ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1779/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1779/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

intermediară,

Prin Decizia nr. 313 din 4

noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis apelul declarat

de reclamantul U.G. împotriva sentinței civile nr. 129 din 29 august 2001

pronunțată de Tribunalul Olt.

A anulat

sentința și a reținut cauza spre rejudecarea fondului.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost anulată în mod nelegal,

în temeiul art. 2 din Legea nr. 146/1997. în cauză sunt aplicabile prevederile art.

5 din lege, care are în vedere drepturile patrimoniale ale inventatorului,

astfel că acțiunea se timbrează cu o sumă fixă.

Pentru

egalitate de tratament se impune ca și drepturile patrimoniale ale inovatorului

să se taxeze în aceeași modalitate prevăzută de lege, având în vedere că legea

pune la dispoziția inventatorului precum și autorului unei realizări tehnice

calea acțiunilor în răspundere civilă delictuală. Nu este permisă o

diferențiere între drepturile inventatorilor și cele ale autorilor unei

realizări tehnice nici sub aspectul taxării.

dată asupra fondului

Prin Decizia nr.

3007 din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis

acțiunea reclamantului U.G. și a obligat pe pârâta SC A. SA să încheie cu

reclamantul contractul privind calitatea de autor al realizării tehnice de

noutate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la

compresoarele de aer".

A fost obligată

pârâta la plata drepturilor bănești în cuantum de 10.067.864.000 lei cuvenite

ca urmare a aplicării realizării tehnice de noutate și la 806.000.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

În considerentele

hotărârii s-a realizarea tehnică de noutate denumită „Soluție tehnică de

reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer", al cărei

autor este reclamantul U.G., a fost atestată potrivit certificatului de

atestare din 25 martie 1998. Potrivit acestui certificat de atestare,

realizarea tehnică a fost înregistrată la 17 martie 1997, atestându-se

calitatea de autor a reclamantului.

Anterior

eliberării certificatului de atestare, SC A. SA Slatina s-a adresat O.S.I.M.

făcând cunoscut că realizarea tehnică are caracter de noutate și aduce economii

unității, fiind în exploatare de peste 1 an de zile.

Deși art. 70 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 se referă la drepturile bănești cuvenite ca urmare a

realizării unei invenții, pentru egalitate de tratament modul de calcul al

drepturilor bănești cuvenite și în cadrul unei realizări tehnice de noutate

(inovație) este același.

Modul de calcul

efectuat de expert pentru drepturile bănești, bazat pe H.G. nr. 152/1992 este

corect. H.G. nr. 152/1992 era norma aplicabilă la data înregistrării cererii de

atestare a realizării tehnice de noutate, astfel încât aceasta este norma,

aplicabilă și nu cea prevăzută de H.G. nr. 499/2003.

3.1. Motive

pentru care pârâta a declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 313 din 4

noiembrie 2003 cât și împotriva Deciziei nr. 3007 din 21 septembrie 2004 ale

Curții de Apel Craiova, secția civilă, criticile vizând următoarele aspecte:

A. Decizia nr. 313/2003

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece încalcă autoritatea de lucru

judecat a sentinței civile nr. 164/2002 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ.

Prin această

sentință a fost respinsă cererea lui U.G. de anulare a deciziei Ministerului

Finanțelor prin care a fost respinsă cererea de a fi exonerat de obligația de a

achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor.

Această

sentință a tranșat problema legalității obligației stabilite în sarcina

reclamantului, de a timbra la valoare.

Decizia nr. 313/2003

a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 146/1997, în speță nefiind

aplicabile prevederile art. 5 din această lege. în mod nelegal, instanța a

extins sfera de aplicare a art. 5 din Legea nr. 146/1997 din pretinse rațiuni

de echitațași egalitate de tratament.

Dispozițiile

Legii nr. 146/1997 cuprind norme de procedură imperative, de la care părțile și

instanța nu pot deroga.

Pe de altă

parte, raționamentul instanței de apel este fundamenta deoarece între

drepturile conferite de lege inventatorului și cele conferite autorului realizării

tehnice nu a existat și nu există o egalitate de tratament, fiind vorba de

instituții juridice diferite, reglementate diferit.

B. Prin Decizia

nr. 3007/2004 instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.).

Reclamantul a

solicitat prin capătul 2 de cerere, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.303.112.471

lei, iar curtea de apel a dispus obligarea la 10.067.864.000 lei.

Reclamantul nu

și-a modificat sau precizat niciodată acțiunea, potrivit art. 132 C. proc. civ.

în lipsa măririi cuantumului pretențiilor, instanțele rămân sesizate și sunt

ținute să soluționeze acțiunea astfel cum a fost formulată.

Reclamantul a

depus în apel o „precizare la acțiunea principală" care reprezintă, în

realitate, o modificare a obiectului ambelor capete de cerere ale acțiunii

introductive, lucru care nu putea fi făcut față de dispozițiile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ.

Decizia nr. 3007/2004

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece reclamantul, care este autor

al unei realizări tehnice, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 67 din

Legea nr. 64/1991. Nici H.G. nr. 152/1992 și nici H.G. nr. 499/2003 nu conțin

niciun fel de reglementare privind modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite

autorului unei realizări tehnice.

Soluția

instanței de apel, care extinde aplicarea dispozițiilor legale privind invenția

unei realizări tehnice, încalcă flagrant legea întrucât invenția și inovația

reprezintă două instituții juridice distincte, M.M.A în cazul în care legea

specială tace, aceasta se va completa cu dreptul comun iar o altă lege

speciala, respectiv cea care reglementează materia invențiilor. Curtea de apel

a aplicat texte de lege care nu sunt incidente în cauză.

Expertiza

contabilă administrată în cauză nu determină beneficiul real al unității ca

urmare a realizării tehnice. Expertul a făcut un calcul care se bazează pe

probe eronata sau "pe înscrisuri care nu pot fi folosite ca probă;

consumurile de apă pe care expertul le folosește nu pot fi folosite în calculul

eficienței, deoarece nu au fost însușite de către recurentă; expertul a refuzat

în mod expres să facă o analiză detaliată a veniturilor și cheltuielilor

înregistrate la instalație.

Instanța nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea

pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). recurenta a depus la dosarul cauzei

extrasele contabile care reprezentau singura probă prin care se puteau dovedi

rezultatele economice obținute de unitate, respectiv profitul, beneficiul adus

de șm^feă realizării tehnice. Curtea de Apel Craiova a ignorat aceste extrase

contabile.

3.2. Analiza

făcută de instanța de recurs

Analizând

hotărârile atacate, numai în raport de criticile formulate prin motivele de

recurs depuse în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

a apfecîat că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

A. Decizia nr. 313/2003

nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 164/2002 a

Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Pârâta nu a invocat

această excepție cu ocazia judecării apelului împotriva sentinței nr. 129/2001

și, față de soluția dată prin Decizia nr. 3007/2004, admiterea acestei excepții

în etapa recursului, ar echivala cu o agravare a situației apelantului

reclamant în propria cale de atac.

Pe de altă

parte, instanța de apel a pronunțat decizia recurată în prezent în urma casării

cu trimitere spre rejudecare dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție ca.

efect al admiterii recursului A.L.R.O., însă nici un moment A.L.R.O. nu a

invocat solutia luată de instanța de contencios administrativ.

Decizia nr. 313/2003

nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost data cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii taxelor de timbru.

Convenția de la

Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie în forma

revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, a fost ratificată de România prin

Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968.

La art. 1.2

Convenția prevede că protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele

de invenție, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcjțș

de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile

de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței

neloiale. La art. 1.3. din Convenție se arată că proprietatea industrială se

înțelege în sensul cel mai larg.

La rândul său, art.

1 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor

de proprietate industrială dispune că în înțelesul ordonanței de urgență

expresia drepturi de proprietate industrială include toate drepturile

reglementate de legislația națională, comunitară, precum și de tratatele șjde convențiile

internaționale în domeniu la care România este parte.

După cum,

drepturile bănești ale autorilor realizărilor tehnice și ale invențiilor, au

fost reglementate prin același act normativ - Legea nr. 64/1991.

În aceste

condiții, lipsa, în Legea nr. 146/1997, a unui text care să prvadă expres modul

în care se timbrează acțiunile având ca obiect realizarea dreptului patrimonial

al autorului unei realizări tehnice, nu poate conduce la concluzia că astfel de

acțiuni se timbrează potrivit art. 2 din Lege. De vreme ce intenția legiuitorului

a fost de a trata ambele categorii prin aceeași lege, soluția instanței de

apel, care a asimilat aspectul condițiilor timbrajului, realizarea tehnică,

invenției, nu este rezultatul unei aplicări greșite a legii.

B. Decizia nr. 3007/2004

este legală.

În primul rând,

instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv 10.067.864.000 lei în

loc de 2.303.112.471 lei.

În etapa

rejudecării, la primul termen după anularea sentinței prin care nu se implică

în cercetarea fondului, reclamantul a depus o „precizare la acțiune", în

raport de care s-a dispus efectuarea unei noi expertize.

Majorarea

cuantumului pretențiilor nu constituie o modificare de acțiune, în sensul art. 132

alin. (1) C. proc. civ., însă oricum precizarea de acțiune a fost făcută în U.,

de vreme ce sentința a fost anulată.

Pe de altă

parte, intenția reclamantului de a obține contravaloarea actuală a pagubei

suferite rezultă din răspunsul dat la obiecțiunile depuse de A.L.R.O. (fila 111

Dosar nr. 2681/2001) cât, mai ales, din concluziile formulate la termenul din

21 septembrie - posibil a fi primite față de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ.

Nu este

întemeiată nici critica privitoare la greșita aplicare a legii, respectiv

faptul că instanța nu putea să aplice dispozițiile care reglementează invenția

de vreme ce reclamantul este autorul unei realizări tehnice precum și faptul că

despăgubirile nu trebuiau stabilite conform art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991

ci potrivit dreptului comun.

Conform art. 73

alin. 3 (fost art. 70 alin. (3)) din Legea nr. 64/1991, nesocotirea

prevederilor alin. (1) și (2) ale textului atrage obligația unității de a plăti

despăgubiri dreptului comun. Or, instanța, atunci când a acceptat concluziile,

a avut în vedere acest text, inclusiv teza finală potrivit cu care,

despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de

unitate.

Întrucât realizarea

tehnică constituie o creație industrială, chiar aplicându-se de drept comun,

despăgubirile nu pot fi altfel stabilite decât în funcție de rezultatele

economice ale unității, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie

prejudiciată - unitatea să plătească despăgubiri într-un cuantum mai mare decât

beneficiul obținut prin aplicarea realizării tehnice, cu consecința îmbogățirii

nejustificate a autorului, dar și autorul să pjmească exact sumele ce i se

cuvin.

Criticile

privitoare la raportul de expertiză și la faptul că instanța nu s-a pronunțat

asupra unor înscrisuri - mijloace de apărare, nu au a fi analizate de instanța

de recurs.

Sentința nr. 129,

în raport de care se determină căile de atac ce pot fi exercitate, precum și

criticile ce pot constitui motive de recurs, a fost pronunțată la 29 august

din 2 octombrie 2000, fuseseră abrogate pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., astfel încât la 15 octombrie 2004, când a*fost declarat recursul, nu mai

puteau constitui temei al recursului.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de recurs

nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat declarat de pârâta SC A.L.R.O. SA împotriva Deciziei nr. 313 din 4

noiembrie 2003 și a Deciziei nr. 3007 din 21 septembrie 2004 ale Curții de Apel

Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 16 martie 2010