ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2147/2015

Decizia nr. 2147/2015 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2005 sub nr. x/2005, pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000.000.000 ROL, cu titlu de drepturi bănești ce i se cuvin pentru exploatarea realizării sale tehnice intitulate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele K250”, în perioada 2001-2004. La data de 22 noiembrie 2005, Tribunalul Olt a înaintat dosarul cauzei Tribunalului Brașov, ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 8442 din 25 octombrie 2005 a Înaltei Curți.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/62/2005. Prin sentința civilă nr. 224 din 29 aprilie 2011, Tribunalul Brașov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin certificatul emis la data de 25 martie 1998, pârâta SC B. SA a atestat calitatea de autor a reclamantului A. pentru realizarea tehnică cu titlul „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K-250”, realizare tehnică ce a fost înregistrată la societatea comercială reclamantă din 17 martie 1997. Totodată, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu SC B. SA Slatina și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea pârâtei să încheie cu A. contractul privind calitatea de autor al realizării tehnice de noutate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K-250” și la plata drepturilor bănești în cuantum de 10.067.864.000 ROL, cuvenite ca urmare a aplicării acestei realizări tehnice.

Pe de altă parte, pârâta a promovat în justiție o acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatul de atestare a aceleiași realizări tehnice, acțiune ce a fost respinsă prin decizia nr. 19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru soluționarea pricinii de față, a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară, pentru a se determina caracteristicile realizării tehnice invocate de reclamant și condițiile în care aceasta a fost utilizată de către societatea comercială pârâtă. Prin raportul de expertiză în specialitatea electromecanică, întocmit în cauză de prof.

univ. dr. ing. C., s-a stabilit că, la data de 1995, funcționau la parametrii normali, conform realizării tehnice invocate de reclamant, compresoarele K 250 nr. 1 și nr. 2 din stația de compresoare nr. 4. Sub aceste aspect, tribunalul a reținut că prin lucrarea de specialitate s-a arătat că soluția tehnică propusă de reclamant viza cuplarea răcitoarelor intermediare în serie și adăugarea unui răcitor final în plus, astfel că ea trebuia să asigure ieșirea aerului comprimat din răcitoare la temperaturile normale prescrise de cartea tehnică a compresorului K 250. Cuplarea răcitoarelor intermediare în serie a inversat raportul impus de producătorul compresoarelor pentru temperaturile la ieșirea aerului comprimat din răcitoarele intermediare, caz în care expertul a conchis că soluția tehnică a reclamantului nu a respectat instrucțiunile din cartea tehnică a utilajului.

Din același raport de expertiză tehnică a rezultat că, întrucât modificările realizate prin implementarea realizării tehnice nu respectă condiția impusă de furnizor cu privire la necesitatea ca temperatura aerului la ieșirea din primul răcitor intermediar să fie mai mică cu cca. 10 grade Celsius decât temperatura aerului la ieșirea din al doilea răcitor intermediar, această realizare tehnică nu trebuia aplicată. Prin utilizarea realizării tehnice nu se respectă instrucțiunile din parag. (7).2.4 din cartea tehnică a utilajului, ceea ce a condus la performanțe tehnice inferioare celor prevăzute în cartea tehnică și la reducerea duratei de funcționare a compresoarelor. De asemenea, în expertiza efectuată în cauză, s-a arătat că realizarea tehnică nu întrunește condițiile unei noutăți în sensul inovării tehnologiei sau a procedurii.

Legarea răcitoarelor intermediare de aer în serie și introducerea a încă unui răcitor în partea finală a compresorului diminuează performanțele inițiale ale acestuia. Înlocuirea, însă, a răcitorului de ulei cu altul mai performant reprezintă un avantaj în ceea ce privește reducerea sensibilă a consumului de apă, dar nu reprezintă o noutate tehnică. Totodată, din expertiza contabilă efectuată în cauză, în vederea determinării cuantumului profitului pe care societatea comercială pârâtă l-a înregistrat ca urmare a implementării realizării tehnice a reclamantului, s-a concluzionat că, pentru stabilirea existenței unei economii (respectiv înregistrarea unei reduceri a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K 250), trebuie comparate consumurile efectiv înregistrate de societatea comercială pârâtă înainte de data introducerii soluției tehnice cu acele consumuri efectiv înregistrate după aplicarea soluției tehnice.

Având în vedere faptul că economia de apă ar trebui să reflecte reducerea debitului de apă pentru răcire, ca urmare a aplicării realizării tehnice, expertul a procedat la analizarea consumului de apă înregistrat în Jurnalele de tură, în perioada anterioară introducerii acestei soluții tehnice, respectiv martie 1997 comparativ cu aprilie 1997 (care este considerată luna aplicării acestei soluții tehnice), reieșind următoarele rezultate: total consum apă - martie 1997 = 403,030 m 3 în 1,488 ore de funcționare, aprilie 1997 = 410,860 m 3 în 1,488 ore de funcționare.

Așa fiind, prin raportul de expertiză s-a reținut faptul că economia de apă trebuia să se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială pârâtă concomitent cu introducerea soluției tehnice, în sensul unei reduceri considerabile a consumului de apă pentru răcirea compresoarelor, cu cel puțin 120 m 3 /h pentru fiecare compresor, potrivit precizărilor reclamantului, însă, datele efective, înregistrate de societatea comercială pârâtă, dimpotrivă, relevă o creștere a debitului de apă de răcire la stațiile 4 și 6. De asemenea, în raportul de expertiză în specialitatea contabilitate, s-a arătat că, din analiza perioadei aprilie-decembrie 1997, prin raportare la luna martie 1997, rezultă o creștere continuă a debitului de apă, cuprinsă între 7.830 m 3 , iar nu o reducere în sensul unei economii rezultate în urma aplicării acestei soluții tehnice.

Din compararea datelor înregistrate în luna martie 1998 cu cele înregistrate în luna martie 1997, în jurnalele de tură, pentru același număr de ore de funcționare a compresoarelor stațiilor 4 și 6, rezultă o creștere a debitului de apă cu 63,450 m 3 . În continuare, raportul de expertiză în specialitatea contabilitate a prezentat datele înregistrate în jurnalele de tură în perioada 2001-2005, stabilind că, în perioada menționată, comparativ cu anul 1998, care este anul în care realizarea tehnică a fost aplicată în toate cele 12 luni, s-a înregistrat o variație semnificativă a consumului de apă.

În concluzie, expertiza contabilă a reținut că economia de apă trebuia să se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială pârâtă concomitent cu introducerea realizării tehnice, adică din luna aprilie a anului 1997, în sensul unei reduceri considerabile a consumului de apă de răcire, cu cel puțin 120 m 3 /h pentru fiecare compresor, așa cum a susținut partea reclamantă, or, datele efectiv înregistrate de pârâtă relevă o creștere a debitului de apă de răcire la stațiile 4 și 6, pentru întreaga perioadă.

Cu privire la concluziile rapoartelor de expertiză ce au fost administrate ca probe, reclamantul a formulat obiecțiuni, prin încheierea de ședință din 11 februarie 2011 fiind admise numai obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă; ca atare, instanța a cerut expertului în specialitatea contabilitate să arate care este explicația pentru diferența dintre concluziile la care a ajuns prin lucrarea pe care a întocmit-o și concluziile din raportul de expertiză ce a stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 3007 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, prin care reclamantului i-au fost acordate despăgubiri, pentru realizarea tehnică invocată, aferente perioadei 1998-2000, pe baza raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul contabil D. Prin răspunsul formulat la obiecțiuni, expertul contabil a arătat că menține toate elementele pe care le-a indicat prin raportul de expertiză pe care l-a efectuat și că diferența dintre concluziile sale și concluziile expertului D. se explică prin aceea că, la baza lucrării de specialitate pe care a efectuat-o au stat cantitățile efectiv obținute de societatea comercială pârâtă, astfel cum acestea rezultă din documentele părții menționate.

Pe baza datelor extrase din jurnalele de tură a întocmit situațiile inserate în raportul de expertiză. A procedat, apoi, la compararea datelor ce privesc perioada anterioară aplicării soluției tehnice cu datele ce privesc perioada aplicării acesteia. Pe când, în raportul de expertiză ce a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești anterior indicate, nu a fost comparat consumul efectiv de apă pentru perioada de dinaintea aplicării soluției tehnice, ci s-au comparat rezultatele obținute cu un consum standard de 335 m 3 /h. În drept, prima instanță a constatat că este incident art. 73 din Legea nr. 64/1991, din care rezultă că atitudinea unei societăți comerciale exprimată în sensul refuzului de recunoaștere a drepturilor ce i se cuvin, în virtutea legii, titularului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utile acesteia, atrage răspunderea acesteia în condițiile dreptului comun, reprezentat în materie de răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut, în primul rând, că, în ce privește caracterul de noutate și de utilitate a realizării tehnice invocate de reclamant, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ce a intrat sub puterea lucrului judecat, și care astfel se bucură de prezumția absolută de adevăr, instituită de art. 1200 pct. 3 C. civ., hotărâre reprezentată de decizia civilă nr. 19 din 26 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Brașov; în consecință, acest aspect nu a constituit obiect de analiză în cadrul prezentului litigiu.

În al doilea rând, prima instanță a mai constatat că refuzul societății comerciale pârâte de a aduce la îndeplinire obligațiile ce îi revin, potrivit Legii nr. 64/1991, a fost sancționat de instanțele judecătorești prin decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, prin obligarea sa la perfectarea cu reclamantul a unui contract în conformitate cu prevederile legale invocate, și prin acordarea, în favoarea acestuia, a unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri, sumă ce s-a ridicat la valoarea de 806.000.000 ROL. Reclamantul a susținut că despăgubirea arătată privește numai o parte din perioada de timp în care a fost aplicată, de către pârâtă, realizarea tehnică al cărei autor este, astfel că se impune a-i fi acordate despăgubiri pentru toată perioada de timp în care această realizare tehnică s-a aplicat.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că, deși art. 73 din Legea nr. 64/1991 nu se referă la despăgubiri periodice, pe care titularul unei soluții tehnice trebuie să le încaseze, ci stabilește obligația de dezdăunare a acestuia în conformitate cu prevederile dreptului comun, în cazul în care faptul ilicit are un caracter continuu, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, titularul soluției tehnice este îndreptățit la dezdăunare pentru fiecare perioadă în care faptul ilicit a fost săvârșit. Tribunalul a apreciat că, în principiu, reclamantul se poate adresa instanței judecătorești pentru a se constata că este îndreptățit să beneficieze de alte sume de bani pentru prejudiciul încercat ulterior perioadei ce a făcut obiectul litigiului anterior (1998-2000).

S-a constatat că determinarea despăgubirii cuvenite titularului unei soluții tehnice poate avea loc numai doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991, anume, dacă societatea a obținut profit ca urmare a implementării soluției tehnice, cerință care în speță nu este îndeplinită. Din analiza coroborată a probelor cauzei, tribunalul a constatat că societatea pârâtă nu a obținut rezultate economice favorabile (profit) ca urmare a aplicării realizării tehnice al cărei autor este reclamantul.

Prima instanță a înlăturat susținerea reclamantului de la termenul din 08 aprilie 2011, în sensul de a nu se lua în considerare expertizele administrate în cauza de față, ci să se procedeze la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate în litigiul anterior; astfel, s-a apreciat că potrivit principiilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, cât și luând în considerare norma specială (art. 73 din Legea nr. 64/1991), instanța de judecată are obligația de a verifica pentru fiecare perioadă de timp pentru care despăgubirile sunt solicitate, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de lege, între care se regăsește și aceea ca implementarea soluției tehnice să fi determinat obținerea unor rezultate economice avantajoase pentru unitate, condiție care în cauză nu este îndeplinită.

Prin urmare, s-a apreciat că reclamantului i s-ar fi cuvenit despăgubiri pentru perioada din pricina de față, dacă urmare a aplicării soluției sale tehnice, pârâta ar fi înregistrat o reducere considerabilă a consumului de apă de răcire a compresoarelor, ceea ce, potrivit probelor cauzei nu se verifică. De asemenea, s-a apreciat că această reducere trebuie determinată prin raportare la rezultatele efectiv înregistrate de societatea pârâtă, iar nu la niște valori abstracte (respectiv, cele din cartea tehnică), așa cum reclamantul a susținut. Prin decizia civilă nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 2388 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Obiectul litigiului de față privește cererea formulată de recurentul reclamant de obligare a intimatei la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru exploatarea realizării sale tehnice atestată sub denumirea „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele K250”, pentru perioada 2001-2004, cu cheltuieli de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, intimata pârâtă a atestat calitatea recurentului reclamant de autor al acestei realizări, potrivit certificatului emis la 25 martie 1998, înscris ce se regăsește la fila 6 dosar primă instanță. Validitatea acestui titlu de proprietate intelectuală a fost în mod direct confirmată într-o procedură judiciară derulată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale recunoscute de lege în favoarea părților procesului civil în litigiul declanșat de intimată și finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 306 din 13 octombrie 2006 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ultimul ciclu procesual, litigiul declanșat în anul 2004 parcurgând mai multe cicluri procesuale).

Pe de altă parte, aceeași calitate a recurentului reclamant de autor al realizării tehnice a fost confirmată indirect, pe cale incidentală, într-un alt litigiu anterior prin care acesta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru intervalul 1998-2000 pentru exploatarea de către intimată a aceleiași soluții tehnice; și acest litigiu a fost finalizat cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile: sentința civilă nr. 129 din 29 august 2001 a Tribunalului Olt, anulată (după mai multe etape procesuale) prin decizia civilă nr. 313/2003 a Curții de Apel Craiova cu reținerea cauzei spre rejudecare, decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în evocarea fondului de instanța de apel și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1779 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în Dosar nr. x/1/2004.

Cauza de față privește acordarea de către intimată a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru intervalul ulterior (2001-2004) de exploatare a realizării tehnice al cărei autor este, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) din legea brevetelor, perioadă aflată în continuarea celei ce a făcut obiectul litigiului înainte menționat. Intimata pârâtă a invocat (între altele) excepția autorității de lucru judecat în fața primei instanțe față de litigiul anterior în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, excepția fiind respinsă de Tribunalul Brașov prin încheierea de ședință din 13 martie 2009; soluția adoptată de prima instanță s-a bazat pe constatarea neîntrunirii identității de obiect dintre cele două litigii, unul dintre cele trei elemente ale acțiunii civile (alături de părți și cauză) pentru care art. 1201 C. civ.

prevede interdicția reeditării unei judecăți, pentru autoritate de lucru judecat. S-a constatat, prin urmare, că prima instanță a soluționat excepția procesuală de fond și absolută a autorității de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ al puterii de lucru judecat - potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv și irevocabil decât o singură dată între aceleași părți, având același obiect și întemeiată pe aceeași cauză. În mod necesar, tribunalul fiind învestit cu această excepție peremptorie, soluționarea ei în temeiul art. 137 C. proc. civ., s-a impus cu prioritate.

Precizarea anterioară este utilă din perspectiva funcției pozitive a autorității de lucru judecat (puterea lucrului judecat), prezumție legală ce este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că acestea au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, ceea ce are ca fundament faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul, astfel că ea nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Or, această ipostază a autorității de lucru judecat de prezumție legală de adevăr nu poate fi valorificată de instanță (ca mijloc de probă sau probă indirectă) decât la momentul soluționării cauzei pe fond, iar nu la cel al analizării excepției procesuale; din perspectiva recurentului, este permisă invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, atât în fața instanțelor se fond, cât prin prezentele motive de recurs (din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., astfel cum au fost concepute); în plus, cel ce are interes să invoce excepția autorității de lucru judecat, de regulă, este pârâtul (care tinde la respingerea cererii), în timp ce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în principiu, se invocă de cel în favoarea căruia operează prezumția, date fiind și dispozițiile art. 1202 C. civ. (dispensă de probă). Astfel cum în mod corect a susținut recurentul, autoritatea de lucru judecat este atașată nu numai dispozitivului, ci și considerentelor hotărârii, astfel încât există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat impune unei judecăți ulterioare respectarea dezlegărilor date deja de instanță printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. În acest din urmă caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente. Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra celor deja dezbătute, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Totodată, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat. În consecință, Înalta Curte a reținut că, și dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci, între cele două cauze există doar o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanța anterioară.

Or, în cauza de față, deși instanța de apel a pornit de la premisa calității recurentului reclamant de autor al realizării tehnice, de la confirmarea judiciară a însușirilor acesteia de a fi nouă la nivelul unității și utilă acesteia (litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 8300/2008 a Înaltei Curți), precum și de la cea privind eficiența economică pentru intimată prin exploatarea acestei soluții tehnice, cu toate acestea a reanalizat atât utilitatea cât și rezultatele economice obținute de unitate în perioada 2001-decembrie 2004, dată până la care aceasta a fost aplicată de intimată; atare constatare permite instanței de recurs reținerea întrunirii ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În urma acestei evaluări, instanța de apel a conchis că, pentru intimată soluția tehnică în discuție este lipsită de utilitate și drept urmare, aceasta nu a înregistrat eficiență economică, respectiv reduceri ale consumului de apă pentru răcirea compresoarelor. În acest context, Înalta Curte a constatat că în mod greșit recurentul reclamant a încadrat această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu reprezintă actul juridic dedus judecății; această ipoteză de nelegalitate are în vedere accepțiunea actului juridic din dreptul material (manifestare de voință în sensul de a da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic, așadar, în sens de negotium), ceea ce nu este cazul în speță, cauza cererii ținând de antrenarea răspunderii pe temei delictual (fapt juridic ilicit imputat pârâtei); această critică însă permite o analiză de nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. Concluzie diferită a instanței de apel care contrazice cele statuate în litigiul anterior, s-a fundamentat pe probele administrate în cauză, în special, raportul de expertiză contabilă; de altfel, în apel a fost încuviințată refacerea acestei probe la termenul din 28 noiembrie 2011, tocmai avându-se în vedere concluziile antagonice dintre expertiza contabilă efectuată la prima instanță (exp. C.) și cea efectuată în dosarul anterior (exp. D.), potrivit obiectivelor de la dosar primă instanță. În calea de atac, expertiza a fost efectuată de expert E. care a concluzionat în sensul celor redate și prin expertiza contabilă efectuată la prima instanță (lipsa eficienței economice pentru intimată și chiar creșterea consumului de apă de răcire).

Prin încheierea de ședință din 28 noiembrie 2011, instanța de apel a încuviințat reclamantului cererea de a lua cunoștință de registrele de tură (în care sunt evidențiate consumurile de apă de răcire pentru cele 4 compresoare) ce vor fi puse la dispoziția expertului de intimată; deși reclamantul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin care a învederat că aceste registre de tură i-au fost prezentate selectiv (o perioadă din anul 2003), instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor obiecțiuni, ca de altfel, nici asupra cererii de refacere a raportului de expertiză; la termenul din 05 martie 2012, a fost încuviințată reclamantului doar obiecțiunea privind comunicarea costului per mc de apă industrială pentru perioada în litigiu.

Or, s-a constatat că în primul litigiu, expertul contabil D. a luat ca reper un consum mediu standard de 335 mc/h de apă pentru răcirea compresoarelor „pe baza avizului I.M.N.R. București existent la dosar”; pe de altă parte, expertul din cauza de față, desemnat de instanța de apel a reținut că „din cartea tehnică a compresoarelor nu rezultă stabilirea unui consum de 335 mc/h; cerința reclamantului de stabilire a consumului de apă al compresoarelor K-250, prin raportare la un consum de 335mc/h este un calcul pur teoretic”. Totodată, conform celor învederate de intimata pârâtă ca fiind atestate prin cartea tehnică a compresoarelor [fără a exista o certificare a acestui înscris și a traducerii lui de către parte, în sensul art. 112 pct. 5 alin. (3) C. proc.

civ.], consumul standard de apă de răcire ar fi de 170 mc/h; în plus, în litigiul anterior aceasta nu a făcut o asemenea susținere de natură a fi fost reținută în hotărârea judecătorească (ce s-a întemeiat pe raportul de expertiză din care s-au redat cele anterioare) și care, la acest moment, să poată fi opuse cu puterea lucrului judecat. Deplina respectare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat impunea instanței de apel inclusiv stabilirea obiectivelor expertizei (cel puțin a uneia dintre variante) în considerarea celor deja dezlegate în litigiul anterior, astfel încât era necesar a se solicita raportarea expertului contabil la aceleași premise ca cele din litigiul anterior (consum mediu standard de 335 mc/h).

Chiar presupunând că acest reper al expertizei din cauza anterioară s-a bazat pe un element eronat, instanța cauzei de față nu poate valida un alt punct de vedere fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare, securității raporturilor juridice și unei proceduri echitabile, conform art. 6 parag. 1 din Convenția europeană (de ex.

Cauza Amurăriței c. României din 23 septembrie 2008 – par. 36, 37) Cu toate acestea, nu trebuie omis faptul că există hotărâri judecătorești irevocabile care se bucură de o putere de lucru judecat relativă, adică numai atât timp cât situația de fapt avută în vedere la pronunțare rămâne neschimbată, ceea ce dă expresie principiului rebus sic stantibus; prin urmare, în litigiul de față era posibilă pronunțarea unei soluții contrare dacă intimata pârâtă demonstra modificarea anumitor elemente în exploatarea soluției tehnice de natură a justifica anihilarea eficienței economice reținute prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile anterioare; pe de altă parte, din cuprinsul aceleiași expertize din apel, se constată că la 27 septembrie 2004 s-a început punerea în aplicare a unui program elaborat de societate în vederea aducerii compresoarelor la starea inițială, finalizat în decembrie 2004 (dată de la care nu se mai aplică realizarea tehnică și până la care au fost solicitate despăgubirile în prezentul dosar).

Or, elementul confirmat de instanța de apel (prin omologarea raportului de expertiză contabilă) ce a condus la contrazicerea hotărârii anterioare a fost unul obiectiv ce nu putea suferi modificări în intervalul de timp dintre cele două judecăți, întrucât noțiunea de consum mediu standard reprezintă o abstracție, un indice tehnic, așadar, o premisă invariabilă și deci în mod egal valabilă atât în cazul expertizei contabile efectuate de expertul D. (17 martie 2004) în litigiul anterior, cât și în cazul celei administrate în cauza de față (27 februarie 2012). S-a constatat că recurentul a susținut că în apel s-a dispus refacerea expertizei contabile efectuate la prima instanță, însă refacerea unei probe se poate dispune în cazul în care se reține nulitatea celei deja administrate, sancțiune pe care instanța de apel nu a dispus-o cu privire la expertiza administrată de tribunal și efectuată de expert C., astfel cum reiese din încheierea de încuviințare a acestei probe din 28 noiembrie 2011. Ca atare, în absența aplicării unei sancțiuni procedurale pentru proba de la prima instanță, rezultă că această nouă expertiză era una dispusă în completarea probelor deja administrate, în vederea clarificării contradicțiilor dintre aceste probe din cele două litigii; în aceste condiții, instanța de apel pentru a obține o probă cu valoare științifică superioară,

trebuia să încuviințeze ca această nouă expertiză să fie efectuată de un număr de 3 experți, sens în care prevede art. 201 alin. (1) C. proc. civ.; în plus, așa cum deja s-a arătat, în apel după depunerea raportului de expertiză, prin susținerea obiecțiunilor, reclamantul a solicitat refacerea acestei probe, cerere asupra căreia instanța nu s-a pronunțat. S-a pus în vedere ca aceste dispoziții procedurale să fie avute în vedere de instanța de rejudecare.

Totodată, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a lămurit toate împrejurările relevante ale cauzei, întrucât din raportul de expertiză contabilă nu rezultă dacă expertul a avut în vedere că fiecare stație de alimentare (nr. 4 și 6, conform celor constatate în litigiul anterior) este deservită de câte două compresoare, nu a arătat dacă cele 4 compresoare au funcționat în toată această perioadă și nici nu a precizat pentru câte compresoare a verificat înregistrările consumurilor de apă de răcire din registrele de tură în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare a acestora, astfel că nu rezultă cu certitudine dacă obiectivul probei s-a raportat și la aceste elemente esențiale pentru verificarea rezultatelor economice obținute de unitate (economia la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h), într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat că nu este judicioasă soluția solicitată în principal de către recurent (actualizarea sumei din litigiul anterior prin aplicarea costului actual al apei industriale de răcire la rezultatele economice deja constatate pentru perioada anterioară), întrucât este posibil, dată fiind distanța în timp dintre cele două procese, ca acest criteriu legal să fi suferit modificări, generate însă de cauze ulterioare decât cele reținute de instanța de apel (lipsa ab initio a oricărei utilități a realizării tehnice pentru intimată). Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9, văzând însă și prevederile art. 314 C. proc.

civ. (dată fiind nelămurirea tuturor împrejurărilor pricinii, în sensul celor arătate), a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru efectuarea unei contraexpertize contabile cu respectarea celor stabilite prin decizia de față, dar și pentru administrarea altor probe pertinente, concludente și utile pentru lămurirea aspectelor relevante din dosar. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Brașov sub nr. x/62/2005*. La termenul de judecată de la 20 octombrie 2014, reclamantul, în considerarea art. 294 C. proc. civ., a solicitat și plata dobânzii legale de la data pronunțării primei instanțe și până la executarea hotărârii.

Prin decizia nr. 60 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de muncă și asigurări sociale, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 224 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 705.688,38 RON, reprezentând despăgubiri constând în drepturi de autor pentru perioada 2001 – 2004, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării deciziei și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.031 RON; a respins celelalte pretenții din cererea de chemare în judecată și apel.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut următoarele, ținând cont de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de dezlegările din decizia de casare: Prezenta acțiune este una în despăgubiri pentru perioada 2001-2004, când s-a aplicat „Soluția tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K – 250”, în număr de patru, câte două pe fiecare stație de alimentare (nr. 4 și 6), fiind de amintit că pentru perioada anterioară anului 2001, Curtea de Apel Craiova a acordat reclamantului despăgubiri, prin decizia civilă nr. 3007/2004, irevocabilă prin decizia nr. 1779/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest cadru, nu se mai pune problema caracterului de noutate al realizării tehnice, întrucât în acest sens s-a statuat prin decizia menționată Curții de Apel Craiova.

Tot astfel, prin decizia civilă nr. 19/Ap/2008 a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 8300/2008 a instanței supreme, s-a statuat asupra caracterului de noutate al realizării tehnice în discuție și asupra calității de autor a reclamantului, când s-a respins acțiunea în constatarea nulității Certificatului de atestare a calității de autor, a reclamantului pentru soluția tehnică în discuție. Drept urmare, în acest cadru procesual, astfel cum a fost trasat de instanța supremă, nu mai pot fi repuse în discuție caracterul de noutate al realizării tehnice și calitatea de autor a reclamantului, soluțiile instanțelor judecătorești, care au statuat asupra acestor chestiuni, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la excepțiile de prescripție a dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, este de menționat că prin încheierea din 13 martie 2009, tribunalul le-a respins, iar împotriva acestei hotărâri pârâta nu a declarat apel. Ele au fost reluate ca apărări în apelul și recursul din primul ciclu procesual, fiind respinse de instanța de apel, iar instanța supremă prin decizia de casare le-a respins implicit, din moment ce a stabilit cu precizie cadrul procesual al rejudecării în apel, nefiind făcută vreo considerație, pentru instanța de rejudecare, a analizei acestora în apel.

Totuși, curtea a apreciat că apărarea nu poate fi primită, dreptul material la acțiune pentru perioada în discuție născându-se la data de 21 septembrie 2004, când s-a stabilit definitiv calitatea reclamantului de autor al realizării tehnice, prin hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar pe de alta, din modul de formulare al prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, reiese că pentru fiecare unitate de timp, în care s-au obținut rezultate economice favorabile, realizatorul este îndrituit la despăgubiri și cum pârâta nu a încheiat contract cu reclamantul, este obligată la prestații succesive pe unități de timp care se sting prin prescripție separată, cum pentru perioada în discuție, acțiunea a fost introdusă în anul 2005, în condițiile în care calitatea reclamantului de realizator a fost stabilită definitiv în anul 2004, acțiunea a fost introdusă în termen, excepția fiind nefondată.

Inadmisibilitatea acțiunii, care în realitate este o apărare de fond, întrucât ar lipsi dreptul, nu poate fi primită cât timp însăși legea dă drept la acțiune, și, așa cum s-a arătat, pârâta nu a vrut să încheie contract, în pofida unei hotărâri judecătorești, încât calea acțiunii în despăgubiri, potrivit dreptului comun, cum prevăd dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, este deschisă. Cu privire la fondul apelului, instanța de apel a reținut că pârâta a atestat calitatea de autor a reclamantului asupra realizării tehnice, însă nu a încheiat contract cu acesta, deși a fost obligată prin decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, încât, în aplicarea art. 73 alin. (3), despăgubirile se vor stabili conform dreptului comun, cum de altfel, în litigiul anterior, purtând tot asupra despăgubirilor, a statuat instanța supremă prin decizia civilă nr. 1779/2010.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în rejudecarea apelului, să se efectueze o contraexpertiză contabilă, ținând cont că ambele stații de alimentare sunt deservite de două compresoare și având în vedere timpii de funcționare pe perioada 2001-2004, înregistrarea consumurilor de apă din registrele de tură, în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare, în vederea stabilirii economiei la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h, aceasta într-o corectă aplicare a prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. În aplicarea acestor dispoziții, dat fiind caracterul lor obligatoriu, cum statuează art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în rejudecarea apelului Curtea a dispus efectuarea unei contraexpertize contabile de către trei experți, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2013, raportul de expertiză fiind întocmit de experții F., G. și H., fiind de menționat că la expertiză au participat și experții consilieri I. și J. Din examinarea raportului de expertiză reiese că experții s-au conformat și răspuns precis la obiectivele trasate, concluzionând fără echivoc că. - fiecare compresor a funcționat în perioada 2001-2004, numărul de ore fiind menționat în tabelul nr. 1 și stabilit potrivit jurnalelor de tură și jurnalelor de tură dispecer puse la dispoziție de pârâtă, fiind de observat și anexele, în care se menționează, pe fiecare compresor din cadrul celor două stații de alimentare și pe fiecare lună din cei patru ani, atât orele de funcționare cât și consumul de apă de răcire.

- la stabilirea consumului de apă de răcire au fost analizate jurnalele de tură pe compresoare cât și jurnalele de tură dispecer, consumul fiind menționat atât în cuprinsul raportului cât și în anexele menționate mai sus. - la stabilirea consumului a fost luat în calcul consumul de apă de răcire de 335 mc/h, standard, prevăzut în procesul verbal de avizare din 03 aprilie 1997 și în aplicarea îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia de casare. Pe baza datelor de mai sus și a consumului standard, experții au stabilit că s-a ajuns la o economie medie a consumului de apă de răcire pe compresor de 81,25 mc/h, curtea reținând în consecință că și în perioada 2001-2004, realizarea tehnică a fost eficientă, iar valoarea cu titlu de economie este de 2.822.753,52 RON.

Au fost înlăturate apărările pârâtei, fundamentate în principal pe concluziile expertului consilier I., exprimate în coraportul de expertiză contabilă și ale constatării tehnice COMOTI, întrucât în ambele situații analiza se situează pe alte coordonate, nu și pe cele trasate de instanța supremă prin decizia de casare, fiind suficient de amintit că în ambele lucrări se pornește de la premisa unui consum mediu cu mult mai mare decât cel standard (menționat în decizia de casare), că în realitate este cazul unei „pretinse realizări tehnice”, deși prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a statuat contrariul și nu trebuie omis că există o contradicție chiar cu cele susținute de pârâtă, când a făcut demersurile necesare și a atestat soluția, astfel că nu este cazul unei „pretinse” realizări.

Tot astfel, ambele lucrări nu răspund obiectivelor pe elementele cuprinse în acestea, iar expertul consilier se raportează în principal la expertizele anterioare; or, instanța supremă a dispus efectuarea unei contraexpertize, vizând răspunsul asupra eficienței lucrării pe perioada reclamată, pe baza actelor menționate în obiective și nu chestiuni colaterale care deturnează scopul expertizei, situația fiind similară și în constatarea tehnică COMOTI. S-a considerat că nu pot fi primite nici apărările fondate pe expertizele anterioare, întrucât hotărârile judecătorești au fost desființate, iar instanța supremă a dat îndrumări clare, care nu necesită niciun comentariu, respectiv efectuarea expertizei contabile, în raport de înscrisurile menționate în decizia de casare și preluate în obiective de instanța de apel și la care cei trei experți au răspuns, jurnalele de tură fiind puse la dispoziția acestora chiar de pârâtă.

Experții au răspuns clar la toate obiectivele, inclusiv la cele formulate de reclamant și pârâtă și în final au ajuns la concluzia neechivocă că toate compresoarele au funcționat, la stabilirea orelor au fost luate în calcul și excluse pe cale de consecință din conținutul funcționării orele de staționare, au avut eficiență economică, consumul de apă fiind redus, încât dreptul la despăgubiri al reclamantului, în aplicarea normei legale din art. 73 din Legea nr. 64/1991, nu poate fi pus la îndoială. În ce privește cuantumul despăgubirilor, văzând decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a soluționat primul litigiu și unde reclamantul a solicitat un procent de 25%, ca și Anexa II la H.G.

nr. 152/1992, aplicabilă, cum s-a statuat prin aceeași hotărâre judecătorească, în prezentul litigiu, instanța de apel a stabilit că reclamantului i se cuvine o cotă de 25% din valoarea economică stabilită de experți și în consecință, văzând și prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, a obligat pe pârâtă să-i plătească suma de 705.688,38 RON, respingând pretențiile pentru acordarea unei cote de 50% pentru primul an, întrucât acest an s-a consumat în litigiul anterior. Având în vedere prevederile art. 1088 C. civ. și art. 2 din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la data promovării acțiunii), precum și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., pârâta a fost obligată și la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunțării prezentei decizii și până la executarea obligației de plată, și nu de la data pronunțării hotărârii în primă instanță, cum s-a solicitat, întrucât prin prezenta hotărâre s-a stabilit debitul principal, hotărâre care de la data pronunțării ei este executorie, încât această ultimă pretenție a fost respinsă. Întrucât, prin adoptarea soluției de admitere a apelului și, în final, a acțiunii, pârâta se află în culpă procesuală, căzând în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea sa la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, în cuantum de 10.031 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocați și experți, justificate cu chitanțele depuse la dosar.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambele părți. I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul - reclamant A. a susținut următoarele: 1. În mod greșit, instanța de apel i-a acordat despăgubiri într-un procent de 25% din valoarea economiei realizate, în loc de 50%, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Stabilirea procentului de 25% este nelegală, în condițiile în care prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, la care a făcut referire, nu a fost stabilit un procent față de care părțile să fie ținute la încheierea contractului.

Pe de altă parte, întrucât pârâta a refuzat să ducă la îndeplinire dispozițiile deciziei nr. 3007/2004, în sensul de a încheia contract, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, pârâta având obligația de a plăti despăgubiri, potrivit dreptului comun, respectiv în aplicarea art. 1075 și art. 1084 C. civ. Pe acest temei, rămâne la dispoziția reclamantului să solicite despăgubirile și cuantumul acestora, pentru a putea recupera pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Faptul că pentru perioada de aplicare a realizării tehnice 1998-2000, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în procent de 25%, nu presupune că, pentru altă perioadă de aplicare a realizării tehnice, respectiv 2001 - 2004, ca urmare a culpei pârâtei de a nu încheia contract, acesta nu poate cere ca despăgubirile să fie stabilite într-un alt procent.

Efectul obligatoriu al dispoziției prin care instanța de judecată a stabilit procentul de 25% din valoarea eficienței economice exprimată în bani și-ar fi putut produce efectele, eventual, doar în situația încheierii între părți a contractului la care au fost obligate prin dispozitivul hotărârii judecătorești nr. 3007/2004. Acest efect nu poate fi extins prin analogie la situația determinării despăgubirilor cuvenite reclamantului prin hotărâre judecătorească, în lipsa unui contract, iar aplicarea efectului obligatoriu al dispozițiilor unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, privitor la chestiuni ce nu au făcut obiectul cauzei, atestă, în plus, depășirea limitelor în care instanța a fost învestită.

Recunoașterea unui astfel de efect s-ar face cu depășirea sau chiar ignorarea rațiunii principiului autorității de lucru judecat. Recurentul a susținut, totodată, că instanța de apel a considerat în mod greșit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 152/1992. Prin acest act normativ, legiuitorul a prevăzut elementele ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului. Potrivit textului de lege, aceste elemente reprezintă minimul de la care se pornește negocierea între părți. Cum între părți, așa cum rezultă din actele dosarului, nu s-a ajuns la o înțelegere din culpa pârâtei, înseamnă că nu se mai pune în discuție noțiunea de drepturi bănești, așa cum prevede H.G.

nr. 152/1992, fiind vorba despre despăgubiri prevăzute în speță de dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. Pe de altă parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, H.G. nr. 152/1992 era abrogată. 2. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. prin includerea, în cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei, a onorariilor de avocat, cu toate că reclamantul a precizat, prin concluziile scrise depuse, că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată, la dosarul cauzei neexistând dovada plății acestor onorarii. Recurentul – reclamant a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., modificarea deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.411.376 RON, reprezentând despăgubiri în procent de 50% din economia realizată de pârâtă, ca urmare a aplicării soluției tehnice cu încălcarea dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, totodată, al menționării că suma de 100.031 RON reprezintă cheltuieli de judecată, mai puțin onorariile avocaților care vor fi cerute pe cale separată. II. Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC B. SA a solicitat modificarea deciziei, în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantului, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 7 C. proc.

civ., susținând următoarele: 1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a ținut seama de indicațiile din decizia de casare, în sensul de a stabili și analiza dacă au intervenit modificări în aplicarea soluției tehnice față de situația din procesul anterior dintre părți, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1779/2010, care se referea la o altă perioadă de timp și ar avea putere de lucru judecat doar relativă în cazul schimbării împrejurărilor. În conformitate cu dispozițiile din decizia de casare în legătură cu acest aspect, intimata a solicitat în rejudecare încuviințarea unui supliment la raportul de expertiză tehnică în specialitatea electromecanică întocmit în fața primei instanțe de către prof.

C., prin care acesta să comunice instanței dacă în perioada 2001-2004, spre deosebire de perioada anterioară, au intervenit sau nu anumite modificări, anumite consecințe de ordin tehnic în urma aplicării acestei soluții, iar dacă da, care au fost acestea. Respingând această solicitare, cu motivarea că expertiza tehnică efectuată în cauză în fața primei instanțe este suficientă și dispunând ca experții contabili să răspundă acestei chestiuni, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000, în conformitate cu care experții nu pot efectuat expertize decât în specializarea în care au fost atestați. Experții contabili nu aveau competența să răspundă unei chestiuni de natură tehnică, aceasta fiind în sarcina unui expert în pneumatică sau în proprietate industrială, astfel cum se arată și în opinia separată, anume că nu a fost suficientă specializarea experților contabili pentru efectuarea lucrării.

De altfel, experții contabili nu au răspuns deloc acestui obiectiv, probabil tocmai pentru că nu aveau specializarea necesară. Intimata a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză în care a învederat acest aspect, pe care instanța le-a respins. Ulterior,