ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra

cauzei penale de față, în baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni sub nr. 1062/262/2012 la data de 3

aprilie 2012, condamnatul F.C., deținut în Penitenciarul Mărgineni a solicitat recunoașterea

hotărârilor penale pronunțate de către instanțele judecătorești Italiene, respectiv

sentința nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de către Curtea de Apel din Veneția,

Italia, sentința nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunțată de către Tribunalul din

Arezzo-Italia și sentința nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunțată de către Tribunalul

din Padova-Italia și contopirea pedepselor aplicate de către aceste instanțe cu

pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de către Tribunalul Timiș prin sentința penală

nr. 84 din 17 februarie 2011 în Dosarul nr. 1302.5/30/2010.

Prin sentința

penală nr. 492 din 26 aprilie 2012 pronunțată de către Judecătoria Moreni în baza

art. 42 C. proc. pen. s-a declinat în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența

de soluționare a cererii formulate de către condamnat apreciindu-se că aceasta a

solicitat în principal contopirea mai multor pedepse pronunțate în străinătate și

nerecunoscute în România cu o pedeapsă pronunțată în țară pentru o infracțiune care

se află în competența de soluționare a tribunalului ca primă instanță. În aceste

condiții, constatându-se că cererea este întemeiată în principal pe prevederile

art. 449 C. proc. pen., prima instanță a apreciat ca fiind incidente în cauză prevederile

alin. (2) ale art. menționat, potrivit căruia instanța competentă a dispune modificarea

pedepsei este instanța de executare, respectiv în cauză Tribunalul Dâmbovița.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 4825/120/2012 și prin sentința penală

nr. 481/2012 în baza art. 42 C. proc. pen. s-a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

În motivarea soluției,

din analiza hotărârilor de condamnare aplicate de către instanțele italiene petiționarului

F.C., respectiv, sentința nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de către Curtea

de Apel din Veneția-Italia, definitivă la data de 24 februarie 2009, sentința

nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunțată de către Tribunalul din Arezzo-Italia definitivă

la data de 30 septembrie 2009 și sentința nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunțată de

către Tribunalul din Padova-Italia, definitivă la data de 6 octombrie 2009 și ordinului

de unificare a pedepselor nr. 1742/SIEP/2009 emis de Procuratura Republicii de pe

lângă Tribunalul din Padova la data de 29 aprilie 2010, tribunalul a constatat că

prin cumularea pedepselor aplicate prin cele trei sentințe definitive condamnatului

i-a fost aplicată pedeapsa principală de 9 ani, 4 luni și 8 zile închisoare și amendă

în cuantum de 9.200 euro, interzicerea funcțiilor publice pe 10 ani ca pedeapsă

accesorie și îndepărtarea de pe teritoriul statului italian la ispășirea pedepsei,

în modalitățile prevăzute de art. 20 din Decretul-lege nr. 30/2007 (expulzarea)

ca măsură de siguranță.

Din același ordin,

s-a observat că după deducerea perioadelor de încarcerare de 1 an, 10 luni și 24

de zile și aplicarea beneficiilor prevăzute de Legea nr. 241/2006 condamnatul F.C.

mai are de executat pedeapsa principală de 4 ani, 9 luni și 6 zile închisoare, interzicerea

funcțiilor publice pe 10 ani ca pedeapsă accesorie și îndepărtarea de pe teritoriul

statului italian la ispășirea pedepsei în modalitățile prevăzute de art. 20 din

Decretul-lege nr. 30/2007, pedeapsă pentru executarea căreia a fost emisă de către

Procuratura Republicii Italiene de pe lângă Tribunalul din Padova, ordonanța

nr. 1742/SIEP/2009 din 29 aprilie 2010 ce conține măsurile de executare a pedepselor

în concurență și ordinul concomitent de executare a încarcerării condamnatului.

În urma relațiilor

solicitate Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare

Judiciară în materie penală a comunicat cu adresa din 7 decembrie 2012 că în materia

recunoașterii și executării hotărârilor penale și a actelor judiciare străine, sunt

aplicabile art. 130 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, iar față de dispozițiile

art. 131 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, la nivelul Consiliului

European în materia recunoașterii și executării hotărârilor penale străine sunt

aplicabile cele trei instrumente, respectiv, Convenția europeană privind valoarea

internațională a hotărârilor respective, adoptată la Haga la 28 mai 1970, ratificată

prin O.G. nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000; Protocolul Adițional la

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasburg,

la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001

(art. 2 din Protocol vizează preluarea executării pedepselor) și Convenția Europeană

privind supravegherea infractorilor condamnați sau eliberați condiționat, adoptată

la Strasburg, la 30 noiembrie 1964.

Luând în considerare

faptul că din cele trei instrumente enumerate mai sus, nu este niciunul la care

ambele state să fie parte, în relația dintre România și Republica Italiană tribunalul

a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 302/2004

potrivit cărora hotărârea penală străină poate fi recunoscută pe bază de reciprocitate.

Totodată, urmare

adresei din 20 noiembrie 2012 s-a solicitat și atașat Dosarul 3472/11-5/2012 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București ce conține documentele de recunoaștere

a hotărârilor de condamnare emise de către statul italian pe numele condamnatului

F.C.

Întrucât condamnatul

F.C. a solicitat să ispășească în România pedeapsa de 4 ani, 9 luni și 6 zile închisoare

stabilită prin decizia de executare a pedepselor concurente nr. 1742/SIEP emisă

la 29 aprilie 2010 de către Procuratura de pe lângă Tribunalul Padova în urma celor

trei sentințe de condamnare, iar față de acesta a fost aplicată și măsura de expulzare

de pe teritoriul statului italian la terminarea pedepsei, tribunalul a apreciat

că în cauză singura instituție incidență este cea a conversiunii condamnării, fiind

aplicabile dispozițiile art. 154-165 din Legea nr. 302/2004 privind continuarea

executării restului de pedeapsă având în vedere că singurul acord care funcționează

între România și Republica Italiană este Acordul asupra transferării persoanelor

condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră

semnat la Roma la 13 septembrie 2003 și ratificat de România prin Legea nr. 83/2006,

completat de dispozițiile Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasburg la 21 martie 1983, ratificat de România prin Legea nr. 76/1996

și Protocolul adițional la Convenția asupra transferării persoanelor condamnate,

ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999.

Prin sentința

nr. 16 din 31 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a declinat

competența de soiuționare a cauzei vizând cererea de recunoaștere a hotărârilor

penale pronunțate de instanțe străine formulată de către condamnatul F.C., în prezent

aflat în Penitenciarul Ploiești, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În baza art. 43

alin. (1) C. proc. pen. constată existența unui conflict negativ de competență și

în baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen. sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție

în vederea soluționării conflictului ivit.

Pentru a dispine

astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

La data de 18

ianuarie 2013, sub nr. 1136 din 18 ianuarie 2013 a fost înregistrată cererea formulată

de condamnatul F.C., prin reprezentant convențional, avocat V.E. de preschimbare

a termenului de judecată, solicitând acordarea unui termen de urgență, apreciind

că se impune soluționarea cu celeritate a cauzei.

La data de 21

ianuarie 2013 s-a admis cererea și s-a dispus preschimbarea termenului de judecată

la data de 31 ianuarie 2013.

La termenul de

judecată din 31 ianuarie 2013, din oficiu, Curtea de Apel Ploiești a pus în discuție

necompetența materială de soluționare a cauzei.

Asupra acestei

excepții, curtea de apel a constatat că prin cererea inițială condamnatul F.C. a

solicitat recunoașterea hotărârilor de condamnare pronunțate în ceea ce îl privește

de instanțele de judecată italiene și contopirea pedepselor stabilite prin acestea

cu pedeapsa aplicată de către Tribunalul Timiș, pedeapsă în executarea căreia se

află.

Chiar dacă formal

actul de sesizare a instanței are drept prim capăt de cerere recunoașterea unor

hotărâri pronunțate în străinătate, în realitate finalitatea urmărită prin aceasta

este în mod evident pronunțarea unei hotărâri prin care să fie contopite toate pedepsele

aplicate condamnatului prin hotărâri pronunțate atât de către instanțele naționale

cât și de cele străine, în vederea stabilirii unei pedepse rezultante și a deducerii

perioadei deja executate în străinătate.

Cum sentința prin

care inculpatul F.C. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare a fost pronunțată

de către Tribunalul Timiș (sentința penală nr. 84 din 17 februarie 2011, Dosarul

nr. 1302.5/30/2010), competența de soluționare a cererii de contopire a pedepselor

formulată aparține, în conformitate cu prevederile art. 449 alin. (2) C. proc.

pen. instanței corespunzătoare instanței de executare în a cărei rază teritorială

se află locul de deținere, în cauză Tribunalul Dâmbovița.

Nu pot fi reținute

ca aplicabile în prezenta cauză prevederile art. 154-165 din Legea nr. 302/2004,

ce consacră printre altele instituția conversiunii condamnării, în condițiile în

care situația premisă consacrată de aceste texte legale, respectiv ca cetățeanul

român să se afle în executarea pedepsei aplicate de instanța străină pe teritoriul

acestui stat, nu sunt îndeplinite.

În speță, condamnatul

F.C. se află în executarea pedepsei aplicate de către Tribunalul Timiș prin sentința

menționată, executarea acestei pedepse realizându-se într-un loc de deținere situat

pe teritoriul României. În privința pedepselor aplicate de către instanțele italiene

este de reținut că acestea nu au fost puse în executare în condițiile în care inculpatul

a fost judecat în lipsă, perioada deja executată din aceste pedepse fiind urmare

a stării de arest preventiv în care s-a aflat inculpatul în timpul procedurii judiciare

desfășurate în fața instanțelor străine.

Față de această

stare de fapt, Curtea de Apel Ploiești a constatat că excepția necompetenței materiale

a instanței este întemeiată și în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competența

de soluționare a cauzei vizând cererea de recunoaștere a hotărârilor penale pronunțate

de instanțe străine formulată de către condamnatul F.C., în prezent aflat în Penitenciarul

Ploiești, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Constatând că

în cauză a intervenit un conflict negativ de competență între Tribunalul Dâmbovița

și Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen. a sesizat

Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului ivit.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că:

Prin cererea formulată,

petentul solicită efectuarea contopirii pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată prin

sentința penală nr. 84 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Timiș, cu pedepsele

aplicate prin hotărârile penale pronunțate de către instanțele judecătorești italiene,

respectiv sentința nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de către Curtea de

Apel din Veneția-Italia, sentința nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunțată de către

Tribunalul din Arezzo-Italia și sentința nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunțată de

către Tribunalul din Padova-Italia.

Potrivit art.

134 din Legea nr. 302/2004 recunoașterea hotărârilor pronunțate în alte state se

poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către instanța

de judecată în fața căreia cauza este pendinte. În aceste condiții, instanța competentă

să soluționeze cererea de recunoaștere a hotărârilor pronunțate în Italia este instanța

competentă să soluționeze cererea de contopire.

Cum la data formulării

cererii de contopire a pedepselor petentul era încarcerat la Penitenciarul Mărgineni,

competența de soluționare a cauzei aparține, în conformitate cu prevederile

art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanței corespunzătoare instanței de executare

în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Potrivit art.

43 C. proc. pen., Înalta Curte, rezolvând conflictul de competență apărut între

Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești privind cererea formulată de condamnatul

F.C. de recunoaștere a hotărârilor penale pronunțate de instanțele judecătorești

italiene, respectiv sentința nr. 1833 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de către

Curtea de Apel din Veneția-Italia, sentința nr. 366 din 22 aprilie 2009 pronunțată

de către Tribunalul din Arezzo-Italia și sentința nr. 1622 din 9 iunie 2009 pronunțată

de către Tribunalul din Padova-Italia și de contopire a acestor pedepse cu pedeapsa

de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 84 din 17 februarie 2011 a

Tribunalului Timiș, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența

de soluționare a Dosarului nr. 1062/262/2012 privind pe condamnatul F.C., în favoarea

Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru condamnat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi, 3 aprilie 2013.