ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5358/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 770 din 22 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea în revendicarea imobilului din str. N., formulată în baza art. 480 - 481 C. civ. la data de 3 decembrie 1997 de reclamanții C.O., V.D., O.M. și C.F. împotriva pârâților C.G.M.B., SC "I." SA și Ministerul Industriilor. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, din actele și probele dosarului că imobilul aflat în discuție a trecut legal în proprietatea statului în baza Sentinței civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular al fostului R.T.V. și transcrisă ulterior în registrul de transcripțiuni.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că sentința pronunțată de instanța de fond este greșită întrucât au făcut dovada, cu probele administrate, că Sentința civilă nr. 10156/1956 nu le este opozabilă întrucât cauza nu s-a soluționat la vremea respectivă în contradictoriu cu autorii lor. Arată în continuare că imobilul, fiind preluat în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor legale, potrivit Normelor metodologice referitoare la aplicarea Legii nr. 112/1995, este considerat ca fiind trecut în proprietatea statului fără titlu și ca urmare nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 571 A din 6 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că imobilul aflat în discuție a fost trecut în proprietatea statului în baza Sentinței civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956 pronunțată de Tribunalul Popular al fostului R.T.V. așa cum a constatat și instanța de fond. De asemenea, din probele dosarului rezultă că imobilul respectiv a fost dat ulterior în folosință și administrare diferitor instituții publice, care i-au adus substanțiale modificări fiind în același timp și extins. Din expertiza tehnică efectuată în cauză, rezultă clar că în prezent imobilul expertizat este cu totul altul decât vechiul imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și are destinație de birouri ce aparțin SC "I." SA București.

Având în vedere cele arătate mai sus, precum și destinația actuală a imobilului, Curtea de apel a apreciat că instanța de fond a făcut o examinare corectă a probelor administrate în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.O., V.D., O.M. și C.F. susținând că hotărârile pronunțate de instanța de fond și de cea de apel sunt nelegale și netemeinice, pentru următoarele motive prevăzute art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 și 11 C. proc. civ. 1. Arată că imobilul a fost preluat abuziv în anul 1950 de către Ministerul de Interne, care a transformat casa de locuit în creșă de copii. Preluarea nu a fost făcută în baza unui titlu legal. Din cuprinsul adresei din 30 septembrie 1957, rezultă că imobilul în litigiu a fost atribuit în 1950 Ministerului de Interne de către Sfatul Popular al capitalei.

La acea dată, imobilul nu făcea parte din domeniul privat al statului. În domeniul public și privat se includ numai imobilele care aparțin legal statului sau unităților administrativ-teritoriale. Autorii reclamanților, C.V. și C.O., aveau deschis rol fiscal la Administrația Financiară (nr. X/Y din 27 mai 1949) în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate și transcrise. Imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 deoarece preluarea lui în 1950 de către Ministerul de Interne, cu încuviințarea Sfatului Popular al capitalei, nu are la bază un titlu valabil, care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

În condițiile în care recurenților (proprietari) - în anul 1950 - le-a fost interzisă intrarea în imobil, deși figurau în evidențele administrației financiare ca proprietari și plăteau impozit pe clădiri, nu se mai poate susține, cum greșit au reținut instanțele, că preluarea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la acea dată, respectiv anul 1950. Arată că, în anul 1957, la intervențiile Ministerului de Interne, întrucât imobilul nu avea o situație juridică clarificată și era folosit de acest minister, se comite un al doilea abuz prin întocmirea formalităților de trecere proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 111/1951. 2. Susțin că au solicitat prin acțiune restituirea imobilului din str. N., compus din teren în suprafață de 1420 mp, precum și din construcția amplasată pe teren, suprafață de 678 mp.

Instanțele au reținut greșit că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, respectiv în temeiul Sentinței civile nr. 10156/1956 (Dosar nr. 12090/1956) pronunțată de Tribunalul Popular Raionul Tudor Vladimirescu, întrucât prin aceasta hotărâre s-a trecut în proprietatea statului numai terenul situat în str. N. (fără să se menționeze suprafața terenului), instanțele de fond și apel au omis să se pronunțe cu privire la construcția amplasată pe teren (în suprafață de 678 mp), construcție revendicată de reclamanți, pentru care nu există un titlu legal constituit în favoarea statului.

Din probele administrate în cauză - contracte de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de carte funciară nr. X/1941, adresa DAFI nr. Y/1956, Decizia nr. 266/1957 a Sfatului Popular a Raionului Tudor Vladimirescu, rolul matricol deschis la Administrația Financiară în 27 iunie 1949, adresa nr. Z/1998 a Arhivelor Statului și expertiza tehnică topografică efectuată - rezultă, fără nici un dubiu, că pe terenul situat în str. N. a existat și există construcția revendicată, că imobilul aflat în litigiu este amplasat în prezent în str. N. și reprezintă o parte a imobilului existent și aflat în administrarea institutului de proiectare SC "I." SA. Din expertiza topografică rezultă că imobilul ce figurează la nr. 23 - 25 este rezultatul comasării imobilelor de la nr. 23 și 25 într-o singură parcelă de teren.

Amplasamentul imobilului în cauză a fost reconstituit de expertiză în limitele sale inițiale, așa cum este identificat în documentele analizate. De asemenea, construcția revendicată a fost identificată în interiorul terenului pretins a fi restituit și anume: clădire - compusă din subsol, parter și două nivele - și este aceiași cu cea menționată în actele de vânzare-cumpărare. Asupra clădirii au fost făcute numai modificări asupra conturului (adăugire și renunțare la părți de construcții), modificările au fost făcute în perioada 1946 - 1961 de către familia A. și posibil de către M.A.I., iar conturul clădirii era deja modificat la nivelul anilor 1960. Expertiza tehnică stabilește că imobilul din str. N. este alcătuit din teren în suprafață de 1450 mp și locuință cu subsol, parter și etaj, așa cum rezultă din procesul-verbal din 22 ianuarie 1941 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților funciare București.

Între anii 1946 - 1949, familia A. - persoanele de la care autorii lor au cumpărat imobilul - au desfășurat lucrări de modernizare a locuinței, care nu ajung la finalizare. La data cumpărării, imobilul era locuibil deoarece numai în aceste cazuri se deschideau roluri fiscale. În anul 1950, imobilul a fost atribuit M.A.I. în vederea folosirii cu destinația de creșă de copii, moment în care are loc prima schimbare de destinație a clădirii existente. În expertiză se face precizarea că lucrările de construcții desfășurate de M.A.I. pentru schimbarea destinației clădirii, din locuință în creșă, nu sunt autorizate. La data de 30 decembrie 1961, imobilul intră în posesia Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini - Institutul de Proiectare Laminoare, care a efectuat lucrări de închideri de terase și supraetajare a unei porțiuni din parterul clădirii și a închiriat clădirea existentă în str. N. În 1995, SC "I." SA, înființată în baza H.G.

nr. 29/1991, a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din str. N., în suprafață de 2.631,07 mp. Prin Decizia nr. 2208 din 30 septembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate X/1996 emis de Ministerul Industriilor privind terenul din str. N. Față de probele administrate și analizate mai sus, consideră că au făcut dovada că atât anterior cât și ulterior cumpărării imobilului au continuat lucrările de construcție. Ele au fost înscrise în evidențele Administrației Financiare și au avut destinația de locuință. În situația în care instanțele aveau nelămuriri referitoare la imobil (construcție cu destinația de locuință), delimitat și individualizat prin expertiză, din oficiu trebuia să solicite și să obțină date suplimentare de la expert sau să efectueze o cercetare la fața locului, înlăturarea expertizei fiind nejustificată.

3. Mai arată recurenții că cele două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză sunt nemotivate în fapt și în drept, situație care conduce la nulitatea lor. Consideră motivarea hotărârilor pronunțate ca superficiale întrucât nu au analizat toate probele administrate în cauză, soluțiile de respingere pronunțate fiind motivate pe existența unui titlu de proprietate al statului, respectiv a sentinței civile pronunțate în anul 1956 de Tribunalul Popular al raionului Tudor Vladimirescu în baza Decretului nr. 111/1951. La termenul de judecată din data de 19 septembrie 2001 soluționarea prezentului recurs a fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 până la rezolvarea pe cale administrativă a cererii formulată de recurenții reclamanți în baza Legii nr. 10/2001.

S-a verificat subzistența motivelor de suspendare prin încheierile din 7 septembrie 2005, 10 decembrie 2008, 8 iunie 2011, cauza fiind repusă pe rol la data de 11 septembrie 2013. La data de 20 noiembrie 2013 s-a învederat instanței decesul reclamantei C.O., ceilalți reclamanți având calitatea de moștenitori. De asemenea, a fost supusă discuției părților împrejurarea că, pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 a fost soluționată cererea reclamanților de restituire în natura a imobilului. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea prezentei acțiuni.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, dar și a situației nou create, prin soluționarea irevocabilă a litigiului pe calea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reține următoarele: Cererea reclamanților privind restituirea în natură a aceluiași imobil ce face obiectul prezentei acțiuni, formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 10161 din 11 septembrie 2008 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fiind respinsă solicitarea de restituire în natură, cu motivarea că terenul este inclus într-o suprafață mai mare unde funcționează I. SA. Reclamanții au contestat în instanță această dispoziție și, după mai multe cicluri procesuale, faza jurisdicțională a procedurii s-a finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 128A din 21 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a care a admis apelul Primăriei mun.

București și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, decizie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2896 din 28 mai 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul reclamanților. S-a reținut, în acel litigiu, că nu s-au administrat probe pertinente de natură a demonstra susținerile reclamanților în sensul că imobilul construcție, pretins în prezent, este unul și același cu cel preluat de stat, în condițiile în care, potrivit Sentinței civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956, acel imobil a fost distrus de bombardament și reconstruit în anul 1950 de către MAI. S-a mai reținut existența unei hotărâri judecătorești pronunțată în contencios administrativ (respectiv Sentința civilă nr. 513 din 13 iunie 2002 a Tribunalul București irevocabilă prin Decizia nr. 494 din 31 octombrie 2002 a ICCJ) în care se reține cu putere de lucru judecat că imobilul a fost finisat, extins, transformat de către MAI.

A fost constatată și puterea de lucru judecat provizorie a sentinței apelate în prezenta cauză, nr. 770 din 22 iunie 2000, definitivă prin respingerea apelului, în ceea ce privește lipsa de identitate a imobilelor, ca mijloc de probă coroborat cu celelalte probe administrate. În lipsa unor probe contrare, s-a apreciat că art. 19 din Legea nr. 10/2001 a fost corect aplicat, imobilul solicitat a fi restituit fiind un imobil nou față de cel preluat de către stat și nu există teren liber pentru a putea fi restituit în natură. Față de această situație, în prezenta cauză, Înalta Curte reține puterea de lucru judecat a hotărârilor menționate, pronunțate în procedura paralelă a Legii nr. 10/2001 inițiată de reclamanți, în care s-a stipulat, în mod irevocabil, că imobilul revendicat este un imobil nou în raport cu cel dobândit de autorii reclamanților și s-au acordat despăgubiri.

Astfel, dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut, iar pentru preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc potrivit legilor speciale de reparații.

Aceasta, întrucât în România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind și anumite limite conform art. 8 și art. 46 din lege, respectiv cu condiția ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparație (ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acțiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze între calea dreptului comun și legea specială, neputând fi urmate în paralel două proceduri pentru realizarea aceluiași drept.

În acest sens art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată dispune: "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei." Prin urmare, legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și legea specială. Or, reclamanții la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanțelor o acțiune în revendicare, acțiune ce a fost suspendată la cererea acestora, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Cum drepturile pretinse de reclamanți asupra imobilului au fost realizate integral în procedura Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea acestuia în natură, în prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, odată aleasă o cale, nu se mai admite utilizarea alteia pentru recunoașterea aceluiași drept. Principiul enunțat are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin folosirea căilor defipte de lege, ipoteză regăsită ca atare în speță, pentru că legiuitorul a recunoscut titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor intrate în proprietatea statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât posibilitatea continuării acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiilor dreptului comun, cât și pe aceea a recurgerii la procedura specială de restituire instituită de prevederile Legii nr. 10/2001.

În calitate de titulari ai dreptului de proprietate reclamanții au ales calea de realizare a dreptului lor, optând pentru suspendarea acțiunii în revendicare promovată la data de 3 decembrie 1997 și parcurgerea procedurii legii speciale - Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia li s-a recunoscut dreptul și li s-au acordat măsurile reparatorii cuvenite. Așa fiind, nu mai pot reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze cealaltă cale oferită de lege (acțiunea în revendicare), indiferent de natura reparației acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluționării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Față de aceste împrejurări, dând eficiență juridică soluției pronunțate în acel litigiu, instanța de recurs nu mai poate trece la analiza criticilor de nelegalitate și netemeinicie ale deciziei apelate, întrucât acestea au fost rezolvate cu putere de lucru judecat în litigiul ce a ținut în loc judecarea celui pendinte. Întrucât imobilul solicitat a fi revendicat nu mai există în forma în care fusese deținut de foștii proprietari iar pentru moștenitorii acestuia prejudiciul patrimonial suferit prin deposedarea abuzivă de bun a fost acoperit prin recunoașterea unui drept de creanță reprezentând despăgubiri bănești echivalente cu valoarea imobilului, Înalta Curte apreciază că recursul reclamanților nu poate fi întemeiat pe niciunul din motivele de recurs dezvoltate de aceștia, cauza fiind soluționată pe fondul ei în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

În consecință, față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.F., C.O. (în prezent decedată - continuat de moștenitorii acesteia ceilalți recurenți), O.M. și V.D. împotriva Deciziei nr. 571 A din 6 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL