ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5358/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5358/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 770 din 22 iunie

2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă

ca nefondată acțiunea în revendicarea imobilului din str. N., formulată în baza

art. 480 - 481 C. civ. la data de 3 decembrie 1997 de reclamanții C.O., V.D.,

O.M. și C.F. împotriva pârâților C.G.M.B., SC "I." SA și Ministerul

Industriilor.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, din actele și probele

dosarului că imobilul aflat în discuție a trecut legal în proprietatea statului

în baza Sentinței civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular

al fostului R.T.V. și transcrisă ulterior în registrul de transcripțiuni.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanții pentru nelegalitate și netemeinicie

susținând că sentința pronunțată de instanța de fond este greșită întrucât au

făcut dovada, cu probele administrate, că Sentința civilă nr. 10156/1956 nu le

este opozabilă întrucât cauza nu s-a soluționat la vremea respectivă în

contradictoriu cu autorii lor.

Arată în continuare

că imobilul, fiind preluat în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor

legale, potrivit Normelor metodologice referitoare la aplicarea Legii nr.

112/1995, este considerat ca fiind trecut în proprietatea statului fără titlu

și ca urmare nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 571

A din 6 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a

fost respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că imobilul aflat în discuție a fost

trecut în proprietatea statului în baza Sentinței civile nr. 10156 din 29

noiembrie 1956 pronunțată de Tribunalul Popular al fostului R.T.V. așa cum a

constatat și instanța de fond.

De asemenea, din

probele dosarului rezultă că imobilul respectiv a fost dat ulterior în

folosință și administrare diferitor instituții publice, care i-au adus

substanțiale modificări fiind în același timp și extins.

Din expertiza tehnică

efectuată în cauză, rezultă clar că în prezent imobilul expertizat este cu

totul altul decât vechiul imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și are

destinație de birouri ce aparțin SC "I." SA București.

Având în vedere cele

arătate mai sus, precum și destinația actuală a imobilului, Curtea de apel a

apreciat că instanța de fond a făcut o examinare corectă a probelor

administrate în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții C.O., V.D., O.M. și C.F. susținând că

hotărârile pronunțate de instanța de fond și de cea de apel sunt nelegale și

netemeinice, pentru următoarele motive prevăzute art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 și

11 C. proc. civ.

a fost preluat abuziv în anul 1950 de către Ministerul de Interne, care a

transformat casa de locuit în creșă de copii. Preluarea nu a fost făcută în

baza unui titlu legal.

Din cuprinsul adresei

din 30 septembrie 1957, rezultă că imobilul în litigiu a fost atribuit în 1950

Ministerului de Interne de către Sfatul Popular al capitalei. La acea dată,

imobilul nu făcea parte din domeniul privat al statului. În domeniul public și

privat se includ numai imobilele care aparțin legal statului sau unităților

administrativ-teritoriale.

Autorii

reclamanților, C.V. și C.O., aveau deschis rol fiscal la Administrația

Financiară (nr. X/Y din 27 mai 1949) în baza contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate și transcrise.

Imobilul în litigiu

nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 deoarece preluarea lui în 1950 de

către Ministerul de Interne, cu încuviințarea Sfatului Popular al capitalei, nu

are la bază un titlu valabil, care să reprezinte temeiul juridic al

constituirii dreptului de proprietate al statului.

În condițiile în care

recurenților (proprietari) - în anul 1950 - le-a fost interzisă intrarea în

imobil, deși figurau în evidențele administrației financiare ca proprietari și

plăteau impozit pe clădiri, nu se mai poate susține, cum greșit au reținut

instanțele, că preluarea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea

legilor și decretelor în vigoare la acea dată, respectiv anul 1950.

Arată că, în anul

1957, la intervențiile Ministerului de Interne, întrucât imobilul nu avea o

situație juridică clarificată și era folosit de acest minister, se comite un al

doilea abuz prin întocmirea formalităților de trecere proprietatea statului, în

temeiul dispozițiilor Decretului nr. 111/1951.

solicitat prin acțiune restituirea imobilului din str. N., compus din teren în

suprafață de 1420 mp, precum și din construcția amplasată pe teren, suprafață

de 678 mp.

Instanțele au reținut

greșit că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, respectiv în

temeiul Sentinței civile nr. 10156/1956 (Dosar nr. 12090/1956) pronunțată de

Tribunalul Popular Raionul Tudor Vladimirescu, întrucât prin aceasta hotărâre

s-a trecut în proprietatea statului numai terenul situat în str. N. (fără să se

menționeze suprafața terenului), instanțele de fond și apel au omis să se

pronunțe cu privire la construcția amplasată pe teren (în suprafață de 678 mp),

construcție revendicată de reclamanți, pentru care nu există un titlu legal

constituit în favoarea statului.

Din probele

administrate în cauză - contracte de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de

carte funciară nr. X/1941, adresa DAFI nr. Y/1956, Decizia nr. 266/1957 a

Sfatului Popular a Raionului Tudor Vladimirescu, rolul matricol deschis la

Administrația Financiară în 27 iunie 1949, adresa nr. Z/1998 a Arhivelor

Statului și expertiza tehnică topografică efectuată - rezultă, fără nici un

dubiu, că pe terenul situat în str. N. a existat și există construcția

revendicată, că imobilul aflat în litigiu este amplasat în prezent în str. N.

și reprezintă o parte a imobilului existent și aflat în administrarea

institutului de proiectare SC "I." SA.

Din expertiza

topografică rezultă că imobilul ce figurează la nr. 23 - 25 este rezultatul

comasării imobilelor de la nr. 23 și 25 într-o singură parcelă de teren.

Amplasamentul

imobilului în cauză a fost reconstituit de expertiză în limitele sale inițiale,

așa cum este identificat în documentele analizate. De asemenea, construcția

revendicată a fost identificată în interiorul terenului pretins a fi restituit

și anume: clădire - compusă din subsol, parter și două nivele - și este aceiași

cu cea menționată în actele de vânzare-cumpărare. Asupra clădirii au fost

făcute numai modificări asupra conturului (adăugire și renunțare la părți de

construcții), modificările au fost făcute în perioada 1946 - 1961 de către

familia A. și posibil de către M.A.I., iar conturul clădirii era deja modificat

la nivelul anilor 1960.

Expertiza tehnică

stabilește că imobilul din str. N. este alcătuit din teren în suprafață de 1450

mp și locuință cu subsol, parter și etaj, așa cum rezultă din procesul-verbal

din 22 ianuarie 1941 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților funciare

București.

Între anii 1946 -

1949, familia A. - persoanele de la care autorii lor au cumpărat imobilul - au

desfășurat lucrări de modernizare a locuinței, care nu ajung la finalizare.

La data cumpărării,

imobilul era locuibil deoarece numai în aceste cazuri se deschideau roluri

fiscale.

În anul 1950,

imobilul a fost atribuit M.A.I. în vederea folosirii cu destinația de creșă de

copii, moment în care are loc prima schimbare de destinație a clădirii

existente. În expertiză se face precizarea că lucrările de construcții

desfășurate de M.A.I. pentru schimbarea destinației clădirii, din locuință în

creșă, nu sunt autorizate.

La data de 30

decembrie 1961, imobilul intră în posesia Ministerului Metalurgiei și

Construcțiilor de Mașini - Institutul de Proiectare Laminoare, care a efectuat

lucrări de închideri de terase și supraetajare a unei porțiuni din parterul

clădirii și a închiriat clădirea existentă în str. N.

În 1995, SC

"I." SA, înființată în baza H.G. nr. 29/1991, a obținut certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din str. N., în

suprafață de 2.631,07 mp.

Prin Decizia nr. 2208

din 30 septembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția contencios

administrativ, a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate

X/1996 emis de Ministerul Industriilor privind terenul din str. N.

Față de probele

administrate și analizate mai sus, consideră că au făcut dovada că atât

anterior cât și ulterior cumpărării imobilului au continuat lucrările de

construcție. Ele au fost înscrise în evidențele Administrației Financiare și au

avut destinația de locuință.

În situația în care

instanțele aveau nelămuriri referitoare la imobil (construcție cu destinația de

locuință), delimitat și individualizat prin expertiză, din oficiu trebuia să

solicite și să obțină date suplimentare de la expert sau să efectueze o

cercetare la fața locului, înlăturarea expertizei fiind nejustificată.

recurenții că cele două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză sunt

nemotivate în fapt și în drept, situație care conduce la nulitatea lor.

Consideră motivarea hotărârilor pronunțate ca superficiale întrucât nu au

analizat toate probele administrate în cauză, soluțiile de respingere

pronunțate fiind motivate pe existența unui titlu de proprietate al statului,

respectiv a sentinței civile pronunțate în anul 1956 de Tribunalul Popular al

raionului Tudor Vladimirescu în baza Decretului nr. 111/1951.

La termenul de

judecată din data de 19 septembrie 2001 soluționarea prezentului recurs a fost

suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 până la rezolvarea pe cale

administrativă a cererii formulată de recurenții reclamanți în baza Legii nr.

10/2001.

S-a verificat

subzistența motivelor de suspendare prin încheierile din 7 septembrie 2005, 10

decembrie 2008, 8 iunie 2011, cauza fiind repusă pe rol la data de 11

septembrie 2013.

La data de 20

noiembrie 2013 s-a învederat instanței decesul reclamantei C.O., ceilalți

reclamanți având calitatea de moștenitori.

De asemenea, a fost

supusă discuției părților împrejurarea că, pe calea administrativă a Legii nr.

10/2001 a fost soluționată cererea reclamanților de restituire în natura a

imobilului.

Recurenții-reclamanți

au solicitat admiterea prezentei acțiuni.

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, dar și a situației nou create, prin

soluționarea irevocabilă a litigiului pe calea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte

reține următoarele:

Cererea reclamanților

privind restituirea în natură a aceluiași imobil ce face obiectul prezentei

acțiuni, formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția

nr. 10161 din 11 septembrie 2008 prin care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, fiind respinsă solicitarea de restituire în

natură, cu motivarea că terenul este inclus într-o suprafață mai mare unde

funcționează I. SA.

Reclamanții au contestat

în instanță această dispoziție și, după mai multe cicluri procesuale, faza

jurisdicțională a procedurii s-a finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 128A

din 21 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a care a admis

apelul Primăriei mun. București și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată,

decizie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2896 din 28 mai 2013, prin care

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul

reclamanților.

S-a reținut, în acel

litigiu, că nu s-au administrat probe pertinente de natură a demonstra

susținerile reclamanților în sensul că imobilul construcție, pretins în

prezent, este unul și același cu cel preluat de stat, în condițiile în care,

potrivit Sentinței civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956, acel imobil a fost

distrus de bombardament și reconstruit în anul 1950 de către MAI.

S-a mai reținut

existența unei hotărâri judecătorești pronunțată în contencios administrativ

(respectiv Sentința civilă nr. 513 din 13 iunie 2002 a Tribunalul București

irevocabilă prin Decizia nr. 494 din 31 octombrie 2002 a ICCJ) în care se

reține cu putere de lucru judecat că imobilul a fost finisat, extins,

transformat de către MAI.

A fost constatată și

puterea de lucru judecat provizorie a sentinței apelate în prezenta cauză, nr.

770 din 22 iunie 2000, definitivă prin respingerea apelului, în ceea ce

privește lipsa de identitate a imobilelor, ca mijloc de probă coroborat cu

celelalte probe administrate.

În lipsa unor probe

contrare, s-a apreciat că art. 19 din Legea nr. 10/2001 a fost corect aplicat,

imobilul solicitat a fi restituit fiind un imobil nou față de cel preluat de

către stat și nu există teren liber pentru a putea fi restituit în natură.

Față de această

situație, în prezenta cauză, Înalta Curte reține puterea de lucru judecat a

hotărârilor menționate, pronunțate în procedura paralelă a Legii nr. 10/2001

inițiată de reclamanți, în care s-a stipulat, în mod irevocabil, că imobilul

revendicat este un imobil nou în raport cu cel dobândit de autorii reclamanților

și s-au acordat despăgubiri.

Astfel, dreptul de

proprietate al reclamanților a fost recunoscut, iar pentru preluarea abuzivă a

imobilului de către Statul român s-a dispus acordarea de despăgubiri în

echivalent bănesc potrivit legilor speciale de reparații.

Aceasta, întrucât în

România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea

nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot

cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

legiuitorul stabilind și anumite limite conform art. 8 și art. 46 din lege,

respectiv cu condiția ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de

reparație (ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul

unor acțiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze

între calea dreptului comun și legea specială, neputând fi urmate în paralel

două proceduri pentru realizarea aceluiași drept.

În acest sens art. 46

din Legea nr. 10/2001, republicată dispune: "Prevederile prezentei legi

sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi renunțând la judecarea cauzei sau solicitând

suspendarea cauzei."

Prin urmare,

legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de

opțiune al persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun -

art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și legea specială.

Or, reclamanții la

momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanțelor o acțiune în

revendicare, acțiune ce a fost suspendată la cererea acestora, conform art. 47

din Legea nr. 10/2001.

Cum drepturile

pretinse de reclamanți asupra imobilului au fost realizate integral în

procedura Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea acestuia în

natură, în prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât

s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, odată aleasă o

cale, nu se mai admite utilizarea alteia pentru recunoașterea aceluiași drept.

Principiul enunțat

are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin

folosirea căilor defipte de lege, ipoteză regăsită ca atare în speță, pentru că

legiuitorul a recunoscut titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor

intrate în proprietatea statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, atât posibilitatea continuării acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dispozițiilor dreptului comun, cât și pe aceea a recurgerii la procedura

specială de restituire instituită de prevederile Legii nr. 10/2001.

În calitate de

titulari ai dreptului de proprietate reclamanții au ales calea de realizare a

dreptului lor, optând pentru suspendarea acțiunii în revendicare promovată la

data de 3 decembrie 1997 și parcurgerea procedurii legii speciale - Legea nr.

10/2001, în cadrul căreia li s-a recunoscut dreptul și li s-au acordat măsurile

reparatorii cuvenite.

Așa fiind, nu mai pot

reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze cealaltă cale oferită de lege

(acțiunea în revendicare), indiferent de natura reparației acordate, o asemenea

posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluționării notificării prin

care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Față de aceste

împrejurări, dând eficiență juridică soluției pronunțate în acel litigiu,

instanța de recurs nu mai poate trece la analiza criticilor de nelegalitate și

netemeinicie ale deciziei apelate, întrucât acestea au fost rezolvate cu putere

de lucru judecat în litigiul ce a ținut în loc judecarea celui pendinte.

Întrucât imobilul

solicitat a fi revendicat nu mai există în forma în care fusese deținut de

foștii proprietari iar pentru moștenitorii acestuia prejudiciul patrimonial

suferit prin deposedarea abuzivă de bun a fost acoperit prin recunoașterea unui

drept de creanță reprezentând despăgubiri bănești echivalente cu valoarea

imobilului, Înalta Curte apreciază că recursul reclamanților nu poate fi

întemeiat pe niciunul din motivele de recurs dezvoltate de aceștia, cauza fiind

soluționată pe fondul ei în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

În consecință, față

de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.F., C.O. (în prezent decedată -

continuat de moștenitorii acesteia ceilalți recurenți), O.M. și V.D. împotriva

Deciziei nr. 571 A din 6 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL