ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 134/2010

Asupra contestației

în anulare de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Decizia nr.

2971 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de U.P.

împotriva sentinței nr. 132 din 7 noiembrie 2008 a Curții de Apel Suceava.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea recursului

declarat a reținut că

reclamantul

a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

rezolvării cererii sale de stabilire a calității de veteran de război, în

temeiul art. 20 din Legea nr. 44/1994.

În sprijinul susținerilor sale, recurentul-reclamant a depus la

dosar declarația autentificată a doi martori, G.C. și M.S., care au arătat că

după luna martie 1944, acesta „a fost mobilizat premilitar cu contingentele

1945 - 1950 inclusiv, din fața armatelor U.R.S.S. în regiunea Moldova. Un

document oficial care să ateste încadrarea recurentului - reclamant într-o

structură premilitară nu a existat, U.M.X. comunicând, prin adresa din 5

februarie 2008, că în sursele documentare identificate în arhive nu există

consemnări privind pregătirea premilitară, iar în Nomenclatorul formațiunilor

de pregătire premilitară care au desfășurat activități și sprijinul frontului în

perioada 1 aprilie 1944 - 23 august 1944 emis de Statul Major General,

Subcentrul de Pregătire Premilitară Cristești, aparținând Subinspectoratului de

Pregătire Premilitară Botoșani, este considerat operativ în perioada 21 aprilie

1944 - 23 august 1944.

În motivarea refuzului de stabilire a calității de veteran de

război, A.N.V.R. - Filiala Botoșani a arătat că potrivit Legii nr. 322/1943,

numai tinerii peste 17 ani erau obligați să presteze munci de război, condiție

pe care partea nu o îndeplinea la data care Subcentrul Cristești a devenit

operațional.

Instanța de recurs a constatat că, dat fiind caracterul vag,

general al declarației celor doi martori, precum și lipsa oricărei mențiuni

oficiale sau a unui început de dovada scrisă privind situația personală a

recurentului - reclamant, nu pot fi reținute elemente care să configureze un refuz

nejustificat de rezolvare a cererii sale în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 554/2004 (exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva cererea).

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare reclamantul, criticând decizia pronunțată

ca netemeinică și nelegală.

A arătat faptul că

instanța nu a luat în considerare probele administrate, care dovedesc clar că

are dreptate, precum și faptul că instanța a dat o interpretare greșită atât

probelor administrate, cât și dispozițiilor legale incidente în cauză.

Înalta Curte, analizând contestația în

anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale

aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru

care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 și

318 C. proc. civ.

Întrucât

contestatorul nu a indicat temeiul juridic al contestației formulate, nefiind

incidente în cauză motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ., Înalta Curte

va examina cererea de față în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, „hotărârile instanțelor de

recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale.”

Noțiunea de „greșeală

materială” folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie

interpretată altfel decât în sensul textului legal.

„Greșelile materiale”, conform art. 318

C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte

esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de

fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat

probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei

astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea

fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare

tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine

făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin

aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea

recursului la recurs.

Ori, susținând că

instanța de recurs nu a atribuit unui înscris aflat la dosarul cauzei forța

probatorie arătată, contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de

modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea

situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale

aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte, așa

cum s-a arătat, exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art.

318 C. proc. civ.

Pentru considerentele

arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în

anulare formulată de U.P. împotriva Deciziei nr. 2971 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.