ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3280/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3280/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 11184/118/2011 pe rolul Tribunalului

Constanța, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat în contradictoriu

cu pârâta SC A.P.A.S. SA, SC F. SA Medgidia constatarea de către instanță a devenirii

inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din

contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, precum și obligarea pârâtei la

plata sumei de 800.889,86 lei din care 575.902,05 lei reprezentând redevența

aferentă anilor 2000 - 2002 și 224.987,80 lei penalități calculate până la data

de 01 aprilie 2002, precum și penalitățile calculate de la data de 01 aprilie 2002

până la data stingerii debitului.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în data de

22 aprilie 2002 s-a încheiat contractul de concesiune între părți pentru

exploatarea terenului agricol în suprafață de 2307 ha, convenție în baza căreia

pârâta îi datorează redevența începând cu anul agricol 2000 - 2001. Prin

încheierea din data de 01 aprilie 2002 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței

împotriva debitoarei SC F. SA Medgidia, reclamanta fiind înscrisă în tabelul

definitiv al creanțelor, în clasa creditorilor bugetari cu o creanță în cuantum

de 9.026.834.552 lei vechi, însă nu a fost cuprinsă în planul de reorganizare.

Prin încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Constanța, instanța

a reținut că întreg debitul cu care Agenția Domeniilor Statului a fost înscrisă

la masa credală aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

Reclamanta a mai susținut că, solicitarea sa de

constatare a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art.

11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune are în vedere prevederile H.G. nr.

1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, în baza căreia i

s-a schimbat regimul de finanțare din instituție finanțată integral din

venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, motiv

pentru care înțelege să introducă acțiunea la instanța de drept comun și nu să

folosească calea arbitrajului, care presupune achitarea unor taxe cu valori

considerabile.

La cererea introductivă, reclamanta a anexat, în copii

xerox: contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, adresa din 15 martie 2011,

fișele de calcul ale debitului, convocarea la conciliere, procesul-verbal din 11

ianuarie 2011, Încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului

Constanța, decizia civilă nr. 240/ COM din 18 februarie 2010 a Curții de Apel

Constanța.

Pârâta Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA

Medgidia a formulat note de ședință prin care a arătat că în baza dispozițiilor

art. 343

4

alin. (2) lit. a) nu înțelege să se prevaleze de clauza

compromisorie, cauza urmând a fi reținută spre soluționare de instanța de drept

comun.

Pârâta a invocat în instanță la termenul de judecată din

data de 05 martie 2012 excepția prescripției dreptului material la acțiune,

susținând că prin încheierea din data de 16 aprilie 2009 judecătorul sindic a

reținut, cu autoritate de lucru judecat că debitul a fost înlăturat din programul

de plăți prin chiar planul de organizare, care a stipulat că respectiva datorie

nu incumbă debitoarei.

Pârâta a apreciat că redevența este o creanță nefiscală,

motiv pentru care prescripția urmează regimul Decretului nr. 167/1958. Astfel,

dreptul la acțiune pentru plata redeventei se naște în ziua imediat următoare

aceleia în care s-a împlinit termenul de plată suspensiv convenit de părți în

art. 5.3, iar clauza penală fiind o clauză accesorie odată cu stingerea

dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune

privind accesoriul.

Pârâta a conchis că, dreptul material la acțiune pentru plata

redeventei aferente anilor 2000 - 2002 s-a stins prin prescripție pentru

fiecare rată trimestrială, datorată potrivit convenției părților la data de 31

martie, 30 iunie, 30 septembrie, 31 decembrie din fiecare an, în perioada 31

martie 2003 - 31 decembrie 2005.

Prin Sentința civilă nr. 819 din 05 martie 2012 Tribunalul

Constanța, secția II-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a capătului

de cerere având ca obiect constatarea devenirii inoperante a clauzei

compromisorii, fapt pentru care a respins, ca lipsit de interes, acest capăt de

cerere, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a

respins în rest acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza

materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele,

Între

părți s-a încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 în baza căruia

pârâtei Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA Medgidia îi

revenea obligația plății unei redevențe în schimbul transmiterii dreptului și a

obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală

de 2.307 ha.( art. 2.1). Redevența anuală trebuia plătită în patru tranșe,

respectiv: 5% până la 31 martie., 15% până la 30 iunie., 30% până la 30

septembrie și 50% până la 31 decembrie (art. 5.3). Pentru executarea cu

întârziere a plății redeventei, s-a prevăzut în contract (art. 5.7) obligația

concesionarului Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA Medgidia

de plată a penalităților de 15% pentru fiecare zi de întârziere.

Față de societatea SC F. SA a fost deschisă procedura

insolvenței prin încheierea din data de 01 aprilie 2002.

Instanța de control judiciar Curtea de Apel Constanța a

reținut cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 240/COM din 18

februarie 2010 că, astfel cum rezultă din dosarul de reorganizare judiciară al

SC F.M. SA, prin încheierea nr. 5534 din 02 septembrie 2002 s-a menționat că alături

de alți creditori și A.D.S. București a fost de acord cu planul de reorganizare

a debitoarei SC F. SA, judecătorul sindic dispunând și afișarea tabelului

definitiv al creanțelor.

Planul de reorganizare al SC F. SA a fost confirmat prin

sentința civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a judecătorului sindic, acesta

fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05 iulie 2002, în cuprinsul său

arătându-se expres că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de

concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S. SA, iar nu a societății,

contractul de concesiune fiind încheiat între ADS și Asociația SC P.A.S.F. SA,

în calitate de acționar majoritar. Consecința a fost aceea că ADS a fost exclus

dintre creditori.

Prin urmare, s-a statuat pe cale judecătorească că obligația

de plată a redevenței incumbă Asociației PAS, iar nu societății SC F. SA.

Din perspectiva naturii creanței afirmate de titularul

cererii, se constată că aceasta nu are un caracter fiscal, nefiind aplicabile

dispozițiile din Codul de procedură fiscală în materia prescripției extinctive,

întrucât, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție

prevederile Codului de procedură fiscală se aplică numai subiecților fiscali

(decizia civilă nr. 602 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curte de Casație și

Justiție raportat la decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a aceleiași instanțe

dată în cadrul unui recurs în interesul legii). Or, chiar dacă Agenția

Domeniilor Statului este o instituție finanțată integral de la bugetul de stat,

iar veniturile încasate se fac venituri la bugetul de stat, reclamanta nu

devine un subiect de drept fiscal în sensul dispozițiilor art. 17 C. proc. fisc.

Pe cale de consecință, termenul general de prescripție al dreptului material de

acțiune este cel de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 (dispozițiile Noului Cod civil nefiind incidente în cauză raportat la

dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011).

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958

„Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau

dreptul de a cere executarea silită.

Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen

suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția

sau a expirat termenul

”

.

Instanța a apreciat că, data de la care începe să curgă

termenul de prescripție de 3 ani, este 09 septembrie 2002, când a fost dată

sentința civilă nr. 5637 a Tribunalului Constanța de confirmare a Planului de

reorganizare al SC F. SA (acesta fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05

iulie 2002), în cuprinsul său arătându-se expres că datoria de plată a

redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a A.P.A.S.,

iar nu a societății SC F. SA, dată după care reclamanta a rămas în pasivitate.

Termenul de prescripție se împlinește la data de 09

septembrie 2005 (respectiv 30 septembrie 2005 și 31 decembrie 2005 pentru

redevența pretinsă pentru anul 2002), fără intervenția nici unei cauze de

întrerupere a prescripției.

Instanța nu a reținut susținerea reclamantei că prin plata

efectuată la data de 27 septembrie 2010 conform extrasului de cont depus la

dosar a fost întrerupt termenul de prescripție, întrucât, pe de o parte, plata

a intervenit după împlinirea termenului de prescripție, iar, pe de altă parte,

aceasta este efectuată de SC F. SA și nu poate fi interpretată ca o

recunoaștere a debitului potrivit dispozițiilor art. 16 Decretul nr. 167/1958

de către pârâta din prezenta cauză.

Referitor la prescripția dreptului la acțiune în privința

penalităților de întârziere s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1

alin. (2) din același act normativ potrivit cărora „Odată cu stingerea

dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune

privind drepturile accesorii”.

Asupra excepția lipsei de interes a capătului de cerere având

ca obiect constatarea de către instanță a devenirii inoperante a clauzei

compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune, s-a

constatat următoarele:

În baza dispozițiilor art. 343

4

C. proc. civ.

„în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care

una dintre ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta își verifică

competența.

Instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o

rezervă întemeiată pe convenție arbitrală”.

Interesul constituie una din condițiile de exercițiu al

dreptului la acțiune și a fost definit în doctrină ca fiind folosul practic

urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, în oricare din formele

procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Având în vedere declarația pârâtului în sensul că, nu

înțelege să se prevaleze de clauza compromisorie, nu se poate reține că

promovarea capătului de cerere menționat, atacat îi aduce reclamantei un

avantaj legal, excepția lipsei de interes a fost admisă, cu consecința

respingerii capătului de cerere ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel A.D.S.

București criticând-o ca netemeinică și nelegală învederând faptul că, A.D.S. și

SC F. SA au încheiat contractul de concesiune din 27 aprilie 2000 prin

negociere directă privind concesionarea terenurilor agricole aparținând

domeniului public sau privat al statului, conform art. 8 alin. (2) din O.U.G.

nr. 198/1999, obiectul constând în suprafața de 2.321 ha situată în perimetrul

localităților Mircea-Vodă și Medgidia, jud. Constanța.

La data de 9 septembrie 2002 prin sentința civilă nr. 5637

s-a confirmat planul de reorganizare al SC F. SA, iar la data de 20 ianuarie

2003 a fost depus tabelul definitiv al creanțelor debitoarei, aceasta fiind

menționată la poziția 4 cu o creanță de 9.026.834.552 lei vechi.

Întrucât debitul A.D.S. nu a fost contestat de

debitoare sau ceilalți creditori, în termenul legal acesta a rămas nemodificat

până în prezent.

În anul 2002 pentru suprafața de 2.307 ha teren agricol

a fost încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 între A.D.S. și SC

A.S.P.A.S.F. SA în data de 10 aprilie 2004 a fost încheiat Actul adițional nr.1

la contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 prin care este modificat art. 1

în sensul că SC F. SA a devenit parte contractantă având calitatea de

concesionar.

În conformitate cu art. 5 din actul adițional nr. 1 din 10

aprilie 2004, SC F. SA trebuie să achite redevența începând cu data de 1

octombrie 2000 fapt acceptat și de reclamantă prin semnarea fără obiecțiuni a

actului.

Astfel în mod greșit instanța a reținut că în cauza de față

este aplicabil termenul general de 3 ani, care începe a curge de la data de 09

septembrie 2002 și se împlinește la data de 9 septembrie 2005.

În prezenta cauză este aplicabil termenul general de

prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 din O.G. nr. 92/2003 deoarece

veniturile încasate de reclamantă se fac venituri la bugetul de stat.

Potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind organizarea A.D.S.

adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009 s-a schimbat regimul de finanțare

al A.D.S. respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în

instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

Potrivit art.1 alin. (2) C. proc. fisc., prezentul cod se

aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru

administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce

constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii în măsura

în care prin lege nu se prevede altfel.

Bugetul general consolidat este definit de Legea nr. 500/2002

ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate și

consolidate pentru a forma un întreg.

Legiuitorul a înțeles să aplice prezentul cod de

procedură fiscală creanțelor care se fac venituri la bugetul de stat, fără a

face distincție în funcție de calitatea persoanei contribuabilului, respectiv

bugetar ori extrabugetar.

Veniturile încasate de reclamantă după scăderea tuturor

cheltuielilor de organizare și funcționare se fac venituri la bugetul de stat,

și, astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 dreptul de a cere

executarea silită se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului

financiar în care a luat naștere acest drept.

În mod greșit instanța de fond a considerat că în prezenta

cauză data de la care începe să curgă termenul de prescripție este de 09

septembrie 2002 când a fost dată sentința civilă nr. 5637

a Tribunalului Constanța de confirmare a planului de reorganizare al SC F. SA.

Într-adevăr în planul de reorganizare al SC F. SA se

menționează că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de

concesiune din 22 aprilie 2002 este al SC A.P.A.S.F. SA, însă abia la data de

16 aprilie 2009 prin încheierea din Dosarul civil nr. 62/118/2002 Tribunalului

Constanța a dispus irevocabil că întreg debitul cu care reclamanta era înscrisă

la masa credală aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA.

Abia de la acest moment s-a născut dreptul material la

acțiune al reclamantei împotriva pârâtei pentru a recupera debitul în cauză.

Chiar dacă s-ar accepta varianta conform căreia

termenul de prescripție ar începe a curge de la data de 09 septembrie 2002 dată

la care s-a dispus deschiderea procedurii de reorganizare urmează a observa că

dreptul material la acțiune al reclamantei nu s-a prescris deoarece cursul

acestuia a fost, pe de o parte, suspendat, iar, pe de altă parte, întrerupt.

Cazul de suspendare a cursului prescripției este reprezentat

de forța majoră care a împiedicat ADS să întreprindă acte de întrerupere a

cursului prescripției. Apelanta reclamantă nu a putut să-și realizeze dreptul

pe calea dreptului comun deoarece a intervenit deschiderea procedurii de

reorganizare a debitoarei de la această dată, singura posibilitate pentru

recuperare fiind înscrierea la masa credală.

Cazurile de întrerupere a termenului de prescripție sunt

reprezentate de actele emise de administratorul judiciar al debitorului SC F. SA

precum și nenumăratele plăți efectuate de acesta pe parcursul derulării contractului

de concesiune din 22 aprilie 2002.

Intimata pârâtă nu a fost reprezentată la judecarea apelului

și nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă deciziei civile nr. 102 din 28 iunie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței

civile nr. 819 din 5 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr.

11184/118/2011.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Constanța s-a

întemeiat pe următoarele considerente:

Atât timp cât nici o parte nu dorește aplicarea convenției

arbitrale, rezultă în mod clar lipsa de interes în susținerea unei acțiuni care

să constate inoperativitatea unui clauze nedorite.

În ce privește critica greșitei soluționări a excepției

prescripției dreptului de a solicita plata redevenței aferentă anilor

2000-2002, instanța a considerat-o neîntemeiată.

în capitolul 5 din contractul de concesiune din 22

aprilie 2002 părțile au prevăzut modalitatea de plată a redevenței datorată

începând cu anul agricol 2000-2001, în sensul plății în patru tranșe: 5% până

la 31 martie, 15% până la 30 iunie, 30% până la 30 septembrie și 50% până la 31

decembrie.

Prin art. 1 din O.G. nr. 92/2003 se reglementează sfera

de aplicare a Codului de procedură fiscală.

Reclamanta în cererea de chemare în judecată afirmă

faptul că a ales demersul judiciar la instanța de drept comun deoarece potrivit

H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenție Domeniilor Statului adoptată

de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, i s-a schimbat regimul de finanțare,

respectiv, din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție

finanțată integral de la bugetul de stat.

Pretențiile solicitate prin acțiune fiind anterioare anului

2009, instanța de apel consideră că în cauză nu devin aplicabile dispozițiile

codului de procedură fiscală, creanțele rezultate din neplata redevenței

nefiind creanțe bugetare.

Neavând caracterul unor creanțe fiscale, nu devin incidente

în cauză nici dispozițiile speciale referitoare la prescripția extinctivă,

respectiv art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că, dreptul

organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani,

cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

În cazul de față instanța de fond în mod corect a făcut

aplicarea dispozițiilor generale în materie de prescripție extinctivă,

respective Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 7, prescripția începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea

silită.

în obligațiile care urmează să se execute la cererea

creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit,

prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen

suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția

sau a expirat termenul.

Raportând dispozițiile contractuale prevăzute în cap.5 din

contractul de concesiune la dispozițiile legale prezentate mai sus, instanța

consideră că prescripția dreptului de a cerere plata redevenței aferentă anilor

2000-2002 începe a curge potrivit celor patru tranșe stabilite la 31 martie, 30

iunie, 30 septembrie și 31 decembrie 2002.

Planul de reorganizare a debitorului SC F. SA a fost

confirmat prin Sentința civilă nr. 5637 din 9 septembrie 2002 a judecătorului

sindic și a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 1188 din 5 iulie 2002.

În condițiile în care apelanta reclamantă avea la cunoștință

atât dispozițiile contractuale cât și cele prevăzute în hotărârile

judecătorești prezentate, în mod nejustificat a promovat acțiunea de față la

data de 10 august 2011 cu mult peste împlinirea termenului de prescripție.

Invocând dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

apelanta reclamantă indică drept caz de forță majoră care a împiedicat-o să

facă acte de întrerupere, intrarea debitoarei SC F. SA în procedura

reorganizării judiciare, critică ce a fost respinsă deoarece, pe de o parte,

cazul de forță majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil, iar pe

de altă parte, procedura insolvenței a vizat pe SC F. SA și nu pe intimata

pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta

Agenția Domeniilor Statului înregistrat sub nr. unic 11184/118/2011 pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate cu consecința admiterii cererii de chemare în

judecată.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate și

netemeinicie, recurenta considerând că s-a nesocotit materialul probator

administrat în cauză din care rezultă fără putință de tăgadă temeinicia cererii

de chemare în judecată și incidența prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a

prezentat obiectul și motivele de fapt și de drept expuse în cuprinsul cererii

de chemare în judecată după care a indicat soluțiile pronunțate de instanța de

fond și de apel și considerentele reținute în fundamentarea hotărârilor

adoptate.

Prima critică adusă deciziei recurate se referă la greșita

reținere a incidenței dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

privind termenul de prescripție de 3 ani și modul de calcul al acestui termen.

Consideră că în cauză este aplicabil termenul general de

prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/ 2003

deoarece veniturile încasate se varsă la bugetul de stat.

De asemeni a invocat H.G. nr. 1503/2009 privind

reorganizarea Agenției Domeniilor Statului adoptată în baza Legii nr. 329/2009,

prin care s-a schimbat regimul de finanțare al Agenției Domeniilor Statului,

respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție

finanțată integral de la bugetul de stat.

A mai invocat prevederile art. 1 alin. (2) din Codul de

procedură fiscală care nu fac distincție în funcție de calitatea

contribuabilului și dispozițiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

referitoare la termenul de 5 ani pentru prescripția dreptului de a cere

executarea silită a creanțelor bugetare.

A subliniat că veniturile încasate de A.D.S. după scăderea

tuturor cheltuielilor de organizare și funcționare se fac venituri la bugetul

de stat și astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, dreptul de

a cere executarea silită a creanțelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani

de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere acest drept.

Sub aspectul momentului care marchează începutul termenului

de prescripție arată că în mod greșit instanța a considerat că în cauză data la

care începe să curgă termenul de prescripție este data de 09.09.2002, când a

fost pronunțată Sentința civilă nr. 5637/2002 a Tribunalului Constanța, de

confirmare a planului de reorganizare a SC F. SA, în cuprinsul căruia s-a

menționat că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de

concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.SA iar nu a SC F. SA.

În acest sens arată că în planul de reorganizare al SC F. SA

s-a menționat că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de

concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.F. SA.

La data de 16 aprilie 2009 prin încheierea pronunțată în Dosarul

nr. 62/118/2002, instanța a dispus irevocabil, că întreg debitul cu care A.D.S.

s-a înscris la masa credală, aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

În aceste condiții, recurenta susține că dreptul material la

acțiune împotriva intimatei-pârâte SC A.P.A.S.F. SA Medgidia s-a născut abia la

data de 16 aprilie 2009.

Recurenta motivează că și în situația reținută de

instanța de fond, referitoare la data de 09 septembrie 2002, ca fiind momentul

de început al termenului de prescripție, în cauză, dreptul material la acțiune

nu s-a prescris deoarece termenul de prescripție a fost suspendat și întrerupt.

În ceea ce privește suspendarea cursului prescripției a

invocat incidența dispozițiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care

prevede că se suspendă cursul prescripției „cât timp cel împotriva căruia ea

curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere

”

. A precizat că, reprezintă caz de forță majoră, faptul că a

intervenit deschiderea procedurii reorganizării debitoarei SC F. SA la data de

09 septembrie 2002 și astfel, nu a putut să-și realizeze creanța pe calea

dreptului comun, singura posibilitate prevăzută de lege pentru recuperarea

debitului fiind înscrierea la masa credală a SC F. SA.

Sub aspectul cauzei de întrerupere a termenului de

prescripție a arătat că pe parcursul derulării contractului de concesiune din 22

aprilie 2002 au fost efectuate nenumărate plăți, atât înainte de împlinirea

termenului de prescripție cât și după acest moment, ultima încasare fiind în

data de 27.09.2010, conform tabelului prezentat în cererea de chemare în

judecată.

Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea

recursului.

În drept, a invocat art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 147/2002, O.G. nr. 92/2003, Decretul 167/1958,

H.G. nr. 1503/2009, Legea nr. 329/2009, contractul de concesiune.

Intimata-pârâtă, SC A.P.A.S.F. SA Medgidia nu a

formulat întâmpinare.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate

invocate Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă A.D.S. a solicitat, prin cererea de

chemare în judecată, obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 800.889,86

lei RON din care suma de 575.902,05 lei RON reprezintă redevența aferentă anii

2000 - 2002 și suma de 224.987,80 RON reprezintă penalități de întârziere

calculate până la data de 01 aprilie 2002, în baza contractului de concesiune

din 22 aprilie 2002.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune și a respins acțiunea în temeiul acestei excepții. Instanța

de apel a menținut hotărârea pronunțată de instanța de fond.

Motivul de recurs referitor la stabilirea greșită a

termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiat.

În cauză, suma solicitată cu titlu de redevența pentru

folosirea și exploatarea terenului de către intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia

în decursul anilor 2000 - 2002 nu are natura unei creanțe fiscale pentru a fi

incidente prevederile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală și implicit dispozițiile speciale referitoare la prescripția

extinctivă prevăzute de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind dreptul

organului fiscal de a stabili obligații fiscale în termen de 5 ani.

Prin încheierea contractului de concesiune în anul 2002 nu

s-a născut un raport de drept fiscal între recurenta-reclamantă A.D.S. și

intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SC Medgidia. Actul încheiat este unul bilateral,

sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi și obligații reciproce,

precum prețul și celelalte obligații care nu pot fi incluse în categoria

impozitelor sau taxelor. în speță nu este vorba de o creanță fiscală ci de sume

rezultând dintr-o obligație contractuală supusă normelor generale din

perspectiva prescripției dreptului material la acțiune.

Schimbarea regimului de finanțare al recurentei A.D.S.

și reorganizarea acestei agenții în temeiul Legii nr. 329/2009 și a H.G. nr.

1503/2009 nu pot avea consecințe asupra creanței deținute împotriva pârâtei în

baza unui raport juridic născut în anii 2000 - 2002, anterior reorganizării

A.D.S., știut fiind că orice lege nouă reglementează numai situațiile ivite

după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica raportului juridic ce a

generat o creanță, pentru care s-a împlinit termenul de prescripție la data

apariției contextului legal invocat.

Recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să demonstreze

că sumele ce reprezintă redevență din contractul de cesiune au natura unor

creanțe fiscale.

În acest cadru, în mod corect instanțele de fond și de

apel au făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 referitoare la termenul general de prescripție de 3 ani.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că

termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

a început să curgă, în cauza dedusă judecății, la data de 16 aprilie 2009.

Recurenta-reclamantă susține că acesta este momentul care

marchează începutul termenului de prescripție de 3 ani, în considerarea

faptului că la această dată s-a pronunțat încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009,

în Dosarul nr. 62/118/2002 a Tribunalului Constanța prin care s-a reținut că

debitorul obligației de plată din contractul de concesiune este SC A.P.A.S.F.

SA Medgidia și nu debitoarea în insolvență, SC F. SA.

Este neîntemeiată această susținere deoarece problema

titularului obligației de plată a redevenței a fost tranșată prin sentința

civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța prin care s-a

confirmat planul de reorganizare al SC F. SA și s-a stabilit că datoria de

plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002

este a SC A.P.A.S. SA și nu a societății în insolvență SC F. SA Planul de

reorganizare al SC F. SA a fost publicat în Monitorul Oficial nr.1188 din 05

iulie 2002, anterior confirmării, prin Sentința civilă nr. 5637 din 09

septembrie 2002. S-a făcut mențiunea expresă în planul de reorganizare,

confirmat de judecătorul-sindic, prin hotărârea mai sus precizată că datoria de

plată din contractul de concesiune, este a SC A.P.A.S. SA și nu a societății,

iar recurenta A.D.S. a fost înlăturată din categoria creditorilor pentru

creanța izvorâtă din contractul de concesiune.

Rezultă, astfel, că recurenta-reclamantă a cunoscut,

fără echivoc, faptul că intimata-pârâtă este titularul obligației de plată a

redevenței la data de 09 septembrie 2002.

Prin art. 5.2 din contractul de concesiune părțile au

convenit că redevența se datorează începând cu anul agricol 2000-2001 iar prin

art. 5.3. s-a stabilit că redevența anuală se va plăti în patru tranșe

trimestriale scadente la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie și 31 decembrie.

Raportat la datele de mai sus, astfel cum au fost

prevăzute în convenția părților, rezultă că ultima tranșă de plată a redevenței

a devenit scadentă la 31 decembrie 2002 termenul de prescripție de 3 ani s-a

împlinit cel mai târziu la data de 31 decembrie 2005.

Cum recurenta-reclamantă a promovat acțiunea la data de

05 august 2011, în mod corect s-a reținut întemeiată excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

Nici motivul de recurs prin care se invocă faptul că a

intervenit suspendarea și întreruperea cursului prescripției nu poate fi

primit.

împrejurarea

că SC F. SA societate la care asociația-pârâtă este acționar se află în

procedura insolvenței și că, s-a înregistrat inițial creanța în această

procedură, nu poate fi asimilată cu o cauză de forță majoră de natură să

conducă la suspendarea cursului prescripției extinctive. Este adevărat că

dispozițiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prevăd

că deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripție a acțiunilor

pentru realizarea creanțelor asupra debitoarei. Această ipoteză nu poate fi

extinsă asupra situației recurentei deoarece aceasta deține o creanță împotriva

SC A.P.A.S.F. SA Medgidia și nu împotriva SC F. SA, aceasta din urmă aflată în

procedura specială a insolvenței.

Cât privește întreruperea cursului prescripției prin

efectuarea unor plăți parțiale, în mod corect s-a reținut că în cauză nu s-a

dovedit efectuarea vreunui act de natură să întrerupă cursul prescripției în

interiorul termenului de 3 ani.

Pretinsa plată efectuată după împlinirea termenului de

prescripție nu produce efecte asupra prescripției deja împlinite.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1)

și (2) C. proc. civ. recursul este nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 102/2012 din 28 iunie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie

2013.