ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1779/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea intermediară, Prin Decizia nr. 313 din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantul U.G. împotriva sentinței civile nr. 129 din 29 august 2001 pronunțată de Tribunalul Olt. A anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecarea fondului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost anulată în mod nelegal, în temeiul art. 2 din Legea nr. 146/1997. în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 din lege, care are în vedere drepturile patrimoniale ale inventatorului, astfel că acțiunea se timbrează cu o sumă fixă.

Pentru egalitate de tratament se impune ca și drepturile patrimoniale ale inovatorului să se taxeze în aceeași modalitate prevăzută de lege, având în vedere că legea pune la dispoziția inventatorului precum și autorului unei realizări tehnice calea acțiunilor în răspundere civilă delictuală. Nu este permisă o diferențiere între drepturile inventatorilor și cele ale autorilor unei realizări tehnice nici sub aspectul taxării. 2. Hotărârea dată asupra fondului Prin Decizia nr. 3007 din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis acțiunea reclamantului U.G.

și a obligat pe pârâta SC A. SA să încheie cu reclamantul contractul privind calitatea de autor al realizării tehnice de noutate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer". A fost obligată pârâta la plata drepturilor bănești în cuantum de 10.067.864.000 lei cuvenite ca urmare a aplicării realizării tehnice de noutate și la 806.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant. În considerentele hotărârii s-a realizarea tehnică de noutate denumită „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer", al cărei autor este reclamantul U.G., a fost atestată potrivit certificatului de atestare din 25 martie 1998. Potrivit acestui certificat de atestare, realizarea tehnică a fost înregistrată la 17 martie 1997, atestându-se calitatea de autor a reclamantului.

Anterior eliberării certificatului de atestare, SC A. SA Slatina s-a adresat O.S.I.M. făcând cunoscut că realizarea tehnică are caracter de noutate și aduce economii unității, fiind în exploatare de peste 1 an de zile. Deși art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 se referă la drepturile bănești cuvenite ca urmare a realizării unei invenții, pentru egalitate de tratament modul de calcul al drepturilor bănești cuvenite și în cadrul unei realizări tehnice de noutate (inovație) este același. Modul de calcul efectuat de expert pentru drepturile bănești, bazat pe H.G. nr. 152/1992 este corect. H.G. nr. 152/1992 era norma aplicabilă la data înregistrării cererii de atestare a realizării tehnice de noutate, astfel încât aceasta este norma, aplicabilă și nu cea prevăzută de H.G.

nr. 499/2003. 3. Recursul. 3.1. Motive pentru care pârâta a declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 313 din 4 noiembrie 2003 cât și împotriva Deciziei nr. 3007 din 21 septembrie 2004 ale Curții de Apel Craiova, secția civilă, criticile vizând următoarele aspecte: A. Decizia nr. 313/2003 este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 164/2002 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Prin această sentință a fost respinsă cererea lui U.G. de anulare a deciziei Ministerului Finanțelor prin care a fost respinsă cererea de a fi exonerat de obligația de a achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor.

Această sentință a tranșat problema legalității obligației stabilite în sarcina reclamantului, de a timbra la valoare. Decizia nr. 313/2003 a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 146/1997, în speță nefiind aplicabile prevederile art. 5 din această lege. în mod nelegal, instanța a extins sfera de aplicare a art. 5 din Legea nr. 146/1997 din pretinse rațiuni de echitațași egalitate de tratament. Dispozițiile Legii nr. 146/1997 cuprind norme de procedură imperative, de la care părțile și instanța nu pot deroga. Pe de altă parte, raționamentul instanței de apel este fundamenta deoarece între drepturile conferite de lege inventatorului și cele conferite autorului realizării tehnice nu a existat și nu există o egalitate de tratament, fiind vorba de instituții juridice diferite, reglementate diferit.

B. Prin Decizia nr. 3007/2004 instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Reclamantul a solicitat prin capătul 2 de cerere, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.303.112.471 lei, iar curtea de apel a dispus obligarea la 10.067.864.000 lei. Reclamantul nu și-a modificat sau precizat niciodată acțiunea, potrivit art. 132 C. proc. civ. în lipsa măririi cuantumului pretențiilor, instanțele rămân sesizate și sunt ținute să soluționeze acțiunea astfel cum a fost formulată. Reclamantul a depus în apel o „precizare la acțiunea principală" care reprezintă, în realitate, o modificare a obiectului ambelor capete de cerere ale acțiunii introductive, lucru care nu putea fi făcut față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Decizia nr. 3007/2004 este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece reclamantul, care este autor al unei realizări tehnice, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 67 din Legea nr. 64/1991. Nici H.G. nr. 152/1992 și nici H.G. nr. 499/2003 nu conțin niciun fel de reglementare privind modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite autorului unei realizări tehnice. Soluția instanței de apel, care extinde aplicarea dispozițiilor legale privind invenția unei realizări tehnice, încalcă flagrant legea întrucât invenția și inovația reprezintă două instituții juridice distincte, M.M.A în cazul în care legea specială tace, aceasta se va completa cu dreptul comun iar o altă lege speciala, respectiv cea care reglementează materia invențiilor.

Curtea de apel a aplicat texte de lege care nu sunt incidente în cauză. Expertiza contabilă administrată în cauză nu determină beneficiul real al unității ca urmare a realizării tehnice. Expertul a făcut un calcul care se bazează pe probe eronata sau "pe înscrisuri care nu pot fi folosite ca probă; consumurile de apă pe care expertul le folosește nu pot fi folosite în calculul eficienței, deoarece nu au fost însușite de către recurentă; expertul a refuzat în mod expres să facă o analiză detaliată a veniturilor și cheltuielilor înregistrate la instalație. Instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). recurenta a depus la dosarul cauzei extrasele contabile care reprezentau singura probă prin care se puteau dovedi rezultatele economice obținute de unitate, respectiv profitul, beneficiul adus de șm^feă realizării tehnice.

Curtea de Apel Craiova a ignorat aceste extrase contabile. 3.2. Analiza făcută de instanța de recurs Analizând hotărârile atacate, numai în raport de criticile formulate prin motivele de recurs depuse în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a apfecîat că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: A. Decizia nr. 313/2003 nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 164/2002 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Pârâta nu a invocat această excepție cu ocazia judecării apelului împotriva sentinței nr. 129/2001 și, față de soluția dată prin Decizia nr. 3007/2004, admiterea acestei excepții în etapa recursului, ar echivala cu o agravare a situației apelantului reclamant în propria cale de atac.

Pe de altă parte, instanța de apel a pronunțat decizia recurată în prezent în urma casării cu trimitere spre rejudecare dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție ca. efect al admiterii recursului A.L.R.O., însă nici un moment A.L.R.O. nu a invocat solutia luată de instanța de contencios administrativ. Decizia nr. 313/2003 nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii taxelor de timbru.

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, a fost ratificată de România prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968. La art. 1.2 Convenția prevede că protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcjțș de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale. La art. 1.3. din Convenție se arată că proprietatea industrială se înțelege în sensul cel mai larg. La rândul său, art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială dispune că în înțelesul ordonanței de urgență expresia drepturi de proprietate industrială include toate drepturile reglementate de legislația națională, comunitară, precum și de tratatele șjde convențiile internaționale în domeniu la care România este parte. După cum, drepturile bănești ale autorilor realizărilor tehnice și ale invențiilor, au fost reglementate prin același act normativ - Legea nr. 64/1991. În aceste condiții, lipsa, în Legea nr. 146/1997, a unui text care să prvadă expres modul în care se timbrează acțiunile având ca obiect realizarea dreptului patrimonial al autorului unei realizări tehnice, nu poate conduce la concluzia că astfel de acțiuni se timbrează potrivit art. 2 din Lege.

De vreme ce intenția legiuitorului a fost de a trata ambele categorii prin aceeași lege, soluția instanței de apel, care a asimilat aspectul condițiilor timbrajului, realizarea tehnică, invenției, nu este rezultatul unei aplicări greșite a legii. B. Decizia nr. 3007/2004 este legală. În primul rând, instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv 10.067.864.000 lei în loc de 2.303.112.471 lei. În etapa rejudecării, la primul termen după anularea sentinței prin care nu se implică în cercetarea fondului, reclamantul a depus o „precizare la acțiune", în raport de care s-a dispus efectuarea unei noi expertize. Majorarea cuantumului pretențiilor nu constituie o modificare de acțiune, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., însă oricum precizarea de acțiune a fost făcută în U., de vreme ce sentința a fost anulată. Pe de altă parte, intenția reclamantului de a obține contravaloarea actuală a pagubei suferite rezultă din răspunsul dat la obiecțiunile depuse de A.L.R.O. (fila 111 Dosar nr. 2681/2001) cât, mai ales, din concluziile formulate la termenul din 21 septembrie - posibil a fi primite față de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Nu este întemeiată nici critica privitoare la greșita aplicare a legii, respectiv faptul că instanța nu putea să aplice dispozițiile care reglementează invenția de vreme ce reclamantul este autorul unei realizări tehnice precum și faptul că despăgubirile nu trebuiau stabilite conform art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 ci potrivit dreptului comun.

Conform art. 73 alin. 3 (fost art. 70 alin. (3)) din Legea nr. 64/1991, nesocotirea prevederilor alin. (1) și (2) ale textului atrage obligația unității de a plăti despăgubiri dreptului comun. Or, instanța, atunci când a acceptat concluziile, a avut în vedere acest text, inclusiv teza finală potrivit cu care, despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate. Întrucât realizarea tehnică constituie o creație industrială, chiar aplicându-se de drept comun, despăgubirile nu pot fi altfel stabilite decât în funcție de rezultatele economice ale unității, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie prejudiciată - unitatea să plătească despăgubiri într-un cuantum mai mare decât beneficiul obținut prin aplicarea realizării tehnice, cu consecința îmbogățirii nejustificate a autorului, dar și autorul să pjmească exact sumele ce i se cuvin.

Criticile privitoare la raportul de expertiză și la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unor înscrisuri - mijloace de apărare, nu au a fi analizate de instanța de recurs. Sentința nr. 129, în raport de care se determină căile de atac ce pot fi exercitate, precum și criticile ce pot constitui motive de recurs, a fost pronunțată la 29 august 2001. Prin O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, fuseseră abrogate pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., astfel încât la 15 octombrie 2004, când a*fost declarat recursul, nu mai puteau constitui temei al recursului. Față de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat declarat de pârâta SC A.L.R.O. SA împotriva Deciziei nr. 313 din 4 noiembrie 2003 și a Deciziei nr. 3007 din 21 septembrie 2004 ale Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 martie 2010