ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2147/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2147/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2147/2015

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 26 mai 2005 sub nr. x/2005, pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A.

a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței obligarea

pârâtei la plata sumei de 15.000.000.000 ROL, cu titlu de drepturi bănești

ce i se cuvin pentru exploatarea realizării sale tehnice intitulate „Soluție

tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele

K250”, în perioada 2001-2004.

La data de 22

noiembrie 2005, Tribunalul Olt a înaintat dosarul cauzei Tribunalului Brașov,

ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 8442 din

25 octombrie 2005 a Înaltei Curți.

Cauza fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/62/2005.

Prin sentința

civilă nr. 224 din 29 aprilie 2011, Tribunalul Brașov a respins cererea

de chemare în judecată formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că prin certificatul emis la data de 25 martie 1998, pârâta

SC B. SA a atestat calitatea de autor a reclamantului A. pentru realizarea tehnică

cu titlul „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire

la compresoarele de aer K-250”, realizare tehnică ce a fost înregistrată

la societatea comercială reclamantă din 17 martie 1997.

Totodată,

s-a constatat că prin decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004,

Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea formulată de A. în contradictoriu

cu SC B. SA Slatina și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea

pârâtei să încheie cu A. contractul privind calitatea de autor al realizării

tehnice de noutate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă

de răcire la compresoarele de aer K-250” și la plata drepturilor bănești

în cuantum de 10.067.864.000 ROL, cuvenite ca urmare a aplicării acestei realizări

tehnice.

Pe de altă

parte, pârâta a promovat în justiție o acțiune prin care a solicitat să

se constate nulitatea absolută a certificatul de atestare a aceleiași

realizări tehnice, acțiune ce a fost respinsă prin decizia nr.

19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin

decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Pentru soluționarea

pricinii de față, a fost administrată proba cu expertiza tehnică

judiciară, pentru a se determina caracteristicile realizării tehnice invocate

de reclamant și condițiile în care aceasta a fost utilizată de către

societatea comercială pârâtă.

Prin raportul

de expertiză în specialitatea electromecanică, întocmit în cauză

de prof. univ. dr. ing. C., s-a stabilit că, la data de 1995, funcționau

la parametrii normali, conform realizării tehnice invocate de reclamant, compresoarele

K 250 nr. 1 și nr. 2 din stația de compresoare nr. 4.

Sub aceste aspect,

tribunalul a reținut că prin lucrarea de specialitate s-a arătat

că soluția tehnică propusă de reclamant viza cuplarea răcitoarelor

intermediare în serie și adăugarea unui răcitor final în plus, astfel

că ea trebuia să asigure ieșirea aerului comprimat din răcitoare

la temperaturile normale prescrise de cartea tehnică a compresorului K 250.

Cuplarea răcitoarelor intermediare în serie a inversat raportul impus de producătorul

compresoarelor pentru temperaturile la ieșirea aerului comprimat din răcitoarele

intermediare, caz în care expertul a conchis că soluția tehnică a

reclamantului nu a respectat instrucțiunile din cartea tehnică a utilajului.

Din același

raport de expertiză tehnică a rezultat că, întrucât modificările

realizate prin implementarea realizării tehnice nu respectă condiția

impusă de furnizor cu privire la necesitatea ca temperatura aerului la ieșirea

din primul răcitor intermediar să fie mai mică cu cca. 10 grade Celsius

decât temperatura aerului la ieșirea din al doilea răcitor intermediar,

această realizare tehnică nu trebuia aplicată. Prin utilizarea realizării

tehnice nu se respectă instrucțiunile din parag. (7).2.4 din cartea tehnică

a utilajului, ceea ce a condus la performanțe tehnice inferioare celor prevăzute

în cartea tehnică și la reducerea duratei de funcționare a compresoarelor.

De asemenea, în

expertiza efectuată în cauză, s-a arătat că realizarea tehnică

nu întrunește condițiile unei noutăți în sensul inovării

tehnologiei sau a procedurii. Legarea răcitoarelor intermediare de aer în serie

și introducerea a încă unui răcitor în partea finală a compresorului

diminuează performanțele inițiale ale acestuia. Înlocuirea, însă,

a răcitorului de ulei cu altul mai performant reprezintă un avantaj în

ceea ce privește reducerea sensibilă a consumului de apă, dar nu

reprezintă o noutate tehnică.

Totodată,

din expertiza contabilă efectuată în cauză, în vederea determinării

cuantumului profitului pe care societatea comercială pârâtă l-a înregistrat

ca urmare a implementării realizării tehnice a reclamantului, s-a concluzionat

că, pentru stabilirea existenței unei economii (respectiv înregistrarea

unei reduceri a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K

250), trebuie comparate consumurile efectiv înregistrate de societatea comercială

pârâtă înainte de data introducerii soluției tehnice cu acele consumuri

efectiv înregistrate după aplicarea soluției tehnice.

Având în vedere

faptul că economia de apă ar trebui să reflecte reducerea debitului

de apă pentru răcire, ca urmare a aplicării realizării tehnice,

expertul a procedat la analizarea consumului de apă înregistrat în Jurnalele

de tură, în perioada anterioară introducerii acestei soluții tehnice,

respectiv martie 1997 comparativ cu aprilie 1997 (care este considerată luna

aplicării acestei soluții tehnice), reieșind următoarele rezultate:

total consum apă - martie 1997 = 403,030 m

3

în 1,488 ore de funcționare,

aprilie 1997 = 410,860 m

3

în 1,488 ore de funcționare.

Așa fiind,

prin raportul de expertiză s-a reținut faptul că economia de apă

trebuia să se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială

pârâtă concomitent cu introducerea soluției tehnice, în sensul unei reduceri

considerabile a consumului de apă pentru răcirea compresoarelor, cu cel

puțin 120 m

3

/h pentru fiecare compresor, potrivit precizărilor

reclamantului, însă, datele efective, înregistrate de societatea comercială

pârâtă, dimpotrivă, relevă o creștere a debitului de apă

de răcire la stațiile 4 și 6.

De asemenea, în

raportul de expertiză în specialitatea contabilitate, s-a arătat că,

din analiza perioadei aprilie-decembrie 1997, prin raportare la luna martie 1997,

rezultă o creștere continuă a debitului de apă, cuprinsă

între 7.830 m

3

, iar nu o reducere în sensul unei economii rezultate în

urma aplicării acestei soluții tehnice.

Din compararea

datelor înregistrate în luna martie 1998 cu cele înregistrate în luna martie 1997,

în jurnalele de tură, pentru același număr de ore de funcționare

a compresoarelor stațiilor 4 și 6, rezultă o creștere a debitului

de apă cu 63,450 m

3

.

În continuare,

raportul de expertiză în specialitatea contabilitate a prezentat datele înregistrate

în jurnalele de tură în perioada 2001-2005, stabilind că, în perioada

menționată, comparativ cu anul 1998, care este anul în care realizarea

tehnică a fost aplicată în toate cele 12 luni, s-a înregistrat o variație

semnificativă a consumului de apă.

În concluzie,

expertiza contabilă a reținut că economia de apă trebuia să

se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială pârâtă

concomitent cu introducerea realizării tehnice, adică din luna aprilie

a anului 1997, în sensul unei reduceri considerabile a consumului de apă de

răcire, cu cel puțin 120 m

3

/h pentru fiecare compresor, așa

cum a susținut partea reclamantă, or, datele efectiv înregistrate de pârâtă

relevă o creștere a debitului de apă de răcire la stațiile

4 și 6, pentru întreaga perioadă.

Cu privire la

concluziile rapoartelor de expertiză ce au fost administrate ca probe, reclamantul

a formulat obiecțiuni, prin încheierea de ședință din 11

februarie 2011 fiind admise numai obiecțiunile la raportul de expertiză

contabilă; ca atare, instanța a cerut expertului în specialitatea contabilitate

să arate care este explicația pentru diferența dintre concluziile

la care a ajuns prin lucrarea pe care a întocmit-o și concluziile din raportul

de expertiză ce a stat la baza pronunțării deciziei civile nr.

3007 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, prin care reclamantului

i-au fost acordate despăgubiri, pentru realizarea tehnică invocată,

aferente perioadei 1998-2000, pe baza raportului de expertiză contabilă

efectuat de expertul contabil D.

Prin răspunsul

formulat la obiecțiuni, expertul contabil a arătat că menține

toate elementele pe care le-a indicat prin raportul de expertiză pe care l-a

efectuat și că diferența dintre concluziile sale și concluziile

expertului D. se explică prin aceea că, la baza lucrării de specialitate

pe care a efectuat-o au stat cantitățile efectiv obținute de societatea

comercială pârâtă, astfel cum acestea rezultă din documentele părții

menționate. Pe baza datelor extrase din jurnalele de tură a întocmit situațiile

inserate în raportul de expertiză. A procedat, apoi, la compararea datelor

ce privesc perioada anterioară aplicării soluției tehnice cu datele

ce privesc perioada aplicării acesteia. Pe când, în raportul de expertiză

ce a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești anterior

indicate, nu a fost comparat consumul efectiv de apă pentru perioada de dinaintea

aplicării soluției tehnice, ci s-au comparat rezultatele obținute

cu un consum standard de 335 m

3

/h.

În drept, prima

instanță a constatat că este incident art. 73 din Legea nr. 64/1991,

din care rezultă că atitudinea unei societăți comerciale exprimată

în sensul refuzului de recunoaștere a drepturilor ce i se cuvin, în virtutea

legii, titularului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei

unități și utile acesteia, atrage răspunderea acesteia în condițiile

dreptului comun, reprezentat în materie de răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut, în primul rând, că, în ce privește caracterul

de noutate și de utilitate a realizării tehnice invocate de reclamant,

există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

ce a intrat sub puterea lucrului judecat, și care astfel se bucură de

prezumția absolută de adevăr, instituită de art. 1200 pct. 3

C. civ., hotărâre reprezentată de decizia civilă nr. 19 din 26

februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Brașov; în consecință,

acest aspect nu a constituit obiect de analiză în cadrul prezentului litigiu.

În al doilea rând,

prima instanță a mai constatat că refuzul societății comerciale

pârâte de a aduce la îndeplinire obligațiile ce îi revin, potrivit Legii

nr. 64/1991, a fost sancționat de instanțele judecătorești prin

decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004, pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, prin obligarea sa la perfectarea cu reclamantul a unui contract

în conformitate cu prevederile legale invocate, și prin acordarea, în favoarea

acestuia, a unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri, sumă ce s-a ridicat

la valoarea de 806.000.000 ROL.

Reclamantul a

susținut că despăgubirea arătată privește numai o

parte din perioada de timp în care a fost aplicată, de către pârâtă,

realizarea tehnică al cărei autor este, astfel că se impune a-i fi

acordate despăgubiri pentru toată perioada de timp în care această

realizare tehnică s-a aplicat.

Sub acest aspect,

prima instanță a reținut că, deși art. 73 din Legea

nr. 64/1991 nu se referă la despăgubiri periodice, pe care titularul unei

soluții tehnice trebuie să le încaseze, ci stabilește obligația

de dezdăunare a acestuia în conformitate cu prevederile dreptului comun, în

cazul în care faptul ilicit are un caracter continuu, în conformitate cu dispozițiile

legale aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, titularul soluției

tehnice este îndreptățit la dezdăunare pentru fiecare perioadă

în care faptul ilicit a fost săvârșit.

Tribunalul a apreciat

că, în principiu, reclamantul se poate adresa instanței judecătorești

pentru a se constata că este îndreptățit să beneficieze de alte

sume de bani pentru prejudiciul încercat ulterior perioadei ce a făcut obiectul

litigiului anterior (1998-2000).

S-a constatat

că determinarea despăgubirii cuvenite titularului unei soluții tehnice

poate avea loc numai doar în condițiile expres și limitativ prevăzute

de art. 73 din Legea nr. 64/1991, anume, dacă societatea a obținut profit

ca urmare a implementării soluției tehnice, cerință care în

speță nu este îndeplinită.

Din analiza coroborată

a probelor cauzei, tribunalul a constatat că societatea pârâtă nu a obținut

rezultate economice favorabile (profit) ca urmare a aplicării realizării

tehnice al cărei autor este reclamantul.

Prima instanță

a înlăturat susținerea reclamantului de la termenul din 08 aprilie 2011,

în sensul de a nu se lua în considerare expertizele administrate în cauza de față,

ci să se procedeze la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate

în litigiul anterior; astfel, s-a apreciat că potrivit principiilor aplicabile

în materia răspunderii civile delictuale, cât și luând în considerare

norma specială (art. 73 din Legea nr. 64/1991), instanța de judecată

are obligația de a verifica pentru fiecare perioadă de timp pentru care

despăgubirile sunt solicitate, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute

de lege, între care se regăsește și aceea ca implementarea soluției

tehnice să fi determinat obținerea unor rezultate economice avantajoase

pentru unitate, condiție care în cauză nu este îndeplinită.

Prin urmare, s-a

apreciat că reclamantului i s-ar fi cuvenit despăgubiri pentru perioada

din pricina de față, dacă urmare a aplicării soluției sale

tehnice, pârâta ar fi înregistrat o reducere considerabilă a consumului de

apă de răcire a compresoarelor, ceea ce, potrivit probelor cauzei nu se

verifică.

De asemenea, s-a

apreciat că această reducere trebuie determinată prin raportare la

rezultatele efectiv înregistrate de societatea pârâtă, iar nu la niște

valori abstracte (respectiv, cele din cartea tehnică), așa cum reclamantul

a susținut.

Prin decizia civilă

nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței menționate.

Prin decizia

nr. 2388 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție

a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat

de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Obiectul litigiului

de față privește cererea formulată de recurentul reclamant de

obligare a intimatei la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru exploatarea

realizării sale tehnice atestată sub denumirea „Soluție tehnică

de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele K250”, pentru

perioada 2001-2004, cu cheltuieli de judecată.

În conformitate

cu dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, intimata pârâtă

a atestat calitatea recurentului reclamant de autor al acestei realizări, potrivit

certificatului emis la 25 martie 1998, înscris ce se regăsește la fila

6 dosar primă instanță.

Validitatea acestui

titlu de proprietate intelectuală a fost în mod direct confirmată într-o

procedură judiciară derulată cu respectarea tuturor garanțiilor

procesuale recunoscute de lege în favoarea părților procesului civil în

litigiul declanșat de intimată și finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința

civilă nr. 306 din 13 octombrie 2006 a Tribunalului Brașov, definitivă

prin decizia civilă nr. 19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ultimul

ciclu procesual, litigiul declanșat în anul 2004 parcurgând mai multe cicluri

procesuale).

Pe de altă

parte, aceeași calitate a recurentului reclamant de autor al realizării

tehnice a fost confirmată indirect, pe cale incidentală, într-un alt litigiu

anterior prin care acesta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru intervalul

1998-2000 pentru exploatarea de către intimată a aceleiași soluții

tehnice; și acest litigiu a fost finalizat cu pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile: sentința civilă

nr. 129 din 29 august 2001 a Tribunalului Olt, anulată (după mai multe

etape procesuale) prin decizia civilă nr. 313/2003 a Curții de Apel Craiova

cu reținerea cauzei spre rejudecare, decizia civilă nr. 3007 din 21

septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în evocarea

fondului de instanța de apel și irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1779 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțate în Dosar nr. x/1/2004.

Cauza de față

privește acordarea de către intimată a despăgubirilor cuvenite

reclamantului pentru intervalul ulterior (2001-2004) de exploatare a realizării

tehnice al cărei autor este, în conformitate cu dispozițiile art. 73

alin. (3) din legea brevetelor, perioadă aflată în continuarea celei ce

a făcut obiectul litigiului înainte menționat.

Intimata pârâtă

a invocat (între altele) excepția autorității de lucru judecat în

fața primei instanțe față de litigiul anterior în care s-a pronunțat

decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, excepția fiind

respinsă de Tribunalul Brașov prin încheierea de ședință

din 13 martie 2009; soluția adoptată de prima instanță s-a bazat

pe constatarea neîntrunirii identității de obiect dintre cele două

litigii, unul dintre cele trei elemente ale acțiunii civile (alături de

părți și cauză) pentru care art. 1201 C. civ. prevede interdicția

reeditării unei judecăți, pentru autoritate de lucru judecat.

S-a constatat,

prin urmare, că prima instanță a soluționat excepția procesuală

de fond și absolută a autorității de lucru judecat, din perspectiva

efectului negativ al puterii de lucru judecat - potrivit căruia o acțiune

nu poate fi judecată în mod definitiv și irevocabil decât o singură

dată între aceleași părți, având același obiect și

întemeiată pe aceeași cauză.

În mod necesar,

tribunalul fiind învestit cu această excepție peremptorie, soluționarea

ei în temeiul art. 137 C. proc. civ., s-a impus cu prioritate.

Precizarea anterioară

este utilă din perspectiva funcției pozitive a autorității de

lucru judecat (puterea lucrului judecat), prezumție legală ce este la

îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că

acestea au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu,

ceea ce are ca fundament faptul că o hotărâre judecătorească

este prezumată a exprima adevărul, astfel că ea nu poate fi contrazisă

de o altă hotărâre.

Or, această

ipostază a autorității de lucru judecat de prezumție legală

de adevăr nu poate fi valorificată de instanță (ca mijloc de

probă sau probă indirectă) decât la momentul soluționării

cauzei pe fond, iar nu la cel al analizării excepției procesuale; din

perspectiva recurentului, este permisă invocarea efectului pozitiv al autorității

de lucru judecat, atât în fața instanțelor se fond, cât prin prezentele

motive de recurs (din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel

cum au fost concepute); în plus, cel ce are interes să invoce excepția

autorității de lucru judecat, de regulă, este pârâtul (care tinde

la respingerea cererii), în timp ce efectul pozitiv al autorității de

lucru judecat, în principiu, se invocă de cel în favoarea căruia operează

prezumția, date fiind și dispozițiile art. 1202 C. civ. (dispensă

de probă).

Astfel cum în

mod corect a susținut recurentul, autoritatea de lucru judecat este atașată

nu numai dispozitivului, ci și considerentelor hotărârii, astfel încât

există deopotrivă

încălcare a autorității de lucru

judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor

judecătorești, dar și atunci când contradicția operează

între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau dimpotrivă, de a

se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut

obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale.

Efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat impune unei judecăți ulterioare

respectarea dezlegărilor date deja de instanță printr-o hotărâre

anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

În acest din urmă

caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect

și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie

adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură

cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi

contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin

dispozitiv sau numai în considerente.

Drept urmare,

cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra

celor deja dezbătute, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie

să pornească și pe care nu o poate ignora.

Totodată,

simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută

în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea

autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important

doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii

contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare,

deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului,

are un caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune,

autoritate de lucru judecat.

În consecință,

Înalta Curte a reținut că, și dacă nu se verifică tripla

identitate de elemente, ci, între cele două cauze există doar o legătură

de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorității

de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea

ce a rezolvat instanța anterioară.

Or, în cauza de

față, deși instanța de apel a pornit de la premisa calității

recurentului reclamant de autor al realizării tehnice, de la confirmarea judiciară

a însușirilor acesteia de a fi nouă la nivelul unității și

utilă acesteia (litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 8300/2008 a

Înaltei Curți), precum și de la cea privind eficiența economică

pentru intimată prin exploatarea acestei soluții tehnice, cu toate acestea

a reanalizat atât utilitatea cât și rezultatele economice obținute de

unitate în perioada 2001-decembrie 2004, dată până la care aceasta a fost

aplicată de intimată; atare constatare permite instanței de recurs

reținerea întrunirii ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În urma acestei

evaluări, instanța de apel a conchis că, pentru intimată soluția

tehnică în discuție este lipsită de utilitate și drept urmare,

aceasta nu a înregistrat eficiență economică, respectiv reduceri

ale consumului de apă pentru răcirea compresoarelor.

În acest context,

Înalta Curte a constatat că în mod greșit recurentul reclamant a încadrat

această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu reprezintă

actul juridic dedus judecății; această ipoteză de nelegalitate

are în vedere accepțiunea actului juridic din dreptul material (manifestare

de voință în sensul de a da naștere, a modifica sau stinge un raport

juridic, așadar, în sens de negotium), ceea ce nu este cazul în speță,

cauza cererii ținând de antrenarea răspunderii pe temei delictual (fapt

juridic ilicit imputat pârâtei); această critică însă permite o analiză

de nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

Concluzie diferită

a instanței de apel care contrazice cele statuate în litigiul anterior, s-a

fundamentat pe probele administrate în cauză, în special, raportul de expertiză

contabilă; de altfel, în apel a fost încuviințată refacerea acestei

probe la termenul din 28 noiembrie 2011, tocmai avându-se în vedere concluziile

antagonice dintre expertiza contabilă efectuată la prima instanță

(exp. C.) și cea efectuată în dosarul anterior (exp. D.), potrivit obiectivelor

de la dosar primă instanță.

În calea de atac,

expertiza a fost efectuată de expert E. care a concluzionat în sensul celor

redate și prin expertiza contabilă efectuată la prima instanță

(lipsa eficienței economice pentru intimată și chiar creșterea

consumului de apă de răcire).

Prin încheierea

de ședință din 28 noiembrie 2011, instanța de apel a încuviințat

reclamantului cererea de a lua cunoștință de registrele de tură

(în care sunt evidențiate consumurile de apă de răcire pentru cele

4 compresoare) ce vor fi puse la dispoziția expertului de intimată; deși

reclamantul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin care

a învederat că aceste registre de tură i-au fost prezentate selectiv (o

perioadă din anul 2003), instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

acestor obiecțiuni, ca de altfel, nici asupra cererii de refacere a raportului

de expertiză; la termenul din 05 martie 2012, a fost încuviințată

reclamantului doar obiecțiunea privind comunicarea costului per mc de apă

industrială pentru perioada în litigiu.

Or, s-a constatat

că în primul litigiu, expertul contabil D. a luat ca reper un consum mediu

standard de 335 mc/h de apă pentru răcirea compresoarelor „pe baza avizului

I.M.N.R. București existent la dosar”; pe de altă parte, expertul din

cauza de față, desemnat de instanța de apel a reținut că

„din cartea tehnică a compresoarelor nu rezultă stabilirea unui consum

de 335 mc/h; cerința reclamantului de stabilire a consumului de apă al

compresoarelor K-250, prin raportare la un consum de 335mc/h este un calcul pur

teoretic”.

Totodată,

conform celor învederate de intimata pârâtă ca fiind atestate prin cartea tehnică

a compresoarelor [fără a exista o certificare a acestui înscris și

a traducerii lui de către parte, în sensul art. 112 pct. 5 alin. (3) C. proc.

civ.], consumul standard de apă de răcire ar fi de 170 mc/h; în plus,

în litigiul anterior aceasta nu a făcut o asemenea susținere de natură

a fi fost reținută în hotărârea judecătorească (ce s-a

întemeiat pe raportul de expertiză din care s-au redat cele anterioare) și

care, la acest moment, să poată fi opuse cu puterea lucrului judecat.

Deplina respectare

a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat impunea instanței

de apel inclusiv stabilirea obiectivelor expertizei (cel puțin a uneia dintre

variante) în considerarea celor deja dezlegate în litigiul anterior, astfel încât

era necesar a se solicita raportarea expertului contabil la aceleași premise

ca cele din litigiul anterior (consum mediu standard de 335 mc/h).

Chiar presupunând

că acest reper al expertizei din cauza anterioară s-a bazat pe un element

eronat, instanța cauzei de față nu poate valida un alt punct de vedere

fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii

anterioare, securității raporturilor juridice și unei proceduri echitabile,

conform art. 6 parag. 1 din Convenția europeană (de ex. Cauza Amurăriței

c. României din 23 septembrie 2008 – par. 36, 37)

Cu toate acestea,

nu trebuie omis faptul că există hotărâri judecătorești

irevocabile care se bucură de o putere de lucru judecat relativă, adică

numai atât timp cât situația de fapt avută în vedere la pronunțare

rămâne neschimbată, ceea ce dă expresie principiului rebus sic stantibus;

prin urmare, în litigiul de față era posibilă pronunțarea unei

soluții contrare dacă intimata pârâtă demonstra modificarea anumitor

elemente în exploatarea soluției tehnice de natură a justifica anihilarea

eficienței economice reținute prin hotărârile judecătorești

definitive și irevocabile anterioare; pe de altă parte, din cuprinsul

aceleiași expertize din apel, se constată că la 27 septembrie 2004

s-a început punerea în aplicare a unui program elaborat de societate în vederea

aducerii compresoarelor la starea inițială, finalizat în decembrie 2004

(dată de la care nu se mai aplică realizarea tehnică și până

la care au fost solicitate despăgubirile în prezentul dosar).

Or, elementul

confirmat de instanța de apel (prin omologarea raportului de expertiză

contabilă) ce a condus la contrazicerea hotărârii anterioare a fost unul

obiectiv ce nu putea suferi modificări în intervalul de timp dintre cele două

judecăți, întrucât noțiunea de consum mediu standard reprezintă

o abstracție, un indice tehnic, așadar, o premisă invariabilă

și deci în mod egal valabilă atât în cazul expertizei contabile efectuate

de expertul D. (17 martie 2004) în litigiul anterior, cât și în cazul celei

administrate în cauza de față (27 februarie 2012).

S-a constatat

că recurentul a susținut că în apel s-a dispus refacerea expertizei

contabile efectuate la prima instanță, însă refacerea unei probe

se poate dispune în cazul în care se reține nulitatea celei deja administrate,

sancțiune pe care instanța de apel nu a dispus-o cu privire la expertiza

administrată de tribunal și efectuată de expert C., astfel cum reiese

din încheierea de încuviințare a acestei probe din 28 noiembrie 2011.

Ca atare, în absența

aplicării unei sancțiuni procedurale pentru proba de la prima instanță,

rezultă că această nouă expertiză era una dispusă

în completarea probelor deja administrate, în vederea clarificării contradicțiilor

dintre aceste probe din cele două litigii; în aceste condiții, instanța

de apel pentru a obține o probă cu valoare științifică

superioară, trebuia să încuviințeze ca această nouă expertiză

să fie efectuată de un număr de 3 experți, sens în care prevede

art. 201 alin. (1) C. proc. civ.; în plus, așa cum deja s-a arătat, în

apel după depunerea raportului de expertiză, prin susținerea obiecțiunilor,

reclamantul a solicitat refacerea acestei probe, cerere asupra căreia instanța

nu s-a pronunțat.

S-a pus în vedere

ca aceste dispoziții procedurale să fie avute în vedere de instanța

de rejudecare.

Totodată,

Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a lămurit toate împrejurările

relevante ale cauzei, întrucât din raportul de expertiză contabilă nu

rezultă dacă expertul a avut în vedere că fiecare stație de

alimentare (nr. 4 și 6, conform celor constatate în litigiul anterior) este

deservită de câte două compresoare, nu a arătat dacă cele 4

compresoare au funcționat în toată această perioadă și

nici nu a precizat pentru câte compresoare a verificat înregistrările consumurilor

de apă de răcire din registrele de tură în care s-a consemnat numărul

orelor de funcționare a acestora, astfel că nu rezultă cu certitudine

dacă obiectivul probei s-a raportat și la aceste elemente esențiale

pentru verificarea rezultatelor economice obținute de unitate (economia la

consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind

de la premisa unui consum standard de 335 mc/h), într-o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Cu toate acestea,

Înalta Curte a apreciat că nu este judicioasă soluția solicitată

în principal de către recurent (actualizarea sumei din litigiul anterior prin

aplicarea costului actual al apei industriale de răcire la rezultatele economice

deja constatate pentru perioada anterioară), întrucât este posibil, dată

fiind distanța în timp dintre cele două procese, ca acest criteriu legal

să fi suferit modificări, generate însă de cauze ulterioare decât

cele reținute de instanța de apel (lipsa ab initio a oricărei utilități

a realizării tehnice pentru intimată).

Având în vedere

toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9, văzând însă și

prevederile art. 314 C. proc. civ. (dată fiind nelămurirea tuturor împrejurărilor

pricinii, în sensul celor arătate), a admis recursul, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru

efectuarea unei contraexpertize contabile cu respectarea celor stabilite prin decizia

de față, dar și pentru administrarea altor probe pertinente, concludente

și utile pentru lămurirea aspectelor relevante din dosar.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel Brașov sub nr. x/62/2005*.

La termenul de

judecată de la 20 octombrie 2014, reclamantul, în considerarea art. 294 C.

proc. civ., a solicitat și plata dobânzii legale de la data pronunțării

primei instanțe și până la executarea hotărârii.

Prin decizia

nr. 60 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de muncă și asigurări

sociale, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de către reclamantul

A. împotriva sentinței civile nr. 224 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov,

pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel

cum a fost precizată și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei

SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 705.688,38 RON, reprezentând despăgubiri

constând în drepturi de autor pentru perioada 2001 – 2004, sumă la care se

adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării

deciziei și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată

în cuantum de 10.031 RON; a respins celelalte pretenții din cererea de chemare

în judecată și apel.

În motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut următoarele, ținând cont de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. și de dezlegările din decizia de casare:

Prezenta acțiune

este una în despăgubiri pentru perioada 2001-2004, când s-a aplicat „Soluția

tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele

de aer K – 250”, în număr de patru, câte două pe fiecare stație de

alimentare (nr. 4 și 6), fiind de amintit că pentru perioada anterioară

anului 2001, Curtea de Apel Craiova a acordat reclamantului despăgubiri, prin

decizia civilă nr. 3007/2004, irevocabilă prin decizia nr. 1779/2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest cadru,

nu se mai pune problema caracterului de noutate al realizării tehnice, întrucât

în acest sens s-a statuat prin decizia menționată Curții de Apel

Craiova. Tot astfel, prin decizia civilă nr. 19/Ap/2008 a Curții de Apel

Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 8300/2008 a instanței supreme,

s-a statuat asupra caracterului de noutate al realizării tehnice în discuție

și asupra calității de autor a reclamantului, când s-a respins acțiunea

în constatarea nulității Certificatului de atestare a calității

de autor, a reclamantului pentru soluția tehnică în discuție. Drept

urmare, în acest cadru procesual, astfel cum a fost trasat de instanța supremă,

nu mai pot fi repuse în discuție caracterul de noutate al realizării tehnice

și calitatea de autor a reclamantului, soluțiile instanțelor judecătorești,

care au statuat asupra acestor chestiuni, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la

excepțiile de prescripție a dreptului material la acțiune și

a inadmisibilității acțiunii, este de menționat că prin

încheierea din 13 martie 2009, tribunalul le-a respins, iar împotriva acestei hotărâri

pârâta nu a declarat apel. Ele au fost reluate ca apărări în apelul și

recursul din primul ciclu procesual, fiind respinse de instanța de apel, iar

instanța supremă prin decizia de casare le-a respins implicit, din moment

ce a stabilit cu precizie cadrul procesual al rejudecării în apel, nefiind

făcută vreo considerație, pentru instanța de rejudecare, a analizei

acestora în apel.

Totuși, curtea

a apreciat că apărarea nu poate fi primită, dreptul material la acțiune

pentru perioada în discuție născându-se la data de 21 septembrie 2004,

când s-a stabilit definitiv calitatea reclamantului de autor al realizării

tehnice, prin hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar pe de alta,

din modul de formulare al prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991,

reiese că pentru fiecare unitate de timp, în care s-au obținut rezultate

economice favorabile, realizatorul este îndrituit la despăgubiri și cum

pârâta nu a încheiat contract cu reclamantul, este obligată la prestații

succesive pe unități de timp care se sting prin prescripție separată,

cum pentru perioada în discuție, acțiunea a fost introdusă în anul

2005, în condițiile în care calitatea reclamantului de realizator a fost stabilită

definitiv în anul 2004, acțiunea a fost introdusă în termen, excepția

fiind nefondată.

Inadmisibilitatea

acțiunii, care în realitate este o apărare de fond, întrucât ar lipsi

dreptul, nu poate fi primită cât timp însăși legea dă drept

la acțiune, și, așa cum s-a arătat, pârâta nu a vrut să

încheie contract, în pofida unei hotărâri judecătorești, încât calea

acțiunii în despăgubiri, potrivit dreptului comun, cum prevăd dispozițiile

art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, este deschisă.

Cu privire la

fondul apelului, instanța de apel a reținut că pârâta a atestat calitatea

de autor a reclamantului asupra realizării tehnice, însă nu a încheiat

contract cu acesta, deși a fost obligată prin decizia civilă nr.

3007/2004 a Curții de Apel Craiova, încât, în aplicarea art. 73 alin. (3),

despăgubirile se vor stabili conform dreptului comun, cum de altfel, în litigiul

anterior, purtând tot asupra despăgubirilor, a statuat instanța supremă

prin decizia civilă nr. 1779/2010.

Prin decizia de

casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în rejudecarea

apelului, să se efectueze o contraexpertiză contabilă, ținând

cont că ambele stații de alimentare sunt deservite de două compresoare

și având în vedere timpii de funcționare pe perioada 2001-2004, înregistrarea

consumurilor de apă din registrele de tură, în care s-a consemnat numărul

orelor de funcționare, în vederea stabilirii economiei la consumul de apă

de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum

standard de 335 mc/h, aceasta într-o corectă aplicare a prevederilor art. 73

alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

În aplicarea acestor

dispoziții, dat fiind caracterul lor obligatoriu, cum statuează art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea apelului Curtea a dispus efectuarea unei

contraexpertize contabile de către trei experți, cu obiectivele menționate

în încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2013, raportul

de expertiză fiind întocmit de experții F., G. și H., fiind de menționat

că la expertiză au participat și experții consilieri I. și

J.

Din examinarea

raportului de expertiză reiese că experții s-au conformat și

răspuns precis la obiectivele trasate, concluzionând fără echivoc

că.

- fiecare compresor

a funcționat în perioada 2001-2004, numărul de ore fiind menționat

în tabelul nr. 1 și stabilit potrivit jurnalelor de tură și jurnalelor

de tură dispecer puse la dispoziție de pârâtă, fiind de observat

și anexele, în care se menționează, pe fiecare compresor din cadrul

celor două stații de alimentare și pe fiecare lună din cei patru

ani, atât orele de funcționare cât și consumul de apă de răcire.

- la stabilirea

consumului de apă de răcire au fost analizate jurnalele de tură pe

compresoare cât și jurnalele de tură dispecer, consumul fiind menționat

atât în cuprinsul raportului cât și în anexele menționate mai sus.

- la stabilirea

consumului a fost luat în calcul consumul de apă de răcire de 335 mc/h,

standard, prevăzut în procesul verbal de avizare din 03 aprilie 1997 și

în aplicarea îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia de

casare. Pe baza datelor de mai sus și a consumului standard, experții

au stabilit că s-a ajuns la o economie medie a consumului de apă de răcire

pe compresor de 81,25 mc/h, curtea reținând în consecință că

și în perioada 2001-2004, realizarea tehnică a fost eficientă, iar

valoarea cu titlu de economie este de 2.822.753,52 RON.

Au fost înlăturate

apărările pârâtei, fundamentate în principal pe concluziile expertului

consilier I., exprimate în coraportul de expertiză contabilă și ale

constatării tehnice COMOTI, întrucât în ambele situații analiza se situează

pe alte coordonate, nu și pe cele trasate de instanța supremă prin

decizia de casare, fiind suficient de amintit că în ambele lucrări se

pornește de la premisa unui consum mediu cu mult mai mare decât cel standard

(menționat în decizia de casare), că în realitate este cazul unei „pretinse

realizări tehnice”, deși prin hotărâri judecătorești irevocabile

s-a statuat contrariul și nu trebuie omis că există o contradicție

chiar cu cele susținute de pârâtă, când a făcut demersurile necesare

și a atestat soluția, astfel că nu este cazul unei „pretinse” realizări.

Tot astfel, ambele

lucrări nu răspund obiectivelor pe elementele cuprinse în acestea, iar

expertul consilier se raportează în principal la expertizele anterioare; or,

instanța supremă a dispus efectuarea unei contraexpertize, vizând răspunsul

asupra eficienței lucrării pe perioada reclamată, pe baza actelor

menționate în obiective și nu chestiuni colaterale care deturnează

scopul expertizei, situația fiind similară și în constatarea tehnică

COMOTI.

S-a considerat

că nu pot fi primite nici apărările fondate pe expertizele anterioare,

întrucât hotărârile judecătorești au fost desființate, iar instanța

supremă a dat îndrumări clare, care nu necesită niciun comentariu,

respectiv efectuarea expertizei contabile, în raport de înscrisurile menționate

în decizia de casare și preluate în obiective de instanța de apel și

la care cei trei experți au răspuns, jurnalele de tură fiind puse

la dispoziția acestora chiar de pârâtă. Experții au răspuns

clar la toate obiectivele, inclusiv la cele formulate de reclamant și pârâtă

și în final au ajuns la concluzia neechivocă că toate compresoarele

au funcționat, la stabilirea orelor au fost luate în calcul și excluse

pe cale de consecință din conținutul funcționării orele

de staționare, au avut eficiență economică, consumul de apă

fiind redus, încât dreptul la despăgubiri al reclamantului, în aplicarea normei

legale din art. 73 din Legea nr. 64/1991, nu poate fi pus la îndoială.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, văzând decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții

de Apel Craiova, prin care s-a soluționat primul litigiu și unde reclamantul

a solicitat un procent de 25%, ca și Anexa II la H.G. nr. 152/1992, aplicabilă,

cum s-a statuat prin aceeași hotărâre judecătorească, în prezentul

litigiu, instanța de apel a stabilit că reclamantului i se cuvine o cotă

de 25% din valoarea economică stabilită de experți și în consecință,

văzând și prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, a obligat

pe pârâtă să-i plătească suma de 705.688,38 RON, respingând

pretențiile pentru acordarea unei cote de 50% pentru primul an, întrucât acest

an s-a consumat în litigiul anterior.

Având în vedere

prevederile art. 1088 C. civ. și art. 2 din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la

data promovării acțiunii), precum și dispozițiile art. 294

alin. (1) C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la plata dobânzii legale,

calculată de la data pronunțării prezentei decizii și până

la executarea obligației de plată, și nu de la data pronunțării

hotărârii în primă instanță, cum s-a solicitat, întrucât prin

prezenta hotărâre s-a stabilit debitul principal, hotărâre care de la

data pronunțării ei este executorie, încât această ultimă pretenție

a fost respinsă.

Întrucât, prin

adoptarea soluției de admitere a apelului și, în final, a acțiunii,

pârâta se află în culpă procesuală, căzând în pretenții,

în baza art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea sa la plata către reclamant

a cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, în cuantum de 10.031

RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocați și experți,

justificate cu chitanțele depuse la dosar.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs ambele părți.

I. Prin motivele

de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

- reclamant A. a susținut următoarele:

instanța de apel i-a acordat despăgubiri într-un procent de 25% din valoarea

economiei realizate, în loc de 50%, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare

în judecată.

Stabilirea procentului

de 25% este nelegală, în condițiile în care prin decizia nr. 3007/2004

a Curții de Apel Craiova, la care a făcut referire, nu a fost stabilit

un procent față de care părțile să fie ținute la încheierea

contractului.

Pe de altă

parte, întrucât pârâta a refuzat să ducă la îndeplinire dispozițiile

deciziei nr. 3007/2004, în sensul de a încheia contract, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, pârâta având obligația

de a plăti despăgubiri, potrivit dreptului comun, respectiv în aplicarea

art. 1075 și art. 1084 C. civ.

Pe acest temei,

rămâne la dispoziția reclamantului să solicite despăgubirile

și cuantumul acestora, pentru a putea recupera pierderea ce a suferit și

beneficiul de care a fost lipsit.

Faptul că

pentru perioada de aplicare a realizării tehnice 1998-2000, reclamantul a solicitat

acordarea de despăgubiri în procent de 25%, nu presupune că, pentru altă

perioadă de aplicare a realizării tehnice, respectiv 2001 - 2004, ca urmare

a culpei pârâtei de a nu încheia contract, acesta nu poate cere ca despăgubirile

să fie stabilite într-un alt procent.

Efectul obligatoriu

al dispoziției prin care instanța de judecată a stabilit procentul

de 25% din valoarea eficienței economice exprimată în bani și-ar

fi putut produce efectele, eventual, doar în situația încheierii între părți

a contractului la care au fost obligate prin dispozitivul hotărârii judecătorești

nr. 3007/2004.

Acest efect nu

poate fi extins prin analogie la situația determinării despăgubirilor

cuvenite reclamantului prin hotărâre judecătorească, în lipsa unui

contract, iar aplicarea efectului obligatoriu al dispozițiilor unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, privitor la chestiuni ce

nu au făcut obiectul cauzei, atestă, în plus, depășirea limitelor

în care instanța a fost învestită. Recunoașterea unui astfel de efect

s-ar face cu depășirea sau chiar ignorarea rațiunii principiului

autorității de lucru judecat.

Recurentul a susținut,

totodată, că instanța de apel a considerat în mod greșit că,

în cauză, sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 152/1992.

Prin acest act

normativ, legiuitorul a prevăzut elementele ce trebuie avute în vedere pentru

determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului. Potrivit

textului de lege, aceste elemente reprezintă minimul de la care se pornește

negocierea între părți.

Cum între părți,

așa cum rezultă din actele dosarului, nu s-a ajuns la o înțelegere

din culpa pârâtei, înseamnă că nu se mai pune în discuție noțiunea

de drepturi bănești, așa cum prevede H.G. nr. 152/1992, fiind vorba

despre despăgubiri prevăzute în speță de dispozițiile

art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Pe de altă

parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, H.G. nr. 152/1992

era abrogată.

de apel a făcut

o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274

C. proc. civ. prin includerea, în cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite

în sarcina pârâtei, a onorariilor de avocat, cu toate că reclamantul a precizat,

prin concluziile scrise depuse, că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale

separată, la dosarul cauzei neexistând dovada plății acestor onorarii.

Recurentul – reclamant

a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., modificarea

deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.411.376

RON, reprezentând despăgubiri în procent de 50% din economia realizată

de pârâtă, ca urmare a aplicării soluției tehnice cu încălcarea

dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, totodată, al menționării

că suma de 100.031 RON reprezintă cheltuieli de judecată, mai puțin

onorariile avocaților care vor fi cerute pe cale separată.

II. Prin motivele

de recurs formulate, pârâta SC B. SA a solicitat modificarea deciziei, în sensul

respingerii ca nefondat a apelului reclamantului, pentru motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, casarea cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6

și 7 C. proc. civ., susținând următoarele:

de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a

ținut seama de indicațiile din decizia de casare, în sensul de a stabili

și analiza dacă au intervenit modificări în aplicarea soluției

tehnice față de situația din procesul anterior dintre părți,

soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1779/2010, care se referea

la o altă perioadă de timp și ar avea putere de lucru judecat doar

relativă în cazul schimbării împrejurărilor.

În conformitate

cu dispozițiile din decizia de casare în legătură cu acest aspect,

intimata a solicitat în rejudecare încuviințarea unui supliment la raportul

de expertiză tehnică în specialitatea electromecanică întocmit în

fața primei instanțe de către prof. C., prin care acesta să

comunice instanței

dacă în perioada 2001-2004, spre deosebire

de perioada anterioară, au intervenit sau nu anumite modificări, anumite

consecințe de ordin tehnic în urma aplicării acestei soluții, iar

dacă da, care au fost acestea.

Respingând această

solicitare, cu motivarea că expertiza tehnică efectuată în cauză

în fața primei instanțe este suficientă și dispunând ca experții

contabili să răspundă acestei chestiuni, instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., dar și pe cele ale

art. 14 din O.G. nr. 2/2000, în conformitate cu care experții nu pot efectuat

expertize decât în specializarea în care au fost atestați. Experții contabili

nu aveau competența să răspundă unei chestiuni de natură

tehnică, aceasta fiind în sarcina unui expert în pneumatică sau în proprietate

industrială, astfel cum se arată și în opinia separată, anume

că nu a fost suficientă specializarea experților contabili pentru

efectuarea lucrării.

De altfel, experții

contabili nu au răspuns deloc acestui obiectiv, probabil tocmai pentru că

nu aveau specializarea necesară. Intimata a formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză în care a învederat acest aspect, pe care instanța le-a respins.

Ulterior,