ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC C. SA, prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios

administrativ, a chemat în judecată pe pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA București, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta:

- să încheie contract

de vânzare - cumpărare pentru autoutilitare, și să-i predea acesteia

autovehiculele respective împreună cu originalele cărților de identitate,

certificate de înmatriculare al fiecărui autovehicul și setul de chei de

rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz sentința judecătorească

să țină loc de contract de vânzare - cumpărare;

- să plătească câte 1.000

lei/zi de refuz pentru fiecare autovehicul începând cu data de 23 ianuarie

2009, data punerii în întârziere și până la efectiva predare-primire a

bunurilor menționate la petitul 2.

Prin Sentința

nr. 946/ C

din 18 iunie 2009, Tribunalul Sibiu,

secția comercială și de

contencios administrativ,

a respins excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Sibiu, secția comercială. A admis acțiunea reclamantei și în

consecință, a obligat pârâta SC P.L.R. SRL București să încheie cu reclamanta

SC C. SA contract de vânzare - cumpărare pentru autoutilitar, și să-i predea

acesteia autovehiculele respective împreună cu originalele cărților de

identitate, certificatele de înmatriculare pentru fiecare autovehicul și setul

de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz, sentința

urmând a ține loc de contract. A obligat pârâta să-i plătească reclamantei

daune în sumă de 1.000 lei/zi refuz pentru fiecare autovehicul începând cu 23

ianuarie 2009 și până la predarea efectivă a bunurilor menționate anterior de

către reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, s-a reținut că având în vedere locul

plății, în temeiul contractului de leasing financiar încheiat între părți, este

la Sibiu, astfel că în raport de prevederile art. 12 C. proc. civ., instanța

de fond a respins ca neîntemeiată excepția invocată.

Cât privește fondul

cauzei, instanța de fond a reținut că pârâta nu a făcut dovada, la dosarul

cauzei, a îndeplinirii obligației corelative rezultate din contractul de

leasing financiar – art. 3 pct. 9 și art. 3 pct. 10 – respectiv a încheierii

contractului de vânzare – cumpărare și a predării certificatelor de

înmatriculare, originalul cărților de identitate, setul de chei de rezervă cu

telecomanda de alarmă, deși a fost notificată în acest sens la data de 23 ianuarie

2009.

Prin urmare, instanța

de fond, a obligat pârâta să încheie cu reclamanta cele două contracte, în

temeiul contractului de leasing financiar raportat la art. 969 C. civ., iar în

temeiul art. 970 raportat la dispozițiile art. 1073 C. civ. a obligat pârâta la

plata de daune interese.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâta

SC P.L.R. I.F.N.

SA București.

Curtea de

Apel Alba Iulia, secția comercială, prin Decizia nr. 68/ A din 25 septembrie

2008 a respins apelul pârâtei SC P.L.R. I.F.N. SA București.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență că, stabilirea

competenței teritoriale de soluționare a cauzei este o chestiune de ordine

publică, neputând fi aprioric stabilită prin voința părților iar pe de altă

parte, în mod întemeiat instanța a făcut aplicarea art. 10 alin. (4) C. proc.

civ. cu privire la competența Tribunalului Sibiu ca instanță de la locul plății

contractului de leasing încheiat între părți.

Cât privește fondul

cauzei, s-a constatat că, pe de o parte, încheierea unui contract de vânzare -

cumpărare în legătură cu cele două autovehicule, în sensul solicitat de

reclamantă, nu vine în contradicție cu poziția pârâtei, care este de acord cu

transferul dreptului în favoarea acesteia, iar pe de altă parte predarea

bunurilor solicitată de reclamantă are valoarea unui act juridic și nu a unei

simple posesii de care se prevalează pârâta pentru a refuza predarea.

Prin urmare, câtă

vreme cele dispuse de prima instanță sunt în concordanță cu poziția pârâtei

care nu se opune transferului dreptului de proprietate asupra celor două

autoturisme în favoarea reclamantei și nici cu predarea acestora, soluția

acesteia de a dispune în sensul celor menționate este legală și temeinică,

urmând a fi menținută prin respingerea apelului de față.

Împotriva acestei

decizii, pârâta

SC P.L.R. I.F.N. SA

București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii, cu

consecința admiterii excepției necompetentei teritoriale a Tribunalului Sibiu și

trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București, secția comercială,

iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea

recursului său, recurenta pârâtă susține că, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât în conformitate cu

prevederile contractului de leasing financiar din 14 iulie 2005, respectiv art.

22 pct. 1, părțile au stabilit competența de soluționare a unor eventuale

litigii în favoarea instanțelor din București, în condițiile în care competența

stabilită de art. 10 pct. 4 nu este de ordine publică.

Cu privire la

fondul cauzei, recurenta susține că transferul dreptului de proprietate a avut

loc prin emiterea facturii pentru valoarea reziduală și prin achitarea acesteia

de către reclamantă, contractul de vânzare – cumpărare având un caracter

consensual. Referitor la predarea bunurilor, învederează că reclamanta se află

în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de leasing financiar,

pârâta având numai calitatea de nud proprietar, iar la momentul achitării

valorii reziduale, a fost transferată și nuda proprietate către reclamantă, în temeiul

contractului de leasing, astfel că obligarea la predarea bunurilor apare ca

neîntemeiată.

De altfel, obligarea

la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare apare de asemenea ca

nelegală, în condițiile în care transferul dreptului de proprietate se face în

baza facturii reprezentând valoarea reziduală și în baza contractului de

leasing, aspecte ce rezultă din prevederile O.G. nr. 51/1997.

Recurenta mai

arată că, în contractul de leasing nu există nicio obligație din partea

societății de leasing de a încheia contract de vânzare – cumpărare, ca și act

juridic, în sens de instrumentum, în acest sens instanța de fond făcând o

aplicare greșită a art. 3 pct. 9 din contract, precum și o interpretare greșită

a contractului de leasing, în sensul că ar exista în sarcina sa obligația de a

încheia un contract de vânzare – cumpărare.

Se mai

susține de recurentă faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât

instanța de fond trebuia să acorde termen pentru administrarea probatoriilor.

Cu privire la

capătul de cerere privind obligarea la plata de daune interese de 1000 lei/zi

către reclamantă, recurenta apreciază că în condițiile art. 583

3

raportat

la art. 574 C. proc. civ. aceste daune sunt inadmisibile, iar instanța a făcut

o aplicare greșită a dispozițiilor art. 970 și 1073 C. civ.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile invocate și temeiul de drept arătat, se

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1.

Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Critica

subsumată acestui motiv de recurs este nefondată, întrucât în speță în mod

corect s-a reținut incidența prevederilor

art. 10 pct. 4 C.

proc. civ., potrivit cărora în cererile privitoare la obligații comerciale -

cum este cea de față - în afară de instanța de la domiciliul pârâtei, mai este

competentă și instanța de la locul plății, iar potrivit art.

12 din același

cod reclamanta are posibilitatea să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă

competente teritorial,

reclamanta alegând în acest sens

Tribunalul Sibiu.

Este adevărat

că prin Anexa 1 la contractul de leasing din 14 iulie 2005, la art. 22 pct. 1

părțile au stabilit competența de soluționare a unor eventuale litigii în

favoarea instanțelor din București, însă

alegerea instanței

revine reclamantei iar odată ce această alegere a fost făcută, pârâta nu mai

poate cere declinarea competenței și nici instanța nu mai poate dispune, din

oficiu, declinarea competenței,

prin luarea în considerare a altui criteriu

de stabilire a competenței.

De altfel, părțile

prin clauza inserată la art. 22 pct. 1 din Anexa 1 la contractul de leasing au

înțeles să cantoneze soluționarea litigiilor în sfera jurisdicțională statală,

neavând în vedere o altă modalitate alternativă, de exemplu cea a arbitrajului.

Așa fiind, alegerea unei alte instanțe statale – competentă teritorial – nu

poate fi asimilată unei încălcări a principiului consensualismului consacrat de

art. 969 C. civ.

Ca atare, critica

privind modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale este

nefondată.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin prisma acestui

motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art.

3 pct. 9 din contractul de leasing încheiat între părți, precum și a

contractului de leasing în sensul că greșit s-a apreciat că în sarcina sa ar

exista obligația de a încheia un contract de vânzare – cumpărare.

În speță, între

părțile litigante s-a încheiat contractul de leasing financiar din 14 iulie

2005 având ca obiect transmiterea dreptului de folosință și posesie a două

autoutilitare – Second hand urmând să-și producă efectele până în momentul

achitării tuturor sumelor datorate locatorului (pârâta) de către utilizator (reclamanta).

Prin clauza inserată

la pct. 3 pct. 9 din contract s-a prevăzut: „cu 30 de zile înainte de data

expirării prezentului contract și cu condiția achitării tuturor ratelor de

leasing și a îndeplinirii integrale a tuturor obligațiilor ce decurg din

prezentul contract față de Locator, Utilizatorul va fi îndreptățit să-și

exercite opțiunea de cumpărare asupra bunului la o valoare reziduală cu un sold

de plată net cu suma de: 602,19 euro fără TVA (…)”.

Astfel, este cunoscut

că prin contractul de leasing se transmite de către locator pentru o perioadă

determinată dreptul de folosință a unui bun celeilalte părți, respectiv

utilizatorului, contra unei plăți periodice, urmând ca la sfârșitul perioadei

de leasing locatorul să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a

cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile

contractuale

.

1) Prezenta

ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită

locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință

asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părți, denumită utilizator,

la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing,

iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să

respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi

contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul

poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing,

dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile

asumate prin contract.

Contractul de leasing

prin natura sa se aseamănă cu o promisiune unilaterală de vânzare, datorită

faptului că finanțatorul/locatorul se obligă să vândă bunul la valoarea

reziduală dacă utilizatorul optează astfel la finele contractului, fiind necesară,

cu atât mai mult, încheierea unui contract de vânzare – cumpărare distinct de

leasingul stricto sensu, prin care să se transfere proprietatea ca urmare a

opțiunii utilizatorului. Astfel că, emiterea facturii pentru valoarea reziduală

și achitarea acesteia nu au caracterul unui contract de vânzare – cumpărare,

cum greșit susține recurenta pârâtă, ci doar caracterul îndeplinirii a

obligației de către utilizator.

Îndeplinirea de către

utilizator a obligațiilor contractuale îl îndreptățește să solicite obligarea

finanțatorului la perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, iar faptul

că acesta se află în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de

leasing nu echivalează și cu dreptul de proprietate asupra bunului, având în

vedere că posesia asupra unui bun deținut de un locator nu se poate confunda cu

posesia unui bun deținut în calitate de proprietar.

Prin urmare, întrucât

reclamanta și-a îndeplinit obligațiile de plată (fila 6 – dosar fond) și

exprimându-și opțiunea de a cumpăra bunurile care au făcut obiectul

contractului de leasing nr. 1729/2005, se apreciază că în mod corect ambele

instanțe au dat eficiență contractului de leasing, obligând pârâta să încheie

contract de vânzare – cumpărare cu reclamanta.

În consecință, nu

poate fi reținută nici această critică.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Critica vizând

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 și 1073 C. civ., în sensul că

daunele interese de 1.000 lei/zi la care a pârâta a fost obligată către

reclamantă sunt inadmisibile în raport de dispozițiile art.

583

3

raportat la art. 574 C.

proc. civ.,

nu poate constitui obiectul controlului de nelegalitate al

instanței de recurs, întrucât recurenta nu poate formula critici pentru prima

dată în recurs, omisso medio, având în vedere că această critică nu a fost

susținută și supusă analizei în fața instanței de apel.

Prin urmare, în lipsa

invocării acestui motiv înaintea instanței de apel, care în virtutea rolului

devolutiv era îndreptățită să exercite controlul judiciar, instanța de recurs

nu poate exercita controlul asupra acestor temeiuri de fapt și de drept.

În ceea ce privește critica

referitoare la faptul că pârâtei nu i-a fost acordat un termen pentru

administrarea probatoriului apreciind astfel că i-a fost încălcat dreptul la

apărare, aceasta nu mai poate fi analizată având în vedere că privește

hotărârea instanței de fond și nu cea a instanței de apel. În acest se reține

că, pârâta avea posibilitatea cu ocazia judecării apelului să solicite și să

administreze probe în combaterea acțiunii reclamantei, și de care instanța de

apel era îndrituită să le administreze, în raport de dispozițiile art. 295 C.

proc. civ., însă după cum se observă în speță pârâta nu a procedat în acest mod,

astfel că nu poate invoca și imputa o eventuală încălcare a dreptului la

apărare atâta timp cât nu a înțeles să se folosească de mijloacele procedurale.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat oral la

termenul de astăzi și prin concluziile scrise, recurenta apreciind în acest

sens că din modul în care a fost redactată cererea de recurs rezultă și

incidența dispozițiilor legale mai sus evocate, se constată că de fapt recurenta

tinde spre modificarea cererii de recurs, ceea ce nu este posibil.

Din

criticile formulate în cadrul cererii de recurs nu rezultă incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că acest motiv de recurs nu

va fi analizat, acesta fiind invocat cu depășirea termenului procedural legal

de 15 zile, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 303 C. proc. civ., în

raport de faptul că aceste critici noi au fost invocate prin concluziile

scrise, depuse la dosar abia la data de 10 noiembrie 2010.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei

SC P.L.R. I.F.N. SA București

împotriva

Deciziei comerciale nr. 68/ A din 25 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta

SC

P.L.R. I.F.N. SA București

împotriva Deciziei comerciale nr. 68/ A din

25 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2010.