ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC C. SA, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, a chemat în judecată pe pârâta SC P.L.R. I.F.N.

SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta: - să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru autoutilitare, și să-i predea acesteia autovehiculele respective împreună cu originalele cărților de identitate, certificate de înmatriculare al fiecărui autovehicul și setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz sentința judecătorească să țină loc de contract de vânzare - cumpărare; - să plătească câte 1.000 lei/zi de refuz pentru fiecare autovehicul începând cu data de 23 ianuarie 2009, data punerii în întârziere și până la efectiva predare-primire a bunurilor menționate la petitul 2. Prin Sentința nr. 946/ C din 18 iunie 2009, Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, secția comercială.

A admis acțiunea reclamantei și în consecință, a obligat pârâta SC P.L.R. SRL București să încheie cu reclamanta SC C. SA contract de vânzare - cumpărare pentru autoutilitar, și să-i predea acesteia autovehiculele respective împreună cu originalele cărților de identitate, certificatele de înmatriculare pentru fiecare autovehicul și setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz, sentința urmând a ține loc de contract. A obligat pârâta să-i plătească reclamantei daune în sumă de 1.000 lei/zi refuz pentru fiecare autovehicul începând cu 23 ianuarie 2009 și până la predarea efectivă a bunurilor menționate anterior de către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, s-a reținut că având în vedere locul plății, în temeiul contractului de leasing financiar încheiat între părți, este la Sibiu, astfel că în raport de prevederile art. 12 C. proc. civ., instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția invocată.

Cât privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că pârâta nu a făcut dovada, la dosarul cauzei, a îndeplinirii obligației corelative rezultate din contractul de leasing financiar – art. 3 pct. 9 și art. 3 pct. 10 – respectiv a încheierii contractului de vânzare – cumpărare și a predării certificatelor de înmatriculare, originalul cărților de identitate, setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, deși a fost notificată în acest sens la data de 23 ianuarie 2009. Prin urmare, instanța de fond, a obligat pârâta să încheie cu reclamanta cele două contracte, în temeiul contractului de leasing financiar raportat la art. 969 C. civ., iar în temeiul art. 970 raportat la dispozițiile art. 1073 C. civ.

a obligat pârâta la plata de daune interese. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA București. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin Decizia nr. 68/ A din 25 septembrie 2008 a respins apelul pârâtei SC P.L.R. I.F.N. SA București. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență că, stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei este o chestiune de ordine publică, neputând fi aprioric stabilită prin voința părților iar pe de altă parte, în mod întemeiat instanța a făcut aplicarea art. 10 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la competența Tribunalului Sibiu ca instanță de la locul plății contractului de leasing încheiat între părți.

Cât privește fondul cauzei, s-a constatat că, pe de o parte, încheierea unui contract de vânzare - cumpărare în legătură cu cele două autovehicule, în sensul solicitat de reclamantă, nu vine în contradicție cu poziția pârâtei, care este de acord cu transferul dreptului în favoarea acesteia, iar pe de altă parte predarea bunurilor solicitată de reclamantă are valoarea unui act juridic și nu a unei simple posesii de care se prevalează pârâta pentru a refuza predarea. Prin urmare, câtă vreme cele dispuse de prima instanță sunt în concordanță cu poziția pârâtei care nu se opune transferului dreptului de proprietate asupra celor două autoturisme în favoarea reclamantei și nici cu predarea acestora, soluția acesteia de a dispune în sensul celor menționate este legală și temeinică, urmând a fi menținută prin respingerea apelului de față.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii, cu consecința admiterii excepției necompetentei teritoriale a Tribunalului Sibiu și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București, secția comercială, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. În dezvoltarea recursului său, recurenta pârâtă susține că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât în conformitate cu prevederile contractului de leasing financiar din 14 iulie 2005, respectiv art. 22 pct. 1, părțile au stabilit competența de soluționare a unor eventuale litigii în favoarea instanțelor din București, în condițiile în care competența stabilită de art. 10 pct. 4 nu este de ordine publică.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta susține că transferul dreptului de proprietate a avut loc prin emiterea facturii pentru valoarea reziduală și prin achitarea acesteia de către reclamantă, contractul de vânzare – cumpărare având un caracter consensual. Referitor la predarea bunurilor, învederează că reclamanta se află în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de leasing financiar, pârâta având numai calitatea de nud proprietar, iar la momentul achitării valorii reziduale, a fost transferată și nuda proprietate către reclamantă, în temeiul contractului de leasing, astfel că obligarea la predarea bunurilor apare ca neîntemeiată. De altfel, obligarea la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare apare de asemenea ca nelegală, în condițiile în care transferul dreptului de proprietate se face în baza facturii reprezentând valoarea reziduală și în baza contractului de leasing, aspecte ce rezultă din prevederile O.G.

nr. 51/1997. Recurenta mai arată că, în contractul de leasing nu există nicio obligație din partea societății de leasing de a încheia contract de vânzare – cumpărare, ca și act juridic, în sens de instrumentum, în acest sens instanța de fond făcând o aplicare greșită a art. 3 pct. 9 din contract, precum și o interpretare greșită a contractului de leasing, în sensul că ar exista în sarcina sa obligația de a încheia un contract de vânzare – cumpărare. Se mai susține de recurentă faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanța de fond trebuia să acorde termen pentru administrarea probatoriilor. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata de daune interese de 1000 lei/zi către reclamantă, recurenta apreciază că în condițiile art. 583 3 raportat la art. 574 C. proc.

civ. aceste daune sunt inadmisibile, iar instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 970 și 1073 C. civ. Analizând decizia recurată în raport de criticile invocate și temeiul de drept arătat, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Critica subsumată acestui motiv de recurs este nefondată, întrucât în speță în mod corect s-a reținut incidența prevederilor art. 10 pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora în cererile privitoare la obligații comerciale - cum este cea de față - în afară de instanța de la domiciliul pârâtei, mai este competentă și instanța de la locul plății, iar potrivit art. 12 din același cod reclamanta are posibilitatea să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, reclamanta alegând în acest sens Tribunalul Sibiu.

Este adevărat că prin Anexa 1 la contractul de leasing din 14 iulie 2005, la art. 22 pct. 1 părțile au stabilit competența de soluționare a unor eventuale litigii în favoarea instanțelor din București, însă alegerea instanței revine reclamantei iar odată ce această alegere a fost făcută, pârâta nu mai poate cere declinarea competenței și nici instanța nu mai poate dispune, din oficiu, declinarea competenței, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței. De altfel, părțile prin clauza inserată la art. 22 pct. 1 din Anexa 1 la contractul de leasing au înțeles să cantoneze soluționarea litigiilor în sfera jurisdicțională statală, neavând în vedere o altă modalitate alternativă, de exemplu cea a arbitrajului.

Așa fiind, alegerea unei alte instanțe statale – competentă teritorial – nu poate fi asimilată unei încălcări a principiului consensualismului consacrat de art. 969 C. civ. Ca atare, critica privind modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale este nefondată. 2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 pct. 9 din contractul de leasing încheiat între părți, precum și a contractului de leasing în sensul că greșit s-a apreciat că în sarcina sa ar exista obligația de a încheia un contract de vânzare – cumpărare.

În speță, între părțile litigante s-a încheiat contractul de leasing financiar din 14 iulie 2005 având ca obiect transmiterea dreptului de folosință și posesie a două autoutilitare – Second hand urmând să-și producă efectele până în momentul achitării tuturor sumelor datorate locatorului (pârâta) de către utilizator (reclamanta). Prin clauza inserată la pct. 3 pct. 9 din contract s-a prevăzut: „cu 30 de zile înainte de data expirării prezentului contract și cu condiția achitării tuturor ratelor de leasing și a îndeplinirii integrale a tuturor obligațiilor ce decurg din prezentul contract față de Locator, Utilizatorul va fi îndreptățit să-și exercite opțiunea de cumpărare asupra bunului la o valoare reziduală cu un sold de plată net cu suma de: 602,19 euro fără TVA (…)”.

Astfel, este cunoscut că prin contractul de leasing se transmite de către locator pentru o perioadă determinată dreptul de folosință a unui bun celeilalte părți, respectiv utilizatorului, contra unei plăți periodice, urmând ca la sfârșitul perioadei de leasing locatorul să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale . 1) Prezenta ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile asumate prin contract. Contractul de leasing prin natura sa se aseamănă cu o promisiune unilaterală de vânzare, datorită faptului că finanțatorul/locatorul se obligă să vândă bunul la valoarea reziduală dacă utilizatorul optează astfel la finele contractului, fiind necesară, cu atât mai mult, încheierea unui contract de vânzare – cumpărare distinct de leasingul stricto sensu, prin care să se transfere proprietatea ca urmare a opțiunii utilizatorului. Astfel că, emiterea facturii pentru valoarea reziduală și achitarea acesteia nu au caracterul unui contract de vânzare – cumpărare, cum greșit susține recurenta pârâtă, ci doar caracterul îndeplinirii a obligației de către utilizator.

Îndeplinirea de către utilizator a obligațiilor contractuale îl îndreptățește să solicite obligarea finanțatorului la perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, iar faptul că acesta se află în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de leasing nu echivalează și cu dreptul de proprietate asupra bunului, având în vedere că posesia asupra unui bun deținut de un locator nu se poate confunda cu posesia unui bun deținut în calitate de proprietar. Prin urmare, întrucât reclamanta și-a îndeplinit obligațiile de plată (fila 6 – dosar fond) și exprimându-și opțiunea de a cumpăra bunurile care au făcut obiectul contractului de leasing nr. 1729/2005, se apreciază că în mod corect ambele instanțe au dat eficiență contractului de leasing, obligând pârâta să încheie contract de vânzare – cumpărare cu reclamanta.

În consecință, nu poate fi reținută nici această critică. 3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 și 1073 C. civ., în sensul că daunele interese de 1.000 lei/zi la care a pârâta a fost obligată către reclamantă sunt inadmisibile în raport de dispozițiile art. 583 3 raportat la art. 574 C. proc. civ., nu poate constitui obiectul controlului de nelegalitate al instanței de recurs, întrucât recurenta nu poate formula critici pentru prima dată în recurs, omisso medio, având în vedere că această critică nu a fost susținută și supusă analizei în fața instanței de apel.

Prin urmare, în lipsa invocării acestui motiv înaintea instanței de apel, care în virtutea rolului devolutiv era îndreptățită să exercite controlul judiciar, instanța de recurs nu poate exercita controlul asupra acestor temeiuri de fapt și de drept. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că pârâtei nu i-a fost acordat un termen pentru administrarea probatoriului apreciind astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare, aceasta nu mai poate fi analizată având în vedere că privește hotărârea instanței de fond și nu cea a instanței de apel. În acest se reține că, pârâta avea posibilitatea cu ocazia judecării apelului să solicite și să administreze probe în combaterea acțiunii reclamantei, și de care instanța de apel era îndrituită să le administreze, în raport de dispozițiile art. 295 C. proc.

civ., însă după cum se observă în speță pârâta nu a procedat în acest mod, astfel că nu poate invoca și imputa o eventuală încălcare a dreptului la apărare atâta timp cât nu a înțeles să se folosească de mijloacele procedurale. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat oral la termenul de astăzi și prin concluziile scrise, recurenta apreciind în acest sens că din modul în care a fost redactată cererea de recurs rezultă și incidența dispozițiilor legale mai sus evocate, se constată că de fapt recurenta tinde spre modificarea cererii de recurs, ceea ce nu este posibil. Din criticile formulate în cadrul cererii de recurs nu rezultă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., astfel că acest motiv de recurs nu va fi analizat, acesta fiind invocat cu depășirea termenului procedural legal de 15 zile, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 303 C. proc. civ., în raport de faptul că aceste critici noi au fost invocate prin concluziile scrise, depuse la dosar abia la data de 10 noiembrie 2010. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei SC P.L.R. I.F.N. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 68/ A din 25 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 68/ A din 25 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.