care a instrumentat cauza Dosarului nr. 40/P/2004 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Bacău (P.V.), a avut în vedere probatoriul administrat, respectiv

declarațiile martorilor L.I., S.G., S.M., H.D.I., Z.A., N.M.C., J.A.N., ale părților

vătămate M.R. și C.E., actele medicale, procesele-verbale de confruntare, reconstituirea

și expertizele criminalistice efectuate.

Ca atare, susține procurorul

ierarhic, dispoziția de trimitere în judecată din actul de sesizare s-a fundamentat

pe probatoriul administrat la urmărirea penală, acesta creându-i procurorului de

caz convingerea că fapta există, a fost săvârșită de persoana cercetată, aceasta

având capacitatea de a răspunde penal.

Aprecierea diferită dată

de instanța de judecată (fond, apel, recurs) privind vinovăția, nu conduce automat,

la existența unui comportament nelegal al procurorului care a efectuat urmărirea

penală, în cauză, instanțele reținând că „s-au administrat probe în sprijinul învinuirii,

dar totuși persistă îndoiala”, deci, nu s-a constatat că nu există probe, ci acestea

au fost insuficiente pentru a răsturna prezumția de nevinovăție.

Totodată, comportamentul

funcțional profesional al procurorilor trebuie analizat prin prisma probelor cauzei

la momentul trimiterii în judecată, pronunțarea, de către o instanță de judecată,

a achitării după parcurgerea fazei cercetării judecătorești neconducând la concluzia

încălcării atribuțiilor de serviciu.

În baza disp.art. 278

1

C. proc. pen., petentul a formulat plângere în fața judecătorului.

La momentul formulării

plângerii, aceasta a fost înregistrată sub nr. 1/16356 C din 9 noiembrie 2012, la

Curtea de Apel București.

Instanța, avându-se în

vedere calitatea procurorului O.S.H., aceea, la acea dată, de membru al Consiliului

Superior al Magistraturii și considerând și dispozițiile art. 278

1

alin. (13) C. proc. pen. în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, constatând

că i-a fost greșit îndreptată, cu adresa din 9 noiembrie 2012, a trimis-o, pe cale

administrativă, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Plângerea petentului este

nefondată pentru considerentele ce se vor dezvolta.

În prealabil, analizând

excepția tardivității plângerii, aceasta nu este fondată.

Potrivit art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., termenul de introducere a plângerii împotriva rezoluțiilor

sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este de 20 de zile și curge

de la data comunicării actului prin care conducătorul parchetului ori procurorul

ierarhic superior a respins plângerea formulată conform art. 275-278 C. proc. pen.,

împotriva rezoluției sau ordonanței de netrimitere în judecată.

În cazul în care conducătorul

parchetului sau procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul

prevăzut de art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii

împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului, de retrimitere în judecată

curge, conform art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen., de la data expirării

termenului inițial de 20 de zile, în care conducătorul parchetului ori procurorul

ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea conform art. 277 C. proc. pen. Acest

din urmă termen, de 20 de zile, în care conducătorul parchetului sau procurorul

ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea conform art. 277 C. proc. pen., se

calculează întotdeauna de la data primirii plângerii de către organul judiciar competent

să o soluționeze.

În cauză, rezoluția din

27 august 2012, i-a fost comunicată petentului T.N., la 4 septembrie 2012.

Rezoluția procurorului

ierarhic a fost comunicată petentului, la 19 octombrie 2012 (Dosar nr. 3391/II.2/2012).

Petentul a formulat plângere

la instanță la 9 noiembrie 2012 (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală).

Termenele menționate fiind

distincte, fiecare calculându-se separat, cu respectarea dispozițiilor art. 186

C. proc. pen. referitoare la calcularea termenelor procedurale pe zile, în cauză

petentul formulând plângere la instanță cu respectarea termenelor (ultima zi, ar

fi fost 10 noiembrie 2012).

Dar plângerea este nefondată,

avându-se în vedere următoarele:

Conform art. 222 alin.

(2) plângerea trebuie să cuprindă, printre altele, și mijloacele de probă.

În cauză, petentul, în

motivarea plângerii, a considerat că cercetările nu sunt complete, el și nici persoanele

față de care s-a plâns, nefiind audiați, argumentul pentru care s-a dispus rezoluția

este nefondat, un minim efort din partea procurorului de caz sau o analiză corectă

din partea procurorului care a vizat rechizitoriul ar fi condus cu ușurință la o

altă soluție decât propunerea de arestare preventivă și trimiterea în judecată,

aruncarea vinii pe instanță este incorectă, actele întreprinse la cercetarea judecătorească

care au condus la achitare putând fi îndeplinite, cu minim de efort, în faza de

urmărire penală, el solicitând prin cererile de probatorii, în apărare, întreprinderea

acestor demersuri (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În raport cu actele și

lucrările dosarului, se reține că analizând, în faza actelor premergătoare, motivarea

plângerii, procurorul și procurorul ierarhic superior, au examinat dosarele care

l-au privit pe petent.

Infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu în formă calificată

referindu-se la consecințe deosebit de grave, constă în fapta funcționarului public

care, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește

un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

a intereselor legale ale unei persoane.

În dosarul ce l-a privit

pe T.N., pentru existența infracțiunii reclamate, este necesar ca funcționarul public

să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie printr-o inacțiune neîndeplinirea

unui act, fie printr-o acțiune îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie

să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale persoanei, neexistând nici un

indiciu că cei doi procurori ar fi adoptat soluțiile ca urmare a comiterii vreunui

fapt ilicit, soluțiile lor fiind date ca urmare a legii în concordanță cu convingerea

lor despre relevanța probelor, actul lor decizional nefiind urmarea comiterii vreunei

fapte penale, cercetarea judecătorească hotărând asupra învinuirii adusă inculpatului,

pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal [art.

345 alin. (1) C. proc. pen.]

De asemenea, pentru ca

într-o cauză să se dispună începerea urmăririi penale cu referire la plângerea penală,

sunt necesare două condiții: prima, constă în existența unui minim de dare care

ar permite să se considere că s-a săvârșit o infracțiune, informațiile purtând fi

culese fie direct din sesizare, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior

sesizării; a doua condiție, rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în existența

cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută în

art. 10 C. proc. pen., intervenția lui rezultând fie din actele prin care a fost

sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare realizate ulterior

sesizării, ele putând determina ca în locul începerii urmăririi penale, să funcționeze

instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc.

pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale și

acestea pot realiza completarea informațiilor pentru a le aduce la nivelul unor

constatări care să determine începerea urmăririi penale, verificarea celor deja

deținute, confirmând sau infirmând concordanța lor cu realitățile faptice ale cauzei,

fundamentarea convingerii referitor la soluția de neurmărire penală, potrivit

art. 228 C. proc. pen.

În ce-l privește pe petent,

există această ultimă variantă.

Actele premergătoare sunt

facultative, ele putând fi și limitate, împrejurarea că petentul sau cei doi procurori

nu au fost audiați sau că nu s-ar fi administrat actele, apreciate ca fiind necesare,

fără însă a le proba, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale.

Emiterea sau pronunțarea

unei soluții nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu

prin care s-ar leza interesele legale ale persoanei, procesul penal desfășurându-se

atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor

prevăzute de lege, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și

instanța fiind obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe,

acestea neavând valoare mai dinainte stabilită. Totodată, când există probe de vinovăție,

inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Într-o cauză, sunt indicii

temeinice când din datele existente, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana

față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit

fapta, iar potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura reținerii se ia dacă

sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul, sau inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală. Arestarea preventivă, pe lângă condiția prevăzută de

art. 143, reclamă și existența vreunui caz dintre cele prevăzute în art. 148 C.

proc. pen., persoana având dreptul să exercite căile de atac.

În adoptarea rezoluției,

s-au verificat acele elemente probatorii care au fost considerate relevante, nedovedindu-se

rea-credință, abuz sau altă faptă penală ce s-ar fi săvârșit de către procurorul

care a emis rechizitoriul în Dosarul nr. 40/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Bacău sau de procurorul ierarhic care a verificat actul de sesizare, dispunerea

neînceperii penale pentru că nu există infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C. pen., fiind legală.

Pentru aceste considerente,

plângerea petentului, va fi respinsă ca nefondată potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

Conform art. 192, cu referire

la art. 189 C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul T.N. împotriva rezoluției din 27 august 2012 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

dispusă în Dosarul nr. 315/P/2012.

Obligă petentul la plata

sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi, 9 aprilie 2013.