AFFAIRE BENLI c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exceptions préliminaires rejetées (délai de six mois, non-épuisement des voies de recours internes);Partiellement irrecevable;Violation de l'art. 6-1 quant à l'indépendance et à l'impartialité de la cour de sûreté;Non-lieu à examiner le restant des griefs tirés de l'art. 6;Non-violation de l'art. 10;Aucune question distincte au regard de l'art. 9;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE BENLI c. TURQUIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
BENLI împotriva TURCIEI
(Cererea nr. 65715/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 februarie 2007
DEFINITIVĂ
20/05/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 al Convenției. Aceasta poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Benli împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a patra), constituită într-o Cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza,
președinte,
Dl-i J. Casadevall,
G. Bonello,
R. Türmen,
K. Traja,
S. Pavlovschi,
L. Garlicki,
judecători,
și Dl. T. L. Early,
grefier de secțiune,
După deliberările în Camera de Consiliu din data de 30 ianuarie 2007,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 65715/01) dirigată împotriva Republicii Turciei, depusă la Curt de un cetățean al acestui Stat, dl. Mustafa Benli („reclamantul"), la data de 24 octombrie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de dna Hüseyin Erdoğan, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat niciun agent în scopul prezentei proceduri.
Reclamantul susținea în special o violare a articolelor 6, 3, 9 și 10 ale Convenției, din cauza circumstanțelor la originea condamnării sale penale, în calitate de proprietar și redactor șef al revistelor politice.
La 4 martie 2006, folosindu-se de dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, Camera a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
Guvernul a depus observații scrise, în termenul stabilit pentru aceasta. Observațiile reclamantului, întârziate, au fost versate în dosar în aplicarea articolului 38 § 1 in fine al regulamentului.
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
La epoca faptelor, reclamantul (născut în 1971) era proprietar și redactor șef al revistelor politice Hedef (Ținta), Liseli Arkadaș (Coleg licean) și Alevi Halk Gerçeği (Adevărul poporului alevi).
La 24 februarie 1998, a fost aprehensionat și trimis unui medic legist pentru examen medical. Raportul întocmit a concluzionat cu absența urmelor de lovituri și vătămări. În continuare, reclamantul a fost plasat în arest preventiv în sediile secției antiterorist a direcției de siguranță din Çorum.
A fost interogat acolo până la 27 februarie, când a semnat o declarație recunoscând apartenența sa la organizația armată TDP (Partidul Revoluției Turcie – Türkiye Devrim Partisi) și a admis că publicațiile sale, în special revista Hedef, vizau susținerea acțiunilor și ideologiei acestei organizații.
La terminarea arestului preventiv, reclamantul a fost reexaminat de către același medic legist, care nu a găsit nicio urmă de lovituri și vătămări.
După examen, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii din Çorum. El a contestat, în mare măsură, declarația pe care a făcut-o la poliție, susținând că a semnat-o din teamă de represalii. A explicat că nu avea nicio legătură cu TDP, precizând că, deși păstra o copie a revistelor litigioase, nu proceda niciodată la distribuția lor în defianță a unei interdicții judiciare.
Procurorul a ordonat eliberarea reclamantului.
Cu toate acestea, la 8 mai 1998, un mandat de aducere a fost emis împotriva reclamantului de către un judecător asesor al Curții de Siguranță a Statului din Ankara („CSEA"), pe baza altor fapte care-i erau imputate.
Astfel, la 11 mai 1998, reclamantul a fost arestat și condus la casa de detenție din Çorum.
În ziua următoare, a fost prezentat judecătorului de pace din Çorum, care a ordonat plasarea sa în arest preventiv, din cauza presupusei sale apartenențe la TDP. Această decizie era susceptibilă de opoziție.
La 29 mai 1998, procurorul Republicii lângă CSEA a pus opt persoane, inclusiv reclamantul, sub acuzare pentru încălcarea articolelor 168 § 1 și 312 § 2 din codul penal. I-a reproșat reclamantului că era unul din conducătorii TDP și că incitase poporul la ură.
Procurorul a reamintit că TDP s-a declarat în august 1992, cu scopul de a răsturna regimul constituțional turc în favoarea unui regim comunist. Organizat în acest scop în celule, comitete locale și regionale, TDP a început, de la 1993, să comită crime, răpiri și atacuri cu bombe în zonele rurale ale Istanbulului și Sivăsului. Era deci fără îndoială o „bandă armată".
Dacă publicația cu adevărat clandestină a TDP era revista Gerilla (Guerileri), aceasta nu mai reușise să publice, conform căilor legale, revistele Hedef și Liseli Arkadaș, pe care le instrumentaliza în obscuritate. În special, revista Hedef era dedicată propagandei deschise a organizației și ridica în rang de martiri activiștii care murisera în confruntări cu forțele de ordine. De aceea, numeroase exemple din această revistă fusesera interzise și confiscate pe ordin al judecătorilor, măsuri pe care inculpații, care dețineau mai multe exemplare din Hedef, nu puteau să nu le cunoască.
Pentru a susține argumentele, procurorul a atras atenția asupra faptului că în mai multe numere din Hedef, acțiunile criminale ale TDP erau prezentate ca „mișcarea revoluționară a Turciei". La acest privință, s-a referit la numerele 63 (p. 2), 64 (pp. 10-11), 66 (pp. 14-15), 67 (p. 11), 68 (pp. 11 și 20) din Hedef, vizând răspândirea ideologiei și politicii TDP, precum și la numerele 60 (p. 18), 62 (p. 14) și 63 (p. 7), unde revista era calificată explicit ca „instrument de publicare" al organizației: se scria acolo: „Fără îndoială, misiunea principală a acestei publicații este de a servi răspândirii și instituționalizării ideologiei și politicii mișcării revoluționare a Turciei". În plus, procurorul a precizat că revista Liseli Arkadaș nu era altceva decât o publicație pe care TDP o destinase studenților tineri.
Ținând cont de cele de mai sus, procurorul i-a reproșat reclamantului, în special, următoarele fapte:
– asigurarea publicării revistelor litigioase la Istanbul și distribuția lor la Çorum, cu ajutorul inculpaților E.T. și E.K.;
– asigurarea că aceste reviste serveau ca instrument de propagandă al TDP;
– îndrumarea celorlalți inculpați, inclusiv E.T. și E.K.;
– conducerea grupurilor TDP în manifestația din 1 mai 1997 la Çorum și participarea la mărșul sub pancarte cu sloganuri ale organizației, și anume „Victoria sau moartea" și „Unitate-Luptă-Victorie"; participarea la manifestația organizată la Çorum la 1 mai 1998, sub asemenea pancarte, scandând sloganul „Serap, Suna, Ertan, Rıza Gökdemir [nu sunt morți] și Partidul nostru încă se luptă";
– organizarea, la Çorum, a unei reuniuni commemorative cu ocazia aniversării morții militantului E.Y. și ridicarea memoriei sale la rangul de erou prin lecturi ținute la locul respectiv;
– păstrarea la locuința sa a tuturor numerelor Hedef și a cărții intitulate „Rezistența armată a poporului din Çorum", dedicată propagandei TDP și eroismului militanților săi;
– scandarea sloganurilor menționate mai sus în manifestația din 8 martie 1998 și în sărbătoarea Newruz (Anul Nou, conform tradițiilor kurde), celebrată la 21 martie.
În fața judecătorilor de fond, reclamantul a negat declarațiile pe care le făcuse poliției. A recunoscut că participase la manifestația din 1 mai 1998 și la sărbătoarea Newruz, limitandu-se strict la scandarea unor slogane legitime, cum ar fi „Unitate-Luptă-Victorie" sau „Trăiască Newruz". A explicat că nu organizase niciodată reuniuni commemorative. Mai mult, a susținut că autorizase publicarea unor articole incriminate, convins că nu constituia infracțiune.
Printr-o sentință din 28 septembrie 1998, CSEA a declarat reclamantul vinovat de producția și răspândirea de publicații propagandiste ale TDP și, de aceea, l-a condamnat la patru ani și șase luni de închisoare pentru „asistență" la o bandă armată, conform articolelor 169 din codul penal și 5 din legea privind lupta împotriva terorismului.
CSEA a achitat toți ceilalți coaccuzați ai reclamantului, inclusiv E.T. și E.K.
În considerentele lor, judecătorii de fond au subliniat în special pasajele publicate în anumite numere din Hedef, definind raison d'être al acesteia, care era să vehiculeze ideologia TDP. Acționând în acest sens, prin publicațiile litigioase, a căror distribuție la Çorum o asigura, cu ajutorul E.T. și E.K., reclamantul asistase TDP în căutarea sa de a-și instituționaliza ideologia neconstituțională.
Mai mult, CSEA a concluzionat cu absența dovezilor probante care să susțină apartenența reclamantului la TDP, ca lider; pancartele ridicate în manifestațiile puse în cauză de procuratură nu conțineau nicio referire la această organizație. De aceea, judecătorii de fond au scutit reclamantul de vinovăție pentru celelalte acuzații.
Ministerul Public și reclamantul s-au pourvut în casație. Reclamantul a susținut în special absența oricărui act material care ar putea fi imputat conform articolului 169 din codul penal. A invocat și folosirea la adresa sa a declarației produse de poliție, susținând că a fost forțat să o semneze.
Printr-o hotărâre din 23 august 1999, Curtea de Casație a infirmat sentința atacată în privința reclamantului; urmând opinia Ministerului Public, a considerat că faptele imputate constituiau delictul de „apartenență" la o bandă armată, conform articolului 168 § 2 din codul penal, și nu „asistență".
În intervalul aceluia, judecătorul militar care ședea în cadrul CSEA a fost înlocuit de un judecător civil (§20 mai jos).
Noul colegiu al CSEA s-a pronunțat la 10 noiembrie 1999, imediat după ce a ascultat reclamantul în declarațiile sale finale. Fără a reînnoi niciuna din măsurile de instrucție efectuate până atunci și fără a-i asculta pe foștii coaccuzați, în special E.K. și E.T. ai căror cuvinte fusesera folosite împotriva dlui Benli, CSEA s-a conformat hotărârii de casație și a condamnat pe acesta la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru „apartenență" la TDP, în aplicarea articolului 168 § 2 din codul penal.
Pentru a fundamenta judecata sa, CSEA a menținut concluziile anterioare cu privire la publicațiile litigioase. Cu toate acestea, a adăugat că activitățile de publicare și distribuție ale reclamantului implicau activități de conducere regională a TDP și de recrutare a simpatizanților în numele organizației; având în vedere continuitatea și diversitatea lor, aceste activități erau cele ale unui membru activ al bandei armate în cauză.
Reclamantul s-a pourvut din nou în casație, cerând ținerea unei audience publice, care i-a fost acordată. La 20 aprilie 2000, după ce a ascultat părțile și avocatul lor dna Erdoğan, Curtea de Casație le-a anunțat pe comparanți că hotărârea va fi pronunțată în public la 26 aprilie 2000.
La 26 aprilie 2000, în absența dnei Erdoğan, Curtea de Casație a comunicat hotărârea, confirmând sentința atacată.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Înainte de legea din 22 iunie 1999, art. 5 din legea nr. 2845 prevedea că unul din cei trei judecători care ședeau în cadrul cursurilor de siguranță a statului trebuia să fie judecător militar (pentru legislația la acea epocă, a se vedea sentința Incal c. Turcia din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, §§ 26-29). După legea nr. 4390, care a intrat în vigoare la data precitată, niciun magistrat militar nu a ședut în jurisdicțiile în cauză, care au fost în final abolite de legea nr. 5190 din 16 iunie 2004.
EN DROIT
I.
PRIVIND ADMISIBILITATEA
A.
Excepțiile preliminare ale Guvernului
Guvernul se apără pe tardivitatea cererii, care a fost depusă la 24 octombrie 2000, adică mai mult de șase luni după hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 20 aprilie anterior.
În plus, Guvernul susține că există în cauza de față neepuizare a căilor de atac interne, „reclamantul nu aducând nici una din reclamațiile sale la cunoștința autorităților naționale".
Reclamantul nu se pronunță asupra acestor chestiuni.
B.
Aprecierea Curții
Cu privire la prima ramură a excepției, Curtea trimite la jurisprudența constantă a sa privind aplicarea regulii celor șase luni în cererile comparabile, dirigite împotriva Turciei (a se vedea, printre multe altele, Tahsin İpek c. Turcia (hotărâre), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000; Yavuz și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 48064/99, 1 februarie 2005). Conform criteriilor stabilite în această materie, ea este dispusă să rețină ca dies a quo al termenului celor șase luni, ziua primirii dosarului – însoțitor al hotărârii de casație – de către greafa CSEA, ceea ce nu ar putea cu siguranță să remonteaze la o dată anterioară pronunțării hotărârii de casație, care a avut loc la 26 aprilie 2000 (§19 mai sus).
Prezenta cerere, depusă la 24 octombrie 2000, nu ridică deci niciun problem în privința regulii celor șase luni înscrisă în art. 35 § 1 al Convenției.
Cu privire la a doua ramură, Curtea reamintește că Guvernul care se apără pe neepuizare trebuie s-o convingă de existența unor recurșii accesibili și susceptibili de a oferi reclamantului repararea grievelor sale (printre altele, Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Recueil 1996-IV, p. 1211, § 68).
Teza Guvernului neconținând niciun fel de precizare la aceste privințe, Curtea nu poate decât să o respingă.
Pe scurt, Curtea respinge excepțiile Guvernului.
Fiind spus aceasta, ea consideră că în cauza de față, grievul bazat pe art. 3 nu ar putea totuși prospera, din motivele expuse mai jos.
Reclamantul susține că a fost supus unor mauvais traitements în timpul arestului preventiv de trei zile.
Ghidată de criteriile bine stabilite de apreciere în această materie (a se vedea, printre altele, Zeynep Avcı c. Turcia, nr. 37021/97, §§ 47 și 53, 6 februarie 2003, și referințele care apar acolo), Curtea observă că reclamantul nu a prezentat în fața ei niciun element material sau nici un început de dovadă, și nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare, fie pentru a susține susținerea de mauvais traitements, fie pentru a pune sub semnul întrebării, într-un fel sau altul, constatările indicate în rapoartele medicale din 24 și 27 februarie 1998 (a se vedea Dolașan c. Turcia (hotărâre), nr. 29592/96, 1 iulie 2003, și referințele care apar acolo). Nu a sugerat niciodată că ar fi contestat aceste constatări la vreun moment al procesului (Yalım c. Turcia (hotărâre), nr. 40533/98, 4 aprilie 2006). În plus, din dosar rezultă că, în fața magistraților care l-au ascultat la 27 februarie 1998, reclamantul s-a limitat să susțină că și-a semnat prima declarație, fără a o citi, din teamă de poliție; or, o asemenea afirmație este insuficientă pentru a susține un greu care poate fi apărat conform articolului 3 (mutatis mutandis, ibidem, și Ercan Arslan și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 43877/98, 22 mai 2001).
În absența altor materii de considerat, și chiar admitând că reclamantul ar putea fi considerat că a folosit toți mijloacele procedurale relevante din dreptul turc (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34 in fine), Curtea consideră că susținerea de mauvais traitements de care s-a sesizat se ciocnesc cu motivul defectului manifest de fundament, înscris în art. 35 § 3 al Convenției.
Pe scurt, Curtea declară cererea admisibilă în cât cât se referă la articolele 6, 9 și 10 ale Convenției și o respinge pentru surplus, în aplicarea articolului 35 § 4.
II.
PRIVIND PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține o violare, sub mai multe aspecte, a articolului 6 §§ 1 și 3 b) al Convenției, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...).
Orice inculpat are dreptul în special la:
(...)
b) să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale;
(...)"
A.
Argumentele părților
Reclamantul se plânge mai întâi că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul CSEA care l-a judecat și condamnat.
În al doilea rând, susține că nu a dispus de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale în fața Curții de Casație, din cauza nefurnizării avizului procurorului general asupra admisibilității pourvoiului său.
În sfârșit, reclamantul susține că hotărârea de casație suferea de lipsă de motivare, ceea ce a împiedicat în special exercitarea efectivă a recurului în rectificare de hotărâre care-i era deschis conform dreptului turc.
Guvernul contrareplică că până la reforma din iunie 1999 (§20 mai sus), modalitățile de desemnare și numire a judecătorilor care ședeau în cursurile de siguranță a statului, precum și garanțiile de care se bucurau în exercitarea funcțiunilor lor judiciare, răspundeau perfect criteriilor rezultând din jurisprudența Curții în această materie. Supus controlului judecătoresc al Curții de Casație, CSEA nu putea de altfel provoca reclamantului nicio îndoială privind independența și imparțialitatea sa. În orice caz, a doua sentință din 10 noiembrie 1999 fusese pronunțată de un colegiu compus exclusiv din judecători civili.
Guvernul adaugă că, pentru a avea acces la avizul procurorului general privind pourvoiul lor, ar fi fost suficient dlui Erdoğan să se informeze cu privire la noul număr sub care dosarul fusese înregistrat la greafa Curții de Casație și să consulte dosarul. La această privință, Guvernul face observația că de la noul cod de procedură penală, promulgat la 1 iunie 2005, avizele procurorului general sunt notificate apelantului.
În sfârșit, Guvernul susține că în cauza de față motivarea hotărârii de casație era suficientă și clarăt.
B.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că a deja judecat, în cazuri similare dirigite împotriva Turciei, că un tribunal a cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale. De aceea, a enunțat de mai multe ori că, dacă ar fi constatată o violare a articolului 6 § 1 pe acest punct specific, nu ar mai fi loc să examineze separat alte grievuri bazate pe dreptul la un proces echitabil (Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45).
Trebuie deci să se concentreze mai întâi pe această primă chestiune hotărâtoare.
În cauza de față, este evident că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită de acelea care, în cazuri comparabile, au provocat constatarea violării articolului 6 § 1 (Özel c. Turcia, nr. 42739/98, §§ 33-34, 7 noiembrie 2002, și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).
Într-adevăr, în prezenta cauză, de asemenea, este înțeles că reclamantul, care răspundea de infracțiuni atât de grave, a temut să se prezinte în fața unui colegiu unde ședea un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, putea pe drept cuvânt să se teamă că CSEA ar fi fost indus în eroare de considerații străine naturii cauzei sale.
Este adevărat că, după anularea sentinței de primă instanță din 23 august 1999, dosarul a fost reexaminat de un colegiu compus exclusiv din judecători civili (paragrafele 17 și 20 mai sus). Cu toate acestea, această circumstanță nu duce nicăieri, având în vedere că noul colegiu a pronunțat judecata la 10 noiembrie 1999, fără a reînnoi niciuna din măsurile de procedură determinante pentru finalizarea cauzei și luate cu participarea judecătorului militar (pentru discuția în această materie, a se vedea Kabasakal și Atar c. Turcia, nr-ile 70084/01 și 70085/01, §§ 33-35, 19 septembrie 2006, și referințele care apar acolo, inclusiv în special Ceylan c. Turcia (hotărâre), nr. 68953/01, CEDO 2005-X).
De aceea, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile nutrite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea CSEA și că în cauza de față, aceste îndoieli nu puteau fi disipate prin înlocuirea judecătorului militar (a se vedea Kabasakal și Atar, citate mai sus).
Curtea concluzionează deci violarea articolului 6 § 1 al Convenției din acest motiv și se consideră de aceea scutită de a examina restul grievurilor bazate pe inechitate procesuală a litigiului (§34 mai sus).
III.
PRIVIND PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 9 ȘI 10 ALE CONVENȚIEI
Reclamantul susține că condamnarea sa penală contravine articolelor 9 și 10 ale Convenției.
Or, la lumina jurisprudenței sale relevante (a se vedea, de exemplu, Incal citate mai sus, p. 1569, § 60), Curtea consideră că ar trebui să examineze această parte a cererii doar din unghiul articolului 10, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără îngrădire din partea autorităților publice și fără considerare de frontiere. Prezentul articol nu împiedică stările să supună radiodifuziunea, cinematografia sau televiziunea unui regim de autorizații.
Exercitarea acestor libertăți, purtând cu ea deveri și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a asigura autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare."
A.
Argumentele părților
Reclamantul deplorează să fi fost considerat drept membru al unei organizații clandestine armate și condamnat în calitate de redactor șef al publicațiilor, de altfel legale. Atrage atenția asupra absența, la momentul faptelor, a oricărei decizii judiciare interzicând publicațiile litigioase.
Guvernul susține că acestea din urmă erau părți integrale ale planului propagandistic al TDP și că reclamantul fusese condamnat, nu doar pentru a face să circule această propagandă, ci și din cauza apartenenței sale active la această organizație, responsabilă de numeroase atentate mortale. De aceea, art. 10 ar fi inaplicabil în cauza de față.
Cu titlu subsidiaru, Guvernul susține că orice interferență care ar putea fi stabilită, ar trebui considerată justificată conform articolului 10 § 2 al Convenției.
B.
Aprecierea Curții
Curtea a examinat cu atenție motivele dezvoltate în actul de acuzare și cele reținute de jurisdicțiile penale pentru a fundamenta condamnarea reclamantului (paragrafele 12, 13 și 15 mai sus). Conform judecătorilor de fond, având în vedere continuitatea și diversitatea lor, activitățile reclamantului cădeau sub incidența delictului de apartenență la o bandă armată, conform articolului 168 § 2 din codul penal și legislația antiteroristă.
De aceea, Curtea nu poate decât să mențină raționamentul care rezultă din precedentele comparabile (a se vedea, printre altele, Mehmet Reșit Arslan c. Turcia (hotărâre), nr. 31320/02, 1 iunie 2006; F.A. c. Turcia (hotărâre), nr. 36094/97, 1 februarie 2005; Müslüm Gündüz (hotărâre), nr. 59997/00, 9 noiembrie 2004; Șirin c. Turcia (hotărâre), nr. 47328/99, 27 aprilie 2004, și Kılıç c. Turcia (hotărâre), nr. 48498/98, 8 iulie 2003).
În acest context, Curtea consideră că în cauza de față, reclamantul nu ar putea fi considerat drept fiind condamnat pentru exprimarea opiniilor sale sau participarea la reuniuni, ci pentru apartenența sa la o organizație ilegală, calificată ca teroristă de jurisdicțiile turce. De aceea, condamnarea litigioasă nu ar putea fi înțeleasă ca o interferență în libertățile consacrate de art. 10 al Convenției.
Nicio violare a acestei dispoziții nu poate deci fi constatată.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției:
„Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, o satisfacție echitabilă."
La această privință, Guvernul se apără de intrarea în vigoare tardivă a pretenșiilor reclamantului pe acest temă. Or, Curtea observă că acestea din urmă făceau parte din același corespondență adresate în afara termenului, dar versate în dosar în aplicarea articolului 38 § 1 in fine al regulamentului (§5 mai sus). Nu există deci obstacolul aprecierii pretenșiilor în cauză.
A.
Prejudiciu
Reclamantul cere 20 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 30 000 EUR pentru prejudiciul moral.
Pentru Guvern, aceste pretenții sunt excesive.
Curtea observă de la început că nimic în dosar nu permite stabilirea unei relații de cauzalitate între violarea constatată a articolului 6 § 1 (§40 mai sus) și orice prejudiciu material.
Cu privire la prejudiciul moral, ea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, o asemenea constatare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă, pe acest temă (Çıraklar, citate mai sus, § 49). Trebuie totuși să se reamintească că atunci când o persoană, cum se întâmplă în cauza de față, a fost condamnată de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a violării constatate (a se vedea Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210 in fine, CEDO 2005-...).
B.
Cheltuieli și taxe
Reclamantul cere rambursarea a 5 000 EUR, corespunzând onorariilor avocatului, și o sumă de 500 EUR, pentru a acoperi diverse cheltuieli judiciare suportate.
Guvernul consideră această cerere nejustificată.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea constată că reclamantul și-a formulat cererea în observațiile sale scrise adresate cererii, fără a produce justificative de susținere a pretenșiilor sale (a se vedea Adamiak c. Polonia, nr. 20758/03, § 49, 28 noiembrie 2006).
De aceea, ea consideră că nu este cazul să-i aloce o sumă pe acest temă.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară admisibile grievurile bazate pe articolele 6, 9 și 10 ale Convenției și respinge cererea pentru surplus;
Spune că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției, din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului din Ankara;
Spune că nu este cazul să examineze restul grievurilor bazate pe art. 6 al Convenției;
Spune că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenției;
Spune că nu se pune nicio chestiune distinctă din unghiul articolului 9 al Convenției;
Spune că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 20 februarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
T. L. Early
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte