Benli împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 65715/01) dirigată împotriva Republicii Turciei, depusă la Curt de un cetățean al acestui Stat, dl. Mustafa Benli („reclamantul"), la data de 24 octombrie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dna Hüseyin Erdoğan, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat niciun agent în scopul prezentei proceduri.

Reclamantul susținea în special o violare a articolelor 6, 3, 9 și 10 ale Convenției, din cauza circumstanțelor la originea condamnării sale penale, în calitate de proprietar și redactor șef al revistelor politice.

La 4 martie 2006, folosindu-se de dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, Camera a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Guvernul a depus observații scrise, în termenul stabilit pentru aceasta. Observațiile reclamantului, întârziate, au fost versate în dosar în aplicarea articolului 38 § 1 in fine al regulamentului. PE FAPT I.

La 24 februarie 1998, a fost aprehensionat și trimis unui medic legist pentru examen medical. Raportul întocmit a concluzionat cu absența urmelor de lovituri și vătămări. În continuare, reclamantul a fost plasat în arest preventiv în sediile secției antiterorist a direcției de siguranță din Çorum. A fost interogat acolo până la 27 februarie, când a semnat o declarație recunoscând apartenența sa la organizația armată TDP (Partidul Revoluției Turcie – Türkiye Devrim Partisi) și a admis că publicațiile sale, în special revista Hedef, vizau susținerea acțiunilor și ideologiei acestei organizații.

La terminarea arestului preventiv, reclamantul a fost reexaminat de către același medic legist, care nu a găsit nicio urmă de lovituri și vătămări.

După examen, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii din Çorum. El a contestat, în mare măsură, declarația pe care a făcut-o la poliție, susținând că a semnat-o din teamă de represalii. A explicat că nu avea nicio legătură cu TDP, precizând că, deși păstra o copie a revistelor litigioase, nu proceda niciodată la distribuția lor în defianță a unei interdicții judiciare. Procurorul a ordonat eliberarea reclamantului.

Cu toate acestea, la 8 mai 1998, un mandat de aducere a fost emis împotriva reclamantului de către un judecător asesor al Curții de Siguranță a Statului din Ankara („CSEA"), pe baza altor fapte care-i erau imputate. Astfel, la 11 mai 1998, reclamantul a fost arestat și condus la casa de detenție din Çorum.

În ziua următoare, a fost prezentat judecătorului de pace din Çorum, care a ordonat plasarea sa în arest preventiv, din cauza presupusei sale apartenențe la TDP. Această decizie era susceptibilă de opoziție.

La 29 mai 1998, procurorul Republicii lângă CSEA a pus opt persoane, inclusiv reclamantul, sub acuzare pentru încălcarea articolelor 168 § 1 și 312 § 2 din codul penal. I-a reproșat reclamantului că era unul din conducătorii TDP și că incitase poporul la ură. Procurorul a reamintit că TDP s-a declarat în august 1992, cu scopul de a răsturna regimul constituțional turc în favoarea unui regim comunist. Organizat în acest scop în celule, comitete locale și regionale, TDP a început, de la 1993, să comită crime, răpiri și atacuri cu bombe în zonele rurale ale Istanbulului și Sivăsului. Era deci fără îndoială o „bandă armată". Dacă publicația cu adevărat clandestină a TDP era revista Gerilla (Guerileri), aceasta nu mai reușise să publice, conform căilor legale, revistele Hedef și Liseli Arkadaș, pe care le instrumentaliza în obscuritate. În special, revista Hedef era dedicată propagandei deschise a organizației și ridica în rang de martiri activiștii care murisera în confruntări cu forțele de ordine. De aceea, numeroase exemple din această revistă fusesera interzise și confiscate pe ordin al judecătorilor, măsuri pe care inculpații, care dețineau mai multe exemplare din Hedef, nu puteau să nu le cunoască. Pentru a susține argumentele, procurorul a atras atenția asupra faptului că în mai multe numere din Hedef, acțiunile criminale ale TDP erau prezentate ca „mișcarea revoluționară a Turciei". La acest privință, s-a referit la numerele 63 (p. 2), 64 (pp. 10-11), 66 (pp. 14-15), 67 (p. 11), 68 (pp. 11 și 20) din Hedef, vizând răspândirea ideologiei și politicii TDP, precum și la numerele 60 (p. 18), 62 (p. 14) și 63 (p. 7), unde revista era calificată explicit ca „instrument de publicare" al organizației: se scria acolo: „Fără îndoială, misiunea principală a acestei publicații este de a servi răspândirii și instituționalizării ideologiei și politicii mișcării revoluționare a Turciei". În plus, procurorul a precizat că revista Liseli Arkadaș nu era altceva decât o publicație pe care TDP o destinase studenților tineri.

Ținând cont de cele de mai sus, procurorul i-a reproșat reclamantului, în special, următoarele fapte: – asigurarea publicării revistelor litigioase la Istanbul și distribuția lor la Çorum, cu ajutorul inculpaților E.T. și E.K.; – asigurarea că aceste reviste serveau ca instrument de propagandă al TDP; – îndrumarea celorlalți inculpați, inclusiv E.T. și E.K.; – conducerea grupurilor TDP în manifestația din 1 mai 1997 la Çorum și participarea la mărșul sub pancarte cu sloganuri ale organizației, și anume „Victoria sau moartea" și „Unitate-Luptă-Victorie"; participarea la manifestația organizată la Çorum la 1 mai 1998, sub asemenea pancarte, scandând sloganul „Serap, Suna, Ertan, Rıza Gökdemir [nu sunt morți] și Partidul nostru încă se luptă"; – organizarea, la Çorum, a unei reuniuni commemorative cu ocazia aniversării morții militantului E.Y. și ridicarea memoriei sale la rangul de erou prin lecturi ținute la locul respectiv; – păstrarea la locuința sa a tuturor numerelor Hedef și a cărții intitulate „Rezistența armată a poporului din Çorum", dedicată propagandei TDP și eroismului militanților săi; – scandarea sloganurilor menționate mai sus în manifestația din 8 martie 1998 și în sărbătoarea Newruz (Anul Nou, conform tradițiilor kurde), celebrată la 21 martie.

În fața judecătorilor de fond, reclamantul a negat declarațiile pe care le făcuse poliției. A recunoscut că participase la manifestația din 1 mai 1998 și la sărbătoarea Newruz, limitandu-se strict la scandarea unor slogane legitime, cum ar fi „Unitate-Luptă-Victorie" sau „Trăiască Newruz". A explicat că nu organizase niciodată reuniuni commemorative. Mai mult, a susținut că autorizase publicarea unor articole incriminate, convins că nu constituia infracțiune.

Printr-o sentință din 28 septembrie 1998, CSEA a declarat reclamantul vinovat de producția și răspândirea de publicații propagandiste ale TDP și, de aceea, l-a condamnat la patru ani și șase luni de închisoare pentru „asistență" la o bandă armată, conform articolelor 169 din codul penal și 5 din legea privind lupta împotriva terorismului. CSEA a achitat toți ceilalți coaccuzați ai reclamantului, inclusiv E.T. și E.K. În considerentele lor, judecătorii de fond au subliniat în special pasajele publicate în anumite numere din Hedef, definind raison d'être al acesteia, care era să vehiculeze ideologia TDP. Acționând în acest sens, prin publicațiile litigioase, a căror distribuție la Çorum o asigura, cu ajutorul E.T. și E.K., reclamantul asistase TDP în căutarea sa de a-și instituționaliza ideologia neconstituțională. Mai mult, CSEA a concluzionat cu absența dovezilor probante care să susțină apartenența reclamantului la TDP, ca lider; pancartele ridicate în manifestațiile puse în cauză de procuratură nu conțineau nicio referire la această organizație. De aceea, judecătorii de fond au scutit reclamantul de vinovăție pentru celelalte acuzații.

Ministerul Public și reclamantul s-au pourvut în casație. Reclamantul a susținut în special absența oricărui act material care ar putea fi imputat conform articolului 169 din codul penal. A invocat și folosirea la adresa sa a declarației produse de poliție, susținând că a fost forțat să o semneze. Printr-o hotărâre din 23 august 1999, Curtea de Casație a infirmat sentința atacată în privința reclamantului; urmând opinia Ministerului Public, a considerat că faptele imputate constituiau delictul de „apartenență" la o bandă armată, conform articolului 168 § 2 din codul penal, și nu „asistență".

În intervalul aceluia, judecătorul militar care ședea în cadrul CSEA a fost înlocuit de un judecător civil (§20 mai jos).

Noul colegiu al CSEA s-a pronunțat la 10 noiembrie 1999, imediat după ce a ascultat reclamantul în declarațiile sale finale. Fără a reînnoi niciuna din măsurile de instrucție efectuate până atunci și fără a-i asculta pe foștii coaccuzați, în special E.K. și E.T. ai căror cuvinte fusesera folosite împotriva dlui Benli, CSEA s-a conformat hotărârii de casație și a condamnat pe acesta la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru „apartenență" la TDP, în aplicarea articolului 168 § 2 din codul penal. Pentru a fundamenta judecata sa, CSEA a menținut concluziile anterioare cu privire la publicațiile litigioase. Cu toate acestea, a adăugat că activitățile de publicare și distribuție ale reclamantului implicau activități de conducere regională a TDP și de recrutare a simpatizanților în numele organizației; având în vedere continuitatea și diversitatea lor, aceste activități erau cele ale unui membru activ al bandei armate în cauză.

Reclamantul s-a pourvut din nou în casație, cerând ținerea unei audience publice, care i-a fost acordată. La 20 aprilie 2000, după ce a ascultat părțile și avocatul lor dna Erdoğan, Curtea de Casație le-a anunțat pe comparanți că hotărârea va fi pronunțată în public la 26 aprilie 2000. La 26 aprilie 2000, în absența dnei Erdoğan, Curtea de Casație a comunicat hotărârea, confirmând sentința atacată. II.

Guvernul se apără pe tardivitatea cererii, care a fost depusă la 24 octombrie 2000, adică mai mult de șase luni după hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 20 aprilie anterior.

În plus, Guvernul susține că există în cauza de față neepuizare a căilor de atac interne, „reclamantul nu aducând nici una din reclamațiile sale la cunoștința autorităților naționale".

Reclamantul nu se pronunță asupra acestor chestiuni. B. Aprecierea Curții

Cu privire la prima ramură a excepției, Curtea trimite la jurisprudența constantă a sa privind aplicarea regulii celor șase luni în cererile comparabile, dirigite împotriva Turciei (a se vedea, printre multe altele, Tahsin İpek c. Turcia (hotărâre), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000; Yavuz și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 48064/99, 1 februarie 2005). Conform criteriilor stabilite în această materie, ea este dispusă să rețină ca dies a quo al termenului celor șase luni, ziua primirii dosarului – însoțitor al hotărârii de casație – de către greafa CSEA, ceea ce nu ar putea cu siguranță să remonteaze la o dată anterioară pronunțării hotărârii de casație, care a avut loc la 26 aprilie 2000 (§19 mai sus). Prezenta cerere, depusă la 24 octombrie 2000, nu ridică deci niciun problem în privința regulii celor șase luni înscrisă în art. 35 § 1 al Convenției.

Cu privire la a doua ramură, Curtea reamintește că Guvernul care se apără pe neepuizare trebuie s-o convingă de existența unor recurșii accesibili și susceptibili de a oferi reclamantului repararea grievelor sale (printre altele, Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Recueil 1996-IV, p. 1211, § 68). Teza Guvernului neconținând niciun fel de precizare la aceste privințe, Curtea nu poate decât să o respingă.

Pe scurt, Curtea respinge excepțiile Guvernului.

Fiind spus aceasta, ea consideră că în cauza de față, grievul bazat pe art. 3 nu ar putea totuși prospera, din motivele expuse mai jos.

Reclamantul susține că a fost supus unor mauvais traitements în timpul arestului preventiv de trei zile.

Ghidată de criteriile bine stabilite de apreciere în această materie (a se vedea, printre altele, Zeynep Avcı c. Turcia, nr. 37021/97, §§ 47 și 53, 6 februarie 2003, și referințele care apar acolo), Curtea observă că reclamantul nu a prezentat în fața ei niciun element material sau nici un început de dovadă, și nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare, fie pentru a susține susținerea de mauvais traitements, fie pentru a pune sub semnul întrebării, într-un fel sau altul, constatările indicate în rapoartele medicale din 24 și 27 februarie 1998 (a se vedea Dolașan c. Turcia (hotărâre), nr. 29592/96, 1 iulie 2003, și referințele care apar acolo). Nu a sugerat niciodată că ar fi contestat aceste constatări la vreun moment al procesului (Yalım c. Turcia (hotărâre), nr. 40533/98, 4 aprilie 2006). În plus, din dosar rezultă că, în fața magistraților care l-au ascultat la 27 februarie 1998, reclamantul s-a limitat să susțină că și-a semnat prima declarație, fără a o citi, din teamă de poliție; or, o asemenea afirmație este insuficientă pentru a susține un greu care poate fi apărat conform articolului 3 (mutatis mutandis, ibidem, și Ercan Arslan și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 43877/98, 22 mai 2001).

În absența altor materii de considerat, și chiar admitând că reclamantul ar putea fi considerat că a folosit toți mijloacele procedurale relevante din dreptul turc (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34 in fine), Curtea consideră că susținerea de mauvais traitements de care s-a sesizat se ciocnesc cu motivul defectului manifest de fundament, înscris în art. 35 § 3 al Convenției.

Pe scurt, Curtea declară cererea admisibilă în cât cât se referă la articolele 6, 9 și 10 ale Convenției și o respinge pentru surplus, în aplicarea articolului 35 § 4. II.

Reclamantul se plânge mai întâi că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul CSEA care l-a judecat și condamnat.

În al doilea rând, susține că nu a dispus de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale în fața Curții de Casație, din cauza nefurnizării avizului procurorului general asupra admisibilității pourvoiului său. În sfârșit, reclamantul susține că hotărârea de casație suferea de lipsă de motivare, ceea ce a împiedicat în special exercitarea efectivă a recurului în rectificare de hotărâre care-i era deschis conform dreptului turc.

Guvernul contrareplică că până la reforma din iunie 1999 (§20 mai sus), modalitățile de desemnare și numire a judecătorilor care ședeau în cursurile de siguranță a statului, precum și garanțiile de care se bucurau în exercitarea funcțiunilor lor judiciare, răspundeau perfect criteriilor rezultând din jurisprudența Curții în această materie. Supus controlului judecătoresc al Curții de Casație, CSEA nu putea de altfel provoca reclamantului nicio îndoială privind independența și imparțialitatea sa. În orice caz, a doua sentință din 10 noiembrie 1999 fusese pronunțată de un colegiu compus exclusiv din judecători civili.

Guvernul adaugă că, pentru a avea acces la avizul procurorului general privind pourvoiul lor, ar fi fost suficient dlui Erdoğan să se informeze cu privire la noul număr sub care dosarul fusese înregistrat la greafa Curții de Casație și să consulte dosarul. La această privință, Guvernul face observația că de la noul cod de procedură penală, promulgat la 1 iunie 2005, avizele procurorului general sunt notificate apelantului. În sfârșit, Guvernul susține că în cauza de față motivarea hotărârii de casație era suficientă și clarăt. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că a deja judecat, în cazuri similare dirigite împotriva Turciei, că un tribunal a cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale. De aceea, a enunțat de mai multe ori că, dacă ar fi constatată o violare a articolului 6 § 1 pe acest punct specific, nu ar mai fi loc să examineze separat alte grievuri bazate pe dreptul la un proces echitabil (Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). Trebuie deci să se concentreze mai întâi pe această primă chestiune hotărâtoare.

În cauza de față, este evident că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită de acelea care, în cazuri comparabile, au provocat constatarea violării articolului 6 § 1 (Özel c. Turcia, nr. 42739/98, §§ 33-34, 7 noiembrie 2002, și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).

Într-adevăr, în prezenta cauză, de asemenea, este înțeles că reclamantul, care răspundea de infracțiuni atât de grave, a temut să se prezinte în fața unui colegiu unde ședea un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, putea pe drept cuvânt să se teamă că CSEA ar fi fost indus în eroare de considerații străine naturii cauzei sale. Este adevărat că, după anularea sentinței de primă instanță din 23 august 1999, dosarul a fost reexaminat de un colegiu compus exclusiv din judecători civili (paragrafele 17 și 20 mai sus). Cu toate acestea, această circumstanță nu duce nicăieri, având în vedere că noul colegiu a pronunțat judecata la 10 noiembrie 1999, fără a reînnoi niciuna din măsurile de procedură determinante pentru finalizarea cauzei și luate cu participarea judecătorului militar (pentru discuția în această materie, a se vedea Kabasakal și Atar c. Turcia, nr-ile 70084/01 și 70085/01, §§ 33-35, 19 septembrie 2006, și referințele care apar acolo, inclusiv în special Ceylan c. Turcia (hotărâre), nr. 68953/01, CEDO 2005-X). De aceea, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile nutrite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea CSEA și că în cauza de față, aceste îndoieli nu puteau fi disipate prin înlocuirea judecătorului militar (a se vedea Kabasakal și Atar, citate mai sus).

Curtea concluzionează deci violarea articolului 6 § 1 al Convenției din acest motiv și se consideră de aceea scutită de a examina restul grievurilor bazate pe inechitate procesuală a litigiului (§34 mai sus). III.

Reclamantul deplorează să fi fost considerat drept membru al unei organizații clandestine armate și condamnat în calitate de redactor șef al publicațiilor, de altfel legale. Atrage atenția asupra absența, la momentul faptelor, a oricărei decizii judiciare interzicând publicațiile litigioase.

Guvernul susține că acestea din urmă erau părți integrale ale planului propagandistic al TDP și că reclamantul fusese condamnat, nu doar pentru a face să circule această propagandă, ci și din cauza apartenenței sale active la această organizație, responsabilă de numeroase atentate mortale. De aceea, art. 10 ar fi inaplicabil în cauza de față. Cu titlu subsidiaru, Guvernul susține că orice interferență care ar putea fi stabilită, ar trebui considerată justificată conform articolului 10 § 2 al Convenției. B. Aprecierea Curții

Curtea a examinat cu atenție motivele dezvoltate în actul de acuzare și cele reținute de jurisdicțiile penale pentru a fundamenta condamnarea reclamantului (paragrafele 12, 13 și 15 mai sus). Conform judecătorilor de fond, având în vedere continuitatea și diversitatea lor, activitățile reclamantului cădeau sub incidența delictului de apartenență la o bandă armată, conform articolului 168 § 2 din codul penal și legislația antiteroristă. De aceea, Curtea nu poate decât să mențină raționamentul care rezultă din precedentele comparabile (a se vedea, printre altele, Mehmet Reșit Arslan c. Turcia (hotărâre), nr. 31320/02, 1 iunie 2006; F.A. c. Turcia (hotărâre), nr. 36094/97, 1 februarie 2005; Müslüm Gündüz (hotărâre), nr. 59997/00, 9 noiembrie 2004; Șirin c. Turcia (hotărâre), nr. 47328/99, 27 aprilie 2004, și Kılıç c. Turcia (hotărâre), nr. 48498/98, 8 iulie 2003).

În acest context, Curtea consideră că în cauza de față, reclamantul nu ar putea fi considerat drept fiind condamnat pentru exprimarea opiniilor sale sau participarea la reuniuni, ci pentru apartenența sa la o organizație ilegală, calificată ca teroristă de jurisdicțiile turce. De aceea, condamnarea litigioasă nu ar putea fi înțeleasă ca o interferență în libertățile consacrate de art. 10 al Convenției.

Nicio violare a acestei dispoziții nu poate deci fi constatată. IV.

La această privință, Guvernul se apără de intrarea în vigoare tardivă a pretenșiilor reclamantului pe acest temă. Or, Curtea observă că acestea din urmă făceau parte din același corespondență adresate în afara termenului, dar versate în dosar în aplicarea articolului 38 § 1 in fine al regulamentului (§5 mai sus). Nu există deci obstacolul aprecierii pretenșiilor în cauză. A. Prejudiciu

Reclamantul cere 20 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 30 000 EUR pentru prejudiciul moral.

Pentru Guvern, aceste pretenții sunt excesive.

Curtea observă de la început că nimic în dosar nu permite stabilirea unei relații de cauzalitate între violarea constatată a articolului 6 § 1 (§40 mai sus) și orice prejudiciu material. Cu privire la prejudiciul moral, ea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, o asemenea constatare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă, pe acest temă (Çıraklar, citate mai sus, § 49). Trebuie totuși să se reamintească că atunci când o persoană, cum se întâmplă în cauza de față, a fost condamnată de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a violării constatate (a se vedea Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210 in fine, CEDO 2005-...). B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul cere rambursarea a 5 000 EUR, corespunzând onorariilor avocatului, și o sumă de 500 EUR, pentru a acoperi diverse cheltuieli judiciare suportate.

Guvernul consideră această cerere nejustificată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea constată că reclamantul și-a formulat cererea în observațiile sale scrise adresate cererii, fără a produce justificative de susținere a pretenșiilor sale (a se vedea Adamiak c. Polonia, nr. 20758/03, § 49, 28 noiembrie 2006). De aceea, ea consideră că nu este cazul să-i aloce o sumă pe acest temă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibile grievurile bazate pe articolele 6, 9 și 10 ale Convenției și respinge cererea pentru surplus; 2. Spune că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției, din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului din Ankara; 3. Spune că nu este cazul să examineze restul grievurilor bazate pe art. 6 al Convenției; 4. Spune că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenției; 5. Spune că nu se pune nicio chestiune distinctă din unghiul articolului 9 al Convenției; 6. Spune că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 20 februarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. T. L. Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 65715/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mustafa Benli (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 octobre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Hüseyin Erdoğan, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la présente procédure.

Le requérant alléguait en particulier une violation des articles 6, 3, 9 et 10 de la Convention, du faits des circonstances à l’origine de sa condamnation au pénal, en sa qualité de propriétaire et rédacteur en chef de revues politiques.

Le 4 mars 2006, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la chambre a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites, dans le délai imparti à cette fin. Celles du requérant, tardives, furent versées au dossier en application de l’article 38 § 1 in fine du règlement. EN FAIT I.

Le 24 février 1998, il fut appréhendé et envoyé devant un médecin légiste pour examen médical. Le rapport établi conclut à l’absence de traces de coups et blessures. Ensuite, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de la section antiterroriste de la direction de sûreté de Çorum. Il y fut interrogé jusqu’au 27 février suivant, date à laquelle il signa une déposition reconnaissant son appartenance à l’organisation armée, TDP (Parti de la révolution de Turquie – Türkiye Devrim Partisi ) et admit que ses publications, notamment le Hedef , visaient à appuyer les actions et l’idéologie de cette organisation.

Au terme de sa garde à vue, le requérant fut réexaminé par le même médecin légiste, qui ne décela aucune trace de coups et blessures.

Après examen, le requérant fut entendu par le procureur de la République de Çorum. Il contesta, en grande partie, sa déposition faite à la police, affirmant l’avoir signée par peur de représailles. Il expliqua n’avoir aucun lien avec le TDP , précisant que s’il gardait toujours une copie des revues litigieuses il ne procédait jamais à leur distribution au mépris d’une interdiction judiciaire. Le procureur ordonna la libération du requérant.

Le 8 mai 1998, un mandat d’amener fut toutefois délivré à l’encontre du requérant par un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« la CSEA »), sur le fondement d’autres faits reprochés. Ainsi, le 11 mai 1998, le requérant fut arrêté et conduit à la maison d’arrêt de Çorum.

Le lendemain, il fut traduit devant le juge de paix de Çorum, qui ordonna son placement en détention préventive, en raison de sa présumée appartenance au TDP . Cette décision était susceptible d’opposition.

Le 29 mai 1998, le procureur de la République près la CSEA mit huit personnes, dont le requérant, en accusation pour infraction aux articles 168 § 1 et 312 § 2 du code pénal. Il reprocha au requérant d’être l’un des dirigeants du TDP ainsi que d’avoir incité le peuple à la haine. Le procureur rappela que le TDP s’était proclamé en août 1992, dans le but de renverser le régime constitutionnel turc au profit d’un régime communiste. Organisé à cette fin en des cellules, comités locaux et régionaux, le TDP avait commencé, à partir de 1993, à perpétrer des meurtres, kidnappings et des attaques à la bombe, dans les zones rurales d’Istanbul et de Sivas. Il s’agissait donc sans conteste d’une « bande armée ». Si l’édition réellement clandestine du TDP était la revue Gerilla (Guérilléros), celui-ci n’avait pas moins réussi à publier, selon les voies légales, les revues Hedef et Liseli Arkadaș , qu’il instrumentalisait dans l’obscurité. Notamment, la revue Hedef était consacrée à la propagande ouverte de l’organisation et érigeait en martyrs des militants décédés lors d’affrontements avec les forces de l’ordre. Aussi de nombreux exemples de cette revue avaient-ils été interdits et saisis sur ordre de juges, mesures que les prévenus, détenteurs de plusieurs exemples de Hedef , ne pouvaient ignorer. Pour appuyer ses arguments, le procureur attira l’attention sur le fait que dans plusieurs numéros de Hedef , les actions meurtrières du TDP étaient présentées comme le « mouvement révolutionnaire de Turquie ». A cet égard, il se référa aux numéros 63 (page 2), 64 (pages 10-11), 66 (pages 14 ‑ 15), 67 (page 11), 68 (pages 11 et 20) de Hedef , visant la propagation de l’idéologie et de la politique du TDP , ainsi qu’aux numéros 60 (page 18), 62 (page 14) et 63 (page 7), où la revue était explicitement qualifiée d’« instrument de publication » de l’organisation : il y était d’ailleurs écrit : « À ne pas en douter, la mission principale de cette publication est de servir à la propagation et à l’institutionnalisation de l’idéologie et la politique du mouvement révolutionnaire de Turquie ». Du reste, le procureur précisa que la revue Liseli Arkadaș n’était rien d’autre qu’une publication que le TDP avait destiné aux jeunes étudiants.

Au vu de ce qui précède, le procureur reprocha notamment au requérant les faits suivants : – assurer l’édition des revues litigieuses à Istanbul et leur distribution à Çorum, à l’aide des prévenus E.T. et E.K. ; – assurer ainsi que ces revues servent d’instrument de propagande du TDP ; – encadrer les autres prévenus, dont E.T. et E.K. ; – diriger les groupes du TDP lors de la manifestation du 1 er mai 1997 à Çorum et participer à la marche sous des pancartes présentant les slogans de l’organisation, à savoir « La victoire ou la mort » et « Unité ‑ Lutte ‑ Victoire » ; participer à la manifestation organisée à Çorum le 1 er mai 1998, sous de telles pancartes, en scandant le slogan « Serap, Suna, Ertan, Rıza Gökdemir [ ne sont pas morts] et notre Parti lutte encore » ; – organiser, à Çorum, une réunion commémorative à l’occasion de l’anniversaire de la mort du militant E.Y. et ériger son souvenir en celui d’un héros à travers des lectures données sur place ; – conserver chez lui tous les numéros de Hedef et le livre intitulé « La résistance armée du peuple de Çorum », consacré à la propagande du TDP et de l’héroïsme de ses militants ; – lancer les slogans susmentionnés, lors de la manifestation du 8 mars 1998 et de la fête de Newruz (nouvel an, selon la tradition kurde), célébrée le 21 mars suivant.

Devant les juges du fond, le requérant renia ses déclarations recueillies par la police. Il reconnut avoir participé à la manifestation du 1 er mai 1998 et à la fête de Newruz, en se limitant strictement à lancer des slogans, légitimes, tels que « Unité-Lutte-Victoire » ou « Vive le Newruz ». Il expliqua n’avoir jamais organisé de réunions commémoratives. Au demeurant, il plaida avoir autorisé la publication de certains des articles incriminés, persuadé qu’ils n’étaient pas constitutifs d’infraction.

Par un jugement du 28 septembre 1998, la CSEA déclara le requérant coupable de la production et de la diffusion de publications propagandistes du TDP et, par conséquent, elle le condamna à quatre ans et six mois d’emprisonnement pour « assistance » à une bande armée, au sens des articles 169 du code pénal et 5 de la loi sur la lutte contre le terrorisme. La CSEA acquitta tous les autres coaccusés du requérant, dont E.T et E.K. Dans leurs attendus, les juges du fond soulignèrent notamment les passages publiés dans certains numéros de Hedef , définissant sa raison d’être qui était de véhiculer l’idéologie du TDP . En œuvrant dans ce sens, à travers les publications litigieuses, dont il avait assuré la distribution à Çorum, à l’aide de E.T et E.K, le requérant avait assisté le TDP dans sa quête d’institutionnaliser son idéologie anticonstitutionnelle. Au demeurant, la CSEA conclut à l’absence de preuves probantes étayant l’appartenance du requérant au TDP , en tant que dirigeant ; les pancartes, dressées lors des manifestations mises en cause par le parquet, ne contenaient aucune référence à cette organisation. Aussi, les juges du fond disculpèrent-ils le requérant pour les autres chefs.

Le ministère public et le requérant se pourvurent en cassation. Le requérant fit notamment valoir l’absence d’un quelconque acte matériel susceptible de lui être imputé au regard de l’article 169 du code pénal. Il tira aussi moyen de l’utilisation à sa charge de la déposition produite par la police, affirmant avoir été contraint à la signer. Par un arrêt du 23 août 1999, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué dans le chef du requérant ; suivant l’avis du ministère public, elle estima que les faits reprochés constituaient le délit « d’appartenance » à une bande armée, au sens de l’article 168 § 2 du code pénal, et non pas « d’assistance ».

Dans l’intervalle, le juge militaire siégeant au sein de la CSEA fut remplacé par un juge civil (paragraphe 20 ci-dessous).

Le nouveau collège de la CSEA se prononça le 10 novembre 1999, immédiatement après avoir entendu le requérant en ses déclarations conclusives. Sans renouveler aucune des mesures d’instruction prises jusqu’alors ni auditionner les anciens coaccusés, notamment E.K. et E.T. dont les dires avaient été utilisés à la charge de M. Benli, la CSEA se conforma à l’arrêt de cassation et condamna ce dernier à douze ans et six mois d’emprisonnement pour « appartenance » au TDP , en application de l’article 168 § 2 du code pénal. Pour asseoir son jugement, la CSEA maintint ses conclusions précédentes quant aux publications litigieuses. Toutefois, elle ajouta que les activités de publication et de distribution du requérant n’impliquaient pas moins des missions de direction régionale du TDP et de recrutement de sympathisants au nom de l’organisation ; vu leur continuité et diversité, ces activités étaient celles d’un membre actif de la bande armée en cause en l’espèce.

Le requérant se pourvut derechef en cassation, en demandant la tenue d’une audience publique, qui fut accordée. Le 20 avril 2000, après avoir entendu les parties et leur avocat M e Erdoğan, la Cour de cassation avisa les comparants que l’arrêt allait être prononcé en public le 26 avril 2000. Le 26 avril 2000, en l’absence de M e Erdoğan, la Cour de cassation donna lecture de son arrêt, confirmant le jugement attaqué. II.

Le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête, celle-ci ayant été introduite le 24 octobre 2000, soit plus de six mois après l’arrêt de la Cour de cassation, rendu le 20 avril précédent.

En outre, le Gouvernement soutient qu’il y a en l’espèce non ‑ épuisement des voies de recours internes, « le requérant n’ayant porté aucune de ses doléances à la connaissance des autorités nationales ».

Le requérant ne se prononce pas sur ces questions. B. Appréciation de la Cour

S’agissant de la première branche de l’exception, la Cour renvoie à sa jurisprudence constante concernant l’application de la règle des six mois dans les requêtes comparables, dirigées contre la Turquie (voir, parmi beaucoup d’autres, Tahsin İpek c. Turquie (déc.), n o 39706/98, 7 novembre 2000 ; Yavuz et autres c. Turquie (déc.), n o 48064/99, 1 er février 2005). Conformément aux critères établis en la matière, elle est prête à retenir comme le dies a quo du délai de six mois, le jour de réception du dossier – accompagnant l’arrêt de cassation – par le greffe de la CSEA, ce qui ne saurait certainement pas remonter à une date antérieure au prononcé de l’arrêt de cassation, qui a eu lieu le 26 avril 2000 (paragraphe 19 ci-dessus). La présente requête, introduite le 24 octobre 2000, ne pose donc aucun problème au regard de la règle des six mois inscrite à l’article 35 § 1 de la Convention.

Pour ce qui est de la seconde branche, la Cour rappelle que le Gouvernement excipant du non-épuisement doit la convaincre de l’existence de recours accessibles et susceptibles d’offrir au requérant le redressement de ses griefs (entre autres, Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil 1996 ‑ IV, p. 1211, § 68). La thèse du Gouvernement ne contenant aucune précision à ces égards, la Cour ne peut que l’écarter.

Bref, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement.

Cela étant, elle estime qu’en l’espèce, le grief tiré de l’article 3 ne saurait toutefois prospérer, pour les raisons exposées ci-dessous.

Le requérant soutient avoir fait l’objet de mauvais traitements pendant sa garde à vue de trois jours.

Guidée par les critères d’appréciation bien établis en la matière (voir, entre autres, Zeynep Avcı c. Turquie , n o 37021/97, §§ 47 et 53, 6 février 2003, et les références qui y figurent), la Cour note que le requérant n’a produit devant elle le moindre élément matériel ou un quelconque commencement de preuve ni n’a fourni des explications détaillées et convaincantes, que ce soit pour appuyer ses allégations de mauvais traitements ou pour mettre en doute, d’une manière ou d’une autre, les constats indiqués dans les rapports médicaux des 24 et 27 février 1998 (voir Dolașan c. Turquie (déc.), n o 29592/96, 1 er juillet 2003, et les références qui y figurent). Il n’a d’ailleurs jamais suggéré avoir contesté ces constats à un quelconque stade de son procès ( Yalım c. Turquie (déc.), n o 40533/98, 4 avril 2006). En outre, il ressort du dossier que, devant les magistrats qui l’ont entendu le 27 février 1998, le requérant s’est limité à arguer du fait d’avoir signé sa première déposition, sans la lire, craignant la police ; or, pareille assertion ne suffit guère pour étayer un grief défendable au regard de l’article 3 ( mutatis mutandis , ibidem , et Ercan Arslan et autres c. Turquie (déc.), n o 43877/98, 22 mai 2001).

En l’absence d’autre matière à considérer, et même à supposer que le requérant puisse passer pour avoir employé tous les moyens de procédure pertinents du droit turc ( Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 18, § 34 in fine ), la Cour estime que les allégations de mauvais traitements dont elle a été saisie se heurtent au motif de défaut manifeste de fondement, inscrit à l’article 35 § 3 de la Convention.

En somme, la Cour déclare la requête recevable en tant qu’elle porte sur les articles 6, 9 et 10 de la Convention et la rejette pour le surplus, en application de l’article 35 § 4. II.

Le requérant se plaint d’abord de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, en raison de la présence d’un juge militaire au sein de la CSEA qui l’a jugé et condamné.

En deuxième lieu, il prétend n’avoir pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense devant la Cour de cassation, du fait de l’absence de communication de l’avis du procureur général sur la recevabilité de son pourvoi. En dernier lieu, le requérant soutient que l’arrêt de cassation pêchait par manque de motivation, ce qui a notamment entravé l’exercice effectif du recours en rectification d’arrêt qui lui était ouvert en droit turc.

Le Gouvernement rétorque que jusqu’à la réforme de juin 1999 (paragraphe 20 ci-dessus), les modalités de désignation et de nomination des juges siégeant dans les cours de sûreté de l’Etat, ainsi que les garanties dont ils jouissent dans l’exercice de leurs fonctions judiciaires, répondaient parfaitement aux critères découlant de la jurisprudence de la Cour en la matière. Soumis au contrôle judiciaire de la Cour de cassation, la CSEA ne pouvait du reste inspirer au requérant un quelconque doute quant à son indépendance et impartialité. En tout état de cause, le second jugement du 10 novembre 1999 avait été rendu par un collège composé uniquement de juges civils.

Le Gouvernement ajoute que, pour avoir accès à l’avis du procureur général sur leur pourvoi, il aurait suffit à M e Erdoğan de s’informer du nouveau numéro sous laquelle le dossier avait été enregistré au greffe de la Cour de cassation et de consulter ce dossier. A cet égard, le Gouvernement fait remarquer que depuis le nouveau code de procédure pénale, promulgué le 1 er juin 2005, les avis du procureur général sont notifiés aux appelants. Enfin, le Gouvernement affirme qu’en l’espèce la motivation de l’arrêt de cassation était suffisante et claire. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle avoir déjà jugé, dans des affaires similaires dirigées contre la Turquie, qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction. Aussi a-t-elle énoncé à maintes reprises que, si une violation de l’article 6 § 1 était constatée sur ce point précis, il n’y aurait plus lieu d’examiner séparément les autres griefs tirés du droit à un procès équitable ( Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, p. 3074, §§ 44-45). Il convient donc de se pencher d’abord sur cette première question décisive.

En l’espèce, force est d’observer que le Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente de celles qui, dans des affaires comparables, ont entraîné un constat de la violation de l’article 6 § 1 ( Özel c. Turquie , n o 42739/98, §§ 33-34, 7 novembre 2002, et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, §§ 35 ‑ 36, 6 février 2003).

En effet, dans le présent cas également, il est compréhensible que le requérant qui répondait d’infractions aussi graves ait redouté de comparaître devant un collège où siégeait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la CSEA se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Il est vrai que, suite à la cassation du jugement de première instance en date du 23 août 1999, le dossier a été réexaminé par un collège composé uniquement de juges civils (paragraphes 17 et 20 ci-dessus). Cependant, cette circonstance ne tire à nulle conséquence, dès lors que le nouveau collège a rendu son jugement le 10 novembre 1999, sans renouveler aucune des mesures de procédure déterminantes pour l’issue de l’affaire et prises avec la participation du juge militaire (pour la discussion en la matière voir Kabasakal et Atar c. Turquie , n os 70084/01 et 70085/01, §§ 33-35, 19 septembre 2006, ainsi que les références qui y figurent, dont notamment Ceylan c. Turquie (déc.), n o 68953/01, ECHR 2005-X). Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de la CSEA et qu’en l’espèce, ces doutes ne pouvaient être dissipés par le remplacement du juge militaire (c.f. Kabasakal et Atar, précité).

La Cour conclut donc à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention de ce chef, et s’estime par conséquent dispensée d’examiner le restant des griefs tiré de l’iniquité du procès litigieux (paragraphe 34 ci ‑ dessus). III.

Le requérant déplore avoir été considéré comme membre d’une organisation clandestine armée et condamné en sa qualité de rédacteur en chef de publications, du reste légales. Il attire l’attention sur l’absence, au moment des faits, d’une quelconque décision judiciaire interdisant les publications litigieuses.

Le Gouvernement soutient que ces dernières étaient parties intégrantes du plan propagandiste du TDP , et que le requérant avait été condamné, non seulement pour avoir fait véhiculer cette propagande, mais aussi du fait de son appartenance active à cette organisation, responsable de nombre d’attentats meurtriers. Aussi, l’article 10 serait-il inapplicable au cas d’espèce. A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que toute ingérence qui pourrait être établie, devrait passer pour justifiée au regard de l’article 10 § 2 de la Convention. B. Appréciation de la Cour

La Cour a attentivement examiné les motifs développés dans l’acte d’accusation ainsi que ceux retenus par les juridictions répressives pour asseoir la condamnation du requérant (paragraphes 12, 13 et 15 ci-dessus). D’après les juges du fond, vu leur continuité et leur diversité, les activités du requérant tombait sous le coup du délit d’appartenance à une bande armée, au sens de l’article 168 § 2 du code pénal et de la législation antiterroriste. Partant, la Cour ne peut que maintenir le raisonnement qui se dégage des précédents comparables (voir, parmi d’autres, Mehmet Reșit Arslan c. Turquie (déc.), n o 31320/02, 1 er juin 2006 ; F.A. c. Turquie (déc.), n o 36094/97, 1 er février 2005 ; Müslüm Gündüz (déc.), n o 59997/00, 9 novembre 2004 ; Șirin c. Turquie (déc.), n o 47328/99, 27 avril 2004, et Kılıç c. Turquie (déc.), n o 48498/98, 8 juillet 2003).

Dans ce contexte, la Cour estime qu’en l’espèce, le requérant ne saurait passer pour avoir été condamné du fait de l’expression de ses opinions ou de sa participation à des réunions, mais pour son appartenance à une organisation illégale, qualifiée de terroriste par les juridictions turques. Aussi, la condamnation litigieuse ne saurait-elle s’entendre comme une ingérence dans les libertés consacrées par l’article 10 de la Convention.

Aucune violation de cette disposition ne peut donc être constatée. IV.

A cet égard, le Gouvernement excipe d’emblée de la communication tardive des prétentions du requérant à ce titre. Or, la Cour note que ces dernières faisaient partie du même courrier adressé hors délai, mais versé au dossier en application de l’article 38 § 1 in fine du règlement (paragraphe 5 ci-dessus). Il n’y a donc pas obstacle à l’appréciation des prétentions dont il s’agit. A. Dommage

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel et 30 000 EUR pour son préjudice matériel.

Pour le Gouvernement, ces prétentions sont excessives.

La Cour observe d’emblée que rien dans le dossier ne permet d’établir un lien de causalité entre la violation constatée de l’article 6 § 1 (paragraphe 40 ci-dessus) et un préjudice matériel quelconque. Quand au préjudice moral, elle estime que, dans les circonstances de la présente affaire, pareil constat constitue en soi une satisfaction équitable suffisante, à ce titre ( Çıraklar , précité, § 49). Encore faut-il rappeler que lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210 in fine, CEDH 2005 ‑ ...). B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement de 5 000 EUR, correspondant aux honoraires de son avocat, ainsi que d’une somme de 500 EUR, pour couvrir les divers frais judiciaires encourus.

Le Gouvernement estime cette demande non justifiée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour constate que le requérant a formulé sa demande dans ses observations écrites à la requête, sans produire de justificatifs à l’appui de ses prétentions (c.f. Adamiak c. Pologne , n o 20758/03, § 49, 28 novembre 2006). Dès lors, elle considère qu’il n’y a pas lieu de lui allouer une somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés des articles 6, 9 et 10 de la Convention et rejette la requête pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le restant des griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 10 de la Convention ; 5. Dit qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 9 de la Convention ; 6. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par le requérant ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 février 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Nicolas Bratza Greffier Président