ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 127/ PI din

19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 4564/30/2009

a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta S.A.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre

Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Prima instanță a constatat că bunicul

reclamantei a fost condamnat prin Sentința penală nr. 173/1960 a fostului

Tribunal Militar Timișoara la 10 ani muncă silnică și 6 ani degradare civică,

pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2, lit. b) C. pen.,

constând în crimă de uneltire contra ordinii sociale, reținându-se, în concret

în sarcina inculpatului că, deși în anul 1938 s-a alăturat unei organizații

legionare din Iași, difuzând publicații legionare și fiind condamnat de

Tribunalul Militar Iași la închisoare corecțională, după eliberare a activat în

continuare ca legionar, iar după 23 august 1944, a continuat să aibă legături

cu membrii unei legiuni legionare din Banat, condusă de o persoană, la rându-i

condamnată pentru activitate legionară.

S-a reținut că antecesorul reclamantei

a participat activ la strângerea de ajutor legionar, cooptând și alte persoane

în această activitate și a ținut întruniri în care a relevat importanța

ajutorului legionar și necesitatea recrutării de noi elemente în cadrul

grupării, consemnându-se în finalul considerentelor că inculpatul a recunoscut

faptele supra descrise.

Instanța a considerat că pedeapsa

suferită de autorul reclamantei nu se circumscrie ipotezelor subsidiare ale Legii

nr. 221/2009 care vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare (alin. (3) al art. l) precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit

scopul supra anunțat. In aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și

al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

În același timp însă, art.7 apartenent

aceleiași Legi reparatorii nr. 221/2009, instituie o normă de excepție, spunând

că, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru

infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat

o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și

xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase,

superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la

xenofobie.

”

consacră și situațiile exceptate de la

incidența prezentei legi.

Dispoziții similare se regăsesc, de

altfel, și în corpul O.U.G. nr. 114/1999 care în art. 2 alin. (2) spune că „Prevederile

prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică persoanelor condamnate pentru

infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au

desfășurat o activitate cu caracter fascist în cadrul unei organizații sau

mișcări de acest fel precum și în art. 13 din Decretul-lege cu nr. 118/1990

potrivit căruia, prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor

condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a

dovedit că au desfășurat o activitate fascistă în cadrul unei organizații sau

mișcări de acest fel.” (cele două acte normative precedând adoptarea Legii cu

nr. 221/2009 și stabilind, spre deosebire de cea dintâi, numai despăgubiri

materiale).

Prin raportare la aceste texte de

lege, tribunalul a conchis că mișcarea legionară excede sferei de aplicare a Legii

cu nr. 221/2009, datorită caracterelor sale, așa cum au fost relevate anterior.

Prin decizia civilă nr. 383/ A din 28

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

s-a respins apelul declarat de

reclamantă, instanța raportându-se la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009

și la deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale fără a intra

în examinarea pe fond,

a susținerilor reclamantei relativ la greșita

reținere a apartenenței antecesorului ei la o grupare legionară.

S-a reținut, astfel, că prin decizia

civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat

ca neconstituțional art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Față de soluția Curții

Constituționale, instanța a constatat că, în speță, la data soluționării

apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza

căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă.

Nu poate subzista nici susținerea că

anterior deciziei Curții Constituționale reclamanta ar fi fost proprietara unui

„bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Drepturilor

Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau

parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta,

indicând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ.

Arată că la data introducerii cererii

de chemare în judecată sub imperiul Legii nr.221/2009 s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că legea în vigoare la acel moment

este valabilă pe tot parcursul soluționării acțiunii. în sensul

neretroactivității este și art. 1 C. civ., jurisprudența C.E.D.O., dar și

decizia nr.1354/2010 a Curții Constituționale.

Invocă prevederile art. 20 din

Constituția României.

Prin aplicarea în cauza de față a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile

Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, precum și Rezoluțiile nr,

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu preliminar, este de observat

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea

greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus

judecății.

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147, alin.4 din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune)» iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere,

în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu

drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii

incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână

aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost

voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de

persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii

nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun

”

al

reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează

”

;

că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește

rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

”

Cum deciziile nr. 1358 și nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră ca nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței

de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Situația de dezavantaj în care s-ar

găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării”

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului

normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaționale cu

caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta S.A.A. împotriva deciziei nr. 383/ A din 28 februarie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 martie 2012.