ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul T.C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și M.T.S., anularea O.U.G. nr. 37/2009, anularea Ordinului M.T.S. nr. 572/2009 și suspendarea executării acestuia. În motivarea cererii de suspendare s-a arătat că ordinul emis de Ministerul Tineretului și Sportului este vădit nelegal, întrucât îi încalcă reclamantului dreptul la muncă și la condiții rezonabile de viață și a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor art. 65 - 73, 74 și 76 C. muncii.

Prin încheierea din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 572/2009 emis de M.T.S. până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 572 din 24 aprilie 2009 emis de pârâtul M.T.S. s-a dispus încetarea raportului de muncă al reclamantului, în calitate de director adjunct, începând cu 23 mai 2009, temeiul de drept fiind art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, motivându-se că funcția de conducere de director adjunct al Direcției pentru Tineret a Județului Constanța se desființează.

A mai reținut instanța că la pct. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 se menționează că la expirarea perioadei de preaviz, pentru posturile care se desființează, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și a celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public deconcentrat, ajutat de unul sau mai mulți adjuncți în limita numărului de posturi care se desființează. Coroborând aceste dispoziții legale cu cele care reglementează instituția suspendării executării actului administrativ, respectiv art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a constatat că, în speță, cele două condiții impuse de lege, respectiv „cazul bine justificat” și „paguba iminentă” sunt întrunite.

Astfel, a reținut instanța, pe de o parte, nu s-a făcut dovada desființării efective a funcției ocupate de către reclamant, astfel cum impun dispozițiile art. 65 C. muncii, atribuțiile acestuia urmând a fi exercitate de către un director adjunct coordonator, ce va fi numit în urma evaluării sale, iar, pe de altă parte, prin încetarea raportului de muncă, în mod aparent abuziv, i se aduce un prejudiciu reclamantului, prin lipsirea acestuia de veniturile pe care le realiza până la emiterea ordinului. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și M.E.C.T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

I. Recurentul-pârât Guvernul României critică încheierea atacată în temeiul prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., arătând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că cererea de suspendare a fost admisă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv Guvernul României, invocând astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive. Se susține, în esență, că emitentul actului administrativ a cărui suspendare se solicită este cealaltă autoritate pârâtă - M.T.S., care are personalitate juridică și capacitate administrativă proprie. II. Recurentul - pârât M.E.C.T.S. critică hotărârea atacată pentru următoarele aspecte: - încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare a ministerului, care, la termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuție cererea de suspendare, a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare.

Instanța de fond a respins cererea de amânare a judecării cauzei, fără a motiva această soluție încălcând astfel și dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.; - în mod greșit prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența „cazului bine justificat” și a „pagubei iminente”. Se susține, în esență că, deși prima instanță a concluzionat că nu s-a făcut dovada desființării efective a postului ocupat de reclamant, în realitate, desființarea este dovedită prin diferențele esențiale existente între cele două posturi: director adjunct, respectiv director adjunct coordonator.

Se arată că aceste diferențe sunt următoarele: noul post de director coordonator are la bază un contract de management și nu contract individual de muncă; procedura și criteriile de evaluare pentru ocuparea celor două posturi au elemente distinctive esențiale; - în cauză nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente, reclamantul nefăcând dovada unor prejudicii concrete, reale și care nu ar putea fi recuperate în ipoteza anulării ordinului. Examinând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul declarat de Guvernul României este întemeiat, iar recursul declarat de M.E.C.T.S.

este nefondat, după cum se va arăta în continuare. I. Prin recursul formulat, Guvernul României a invocat aplicarea greșită a legii de către prima instanță din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive, această critică adusă hotărârii fondului, fiind întemeiată. Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat raportului juridic dedus judecății, instanța putând impune în sarcina acestuia din urmă o anumită conduită în urma soluționării cauzei cu care a fost învestită. Calitatea procesuală pasivă presupune, de asemenea, ca dreptul pretins de reclamant să se poată recunoaște sau realiza în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, trebuind să se dovedească faptul că această persoană este titulara obligației în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte obiectul prezentei cauze îl constituie cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 572 din 24 aprilie 2009 emis de M.E.C.T.S., autoritate administrativă, care, potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, are personalitate juridică și ce este mai important capacitate administrativă proprie, având competența de a emite acte administrative pentru care își asumă propria răspundere, decurgând de aici și dreptul de a sta în fața instanței de judecată în nume propriu. În acest context, Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României nu a avut nici o competență în emiterea ordinului prin care reclamantului i-au încetat raporturile de muncă și, prin urmare, nu are competența nici să pună în executare o hotărâre de suspendare a executării acestui ordin, astfel încât nu se justifică chemare sa în judecată alături de emitentul actului, neavând deci, calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de Guvernul României va fi admis, iar, pe fond, acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această autoritate va fi respinsă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M.E.C.T.S., Înalta Curte constată că ambele motive de recurs invocate în susținerea cererii sunt nefondate pentru argumentele prezentate în cele ce urmează. 1. Prin critica adusă hotărârii atacate, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare, ministerul recurent susține că la termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuție cererea de suspendare, s-a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare, iar instanța de fond a respins cererea de amânare a judecării cauzei, fără a motiva această soluție încălcând astfel și dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc.

civ. Din analiza lucrărilor dosarului, prin raportare la dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că din economia prevederilor textului procedural menționat, amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare este lăsată la aprecierea judecătorului, nefiind o normă imperativă, iar o astfel de cerere trebuie să fie temeinic motivată. Or, din actele dosarului de fond rezultă că M.E.C.T.S. a înregistrat cererea de acordare a unui nou termen de judecată la data de 19 iunie 2009 la registratura Curții de Apel Constanța, fără a indica vreun motiv temeinic pentru care până la termenul de 22 iunie 2009 nu a reușit să își angajeze un apărător, în condițiile în care citația fusese primită de instituție la data de 9 iunie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc.

civ. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a procedat la respingerea cererii, în lipsa unei justificări temeinice, în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și, tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al ministerului pârât a amânat pronunțarea hotărârii asupra cererii de suspendare, pentru data de 23 iunie 2009. 2. Al doilea motiv de recurs formulat de M.E.C.T.S. împotriva încheierii atacate și care dezvoltă teoria neîndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, contracarând astfel considerentele expuse de prima instanță, se constată a fi, de asemenea, nefondat.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Aceste condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamant, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută. Criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat, motivat de faptul că prin actul contestat au fost aplicate întocmai prevederile O.U.G.

nr. 37/2009 în a cărei executare a fost emis, nu sunt de natură a impune o altă concluzie în cauză. Actul normativ care a constituit temeiul legal al deciziei contestate a fost abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, atât legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 (supusă controlului de constituționalitate anterior promulgării/cât și prevederile din respectiva ordonanță ce au fost preluate integral în O.U.G. nr. 105/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale. Curtea Constituțională a statuat astfel că, prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială, încălcând dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție. S-a reținut, totodată, că O.U.G.

nr. 37/2009 a exprimat, prin dispozițiile sale, o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ - teritoriale, punând în discuție însuși regimul constituțional și legal al funcției publice. În acest context, rezultă cu evidență că, în speță, este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, aparența de nelegalitate decurgând chiar din neconstituționalitatea constatată asupra actului normativ cu putere de lege, în temeiul căruia s-a emis ordinul atacat. De asemenea, și condiția prevenirii producerii unei pagube se împlinește în speță, atât sub aspectul diminuării veniturilor reclamantului, dar și prin iminența perturbării grave a activității instituției, în condițiile în care prin declararea ca neconstituțională a O.U.G.

nr. 37/2009 se revine practic la situația anterioară, adică, în concret la organizarea administrativă a instituției în care își exercita funcția de director adjunct reclamantul, astfel cum aceasta era înainte de adoptarea ordonanței menționate, postul desființat reactivându-se de drept. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală pe aspectul soluționării fondului cererii de suspendare și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de M.E.C.T.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Guvernul României, împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, și respinge cererea formulată de T.C.D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Respinge recursul declarat de M.E.C.T.S., împotriva aceleiași încheieri, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2010.