ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul T.C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și M.T.S., anularea

O.U.G. nr. 37/2009, anularea Ordinului M.T.S. nr. 572/2009 și suspendarea

executării acestuia.

În motivarea cererii

de suspendare s-a arătat că ordinul emis de Ministerul Tineretului și Sportului

este vădit nelegal, întrucât îi încalcă reclamantului dreptul la muncă și la

condiții rezonabile de viață și a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor art.

65 - 73, 74 și 76 C. muncii.

Prin încheierea din

23 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare

a executării Ordinului nr. 572/2009 emis de M.T.S. până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 572 din 24 aprilie 2009

emis de pârâtul M.T.S. s-a dispus încetarea raportului de muncă al

reclamantului, în calitate de director adjunct, începând cu 23 mai 2009,

temeiul de drept fiind art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, motivându-se că

funcția de conducere de director adjunct al Direcției pentru Tineret a

Județului Constanța se desființează.

A mai reținut

instanța că la pct. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 se menționează că la expirarea

perioadei de preaviz, pentru posturile care se desființează, serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor și a celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale vor fi conduse de un

director coordonator al serviciului public deconcentrat, ajutat de unul sau mai

mulți adjuncți în limita numărului de posturi care se desființează.

Coroborând aceste

dispoziții legale cu cele care reglementează instituția suspendării executării

actului administrativ, respectiv art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, prima

instanță a constatat că, în speță, cele două condiții impuse de lege, respectiv

„cazul bine justificat” și „paguba iminentă” sunt întrunite. Astfel, a reținut

instanța, pe de o parte, nu s-a făcut dovada desființării efective a funcției

ocupate de către reclamant, astfel cum impun dispozițiile art. 65 C. muncii,

atribuțiile acestuia urmând a fi exercitate de către un director adjunct

coordonator, ce va fi numit în urma evaluării sale, iar, pe de altă parte, prin

încetarea raportului de muncă, în mod aparent abuziv, i se aduce un prejudiciu

reclamantului, prin lipsirea acestuia de veniturile pe care le realiza până la

emiterea ordinului.

Împotriva acestei încheieri

au declarat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al

Guvernului și M.E.C.T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

I. Recurentul-pârât

Guvernul României critică încheierea atacată în temeiul prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., arătând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul

că cererea de suspendare a fost admisă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, respectiv Guvernul României, invocând astfel, excepția

lipsei calității procesuale pasive.

Se susține, în

esență, că emitentul actului administrativ a cărui suspendare se solicită este

cealaltă autoritate pârâtă - M.T.S., care are personalitate juridică și

capacitate administrativă proprie.

II. Recurentul - pârât

M.E.C.T.S. critică hotărârea atacată pentru următoarele aspecte:

- încheierea recurată

a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare a ministerului, care, la

termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuție cererea de suspendare,

a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare. Instanța de fond

a respins cererea de amânare a judecării cauzei, fără a motiva această soluție

încălcând astfel și dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.;

- în mod greșit prima

instanță a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența „cazului bine

justificat” și a „pagubei iminente”. Se susține, în esență că, deși prima

instanță a concluzionat că nu s-a făcut dovada desființării efective a postului

ocupat de reclamant, în realitate, desființarea este dovedită prin diferențele

esențiale existente între cele două posturi: director adjunct, respectiv

director adjunct coordonator. Se arată că aceste diferențe sunt următoarele: noul

post de director coordonator are la bază un contract de management și nu contract

individual de muncă; procedura și criteriile de evaluare pentru ocuparea celor

două posturi au elemente distinctive esențiale;

- în cauză nu este

îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente, reclamantul nefăcând

dovada unor prejudicii concrete, reale și care nu ar putea fi recuperate în

ipoteza anulării ordinului.

Examinând hotărârea

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul declarat de

Guvernul României este întemeiat, iar recursul declarat de M.E.C.T.S. este nefondat,

după cum se va arăta în continuare.

I. Prin recursul

formulat, Guvernul României a invocat aplicarea greșită a legii de către prima

instanță din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive, această

critică adusă hotărârii fondului, fiind întemeiată. Astfel, calitatea

procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului

și cel obligat raportului juridic dedus judecății, instanța putând impune în

sarcina acestuia din urmă o anumită conduită în urma soluționării cauzei cu

care a fost învestită.

Calitatea procesuală

pasivă presupune, de asemenea, ca dreptul pretins de reclamant să se poată recunoaște

sau realiza în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, trebuind să se

dovedească faptul că această persoană este titulara obligației în raportul

juridic dedus judecății.

Pe de altă parte

obiectul prezentei cauze îl constituie cererea de suspendare a executării

Ordinului nr. 572 din 24 aprilie 2009 emis de M.E.C.T.S., autoritate

administrativă, care, potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea și

funcționarea Guvernului României și a ministerelor, are personalitate juridică

și ce este mai important capacitate administrativă proprie, având competența de

a emite acte administrative pentru care își asumă propria răspundere, decurgând

de aici și dreptul de a sta în fața instanței de judecată în nume propriu.

În acest context,

Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României nu a avut nici o competență

în emiterea ordinului prin care reclamantului i-au încetat raporturile de muncă

și, prin urmare, nu are competența nici să pună în executare o hotărâre de

suspendare a executării acestui ordin, astfel încât nu se justifică chemare sa

în judecată alături de emitentul actului, neavând deci, calitate procesuală

pasivă în cauză.

Pentru aceste considerente,

recursul declarat de Guvernul României va fi admis, iar, pe fond, acțiunea reclamantului

formulată în contradictoriu cu această autoritate va fi respinsă, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II. În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtul M.E.C.T.S., Înalta Curte constată că

ambele motive de recurs invocate în susținerea cererii sunt nefondate pentru

argumentele prezentate în cele ce urmează.

hotărârii atacate, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare, ministerul

recurent susține că la termenul din 22 iunie 2009, când a fost pusă în discuție

cererea de suspendare, s-a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de

apărare, iar instanța de fond a respins cererea de amânare a judecării cauzei,

fără a motiva această soluție încălcând astfel și dispozițiile art. 268 alin. (4)

C. proc. civ.

Din analiza

lucrărilor dosarului, prin raportare la dispozițiile art. 156 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, având

în vedere că din economia prevederilor textului procedural menționat, amânarea

judecării cauzei pentru lipsă de apărare este lăsată la aprecierea

judecătorului, nefiind o normă imperativă, iar o astfel de cerere trebuie să

fie temeinic motivată. Or, din actele dosarului de fond rezultă că M.E.C.T.S. a

înregistrat cererea de acordare a unui nou termen de judecată la data de 19

iunie 2009 la registratura Curții de Apel Constanța, fără a indica vreun motiv

temeinic pentru care până la termenul de 22 iunie 2009 nu a reușit să își

angajeze un apărător, în condițiile în care citația fusese primită de

instituție la data de 9 iunie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 89

alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a

procedat la respingerea cererii, în lipsa unei justificări temeinice, în sensul

art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și, tocmai pentru a asigura dreptul la apărare

al ministerului pârât a amânat pronunțarea hotărârii asupra cererii de

suspendare, pentru data de 23 iunie 2009.

recurs formulat de M.E.C.T.S. împotriva încheierii atacate și care dezvoltă

teoria neîndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004, contracarând astfel considerentele expuse de prima instanță, se

constată a fi, de asemenea, nefondat.

Este

incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se

circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura

legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea

efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului

atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și

iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din

aceeași lege.

Aceste

condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul

particular supus evaluării.

În

raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor

dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamant,

îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004

a fost corect reținută.

Criticile

aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat,

motivat de faptul că prin actul contestat au fost aplicate întocmai prevederile

O.U.G. nr. 37/2009 în a cărei executare a fost emis, nu sunt de natură a impune

o altă concluzie în cauză.

Actul

normativ care a constituit temeiul legal al deciziei contestate a fost abrogat

prin O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, atât legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009

(supusă controlului de constituționalitate anterior promulgării/cât și

prevederile din respectiva ordonanță ce au fost preluate integral în O.U.G. nr.

105/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Curtea

Constituțională a statuat astfel că, prin întreg conținutul reglementării,

Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială,

încălcând dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

S-a reținut,

totodată, că O.U.G. nr. 37/2009 a exprimat, prin dispozițiile sale, o tendință

de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ - teritoriale,

punând în discuție însuși regimul constituțional și legal al funcției publice.

În acest context,

rezultă cu evidență că, în speță, este îndeplinită condiția existenței unui caz

bine justificat, aparența de nelegalitate decurgând chiar din neconstituționalitatea

constatată asupra actului normativ cu putere de lege, în temeiul căruia s-a

emis ordinul atacat.

De asemenea, și

condiția prevenirii producerii unei pagube se împlinește în speță, atât sub

aspectul diminuării veniturilor reclamantului, dar și prin iminența perturbării

grave a activității instituției, în condițiile în care prin declararea ca

neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 se revine practic la situația

anterioară, adică, în concret la organizarea administrativă a instituției în

care își exercita funcția de director adjunct reclamantul, astfel cum aceasta

era înainte de adoptarea ordonanței menționate, postul desființat

reactivându-se de drept.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și

legală pe aspectul soluționării fondului cererii de suspendare și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de M.E.C.T.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Guvernul României, împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, și respinge cererea formulată de T.C.D., ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge recursul declarat

de M.E.C.T.S., împotriva aceleiași încheieri,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2010.