ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7687/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1927 din 8 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea formulată de contestatoarea SC G.C.G. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, respingând în prealabil cererea de repunere în termen și admițând excepția tardivității. În motivarea sentinței, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, contestația cu privire la cuantumul despăgubirii trebuia formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirii, iar în cauză, contestația este tardivă, în condițiile în care a fost formulată la 29 noiembrie 2010, în timp ce hotărârea a fost comunicată contestatoarei la 30 iunie 2009. Din dovada de comunicare a dispoziției rezultă că a fost primită de L.V.

la 30 iunie 2009, având aplicată ștampila societății contestatoare. Tribunalul, în ceea ce privește cererea de repunere în termen, nu a dat eficiență susținerilor contestatoarei în sensul că nu a cunoscut despre această dovadă de primire, întrucât persoana care a semnat nu este salariatul său. A apreciat că aceasta își invocă propria culpă în înmânarea ștampilei societății unei persoane care nu a fost împuternicită să primească actele societății, prin susținerea că societatea are sediul într-o clădire în care își au sediul mai multe societăți, existând o recepție la parter cu portar, unde se poate lăsa și corespondența, iar în perioada de vară - concedii, pentru perioade scurte, societatea lasă ștampila la recepție pentru situația în care se comunicau acte importante.

S-a remarcat faptul că susținerea contestatoarei este contradictorie, în condițiile în care, pe de o parte, se pretinde că societatea lasă ștampila la recepția clădirii pentru ipoteza în care se comunică acte importante, iar pe de altă parte, că persoana care a aplicat ștampila societății nu era abilitată să primească corespondența comunicată contestatoarei. Cu privire la același aspect, tribunalul a arătat că faptul înmânării ștampilei societății unei terțe persoane poate avea caracterul unui mandat pentru primirea corespondenței, nefiind obligatoriu ca acea persoană să aibă și calitatea de salariat al acestei societăți.

Faptul că persoana ce s-a aflat în detenția ștampilei și care a și uzat de aceasta pentru corespondența adresată contestatoarei nu a adus la cunoștința reprezentanților societății primirea acestei corespondențe nu reprezintă un motiv temeinic care să justifice repunerea în termenul de contestare, putând pune numai problema răspunderii mandatarului față de mandant, fără consecințe juridice în raporturile cu terțe persoane, inclusiv cu pârâtul din prezenta cauză. Tribunalul nu a reținut ca motiv ce ar justifica repunerea în termen nici împrejurarea că măsura exproprierii suprafeței de 4.831 mp nu a fost înscrisă în cartea funciară.

S-a apreciat că rațiunile care stau la baza înscrierii dreptului de proprietate al statului sau al unității administrativ teritoriale în cartea funciară (opozabilitatea dreptului de proprietate față de terți) sunt chestiuni distincte de momentul la care persoana expropriată a luat cunoștință de cuantumul despăgubirilor stabilit prin hotărârea comisiei de expropriere. În plus, s-ar admite o astfel de analiză în condițiile în care din probele administrate ar fi rezultat că hotărârea nu a fost comunicată, ipoteză ce nu este întrunită în speță. Constatând că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu unor împrejurări mai presus de voința contestatoarei, în sensul art. 103 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea de repunere în termen.

Prin decizia nr. 146 din 29 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatoarea SC G.C.G. SRL împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe în sensul că hotărârea împotriva căreia apelanta a formulat contestație a fost comunicată la data de 30 iunie 2009, la sediul apelantei, din dovada de comunicare rezultând că hotărârea a fost remisă numitului L.V., care a confirmat primirea hotărârii prin semnătură și a aplicat în cuprinsul dovezii de comunicare ștampila societății.

Deși apelanta a susținut o greșită soluționare în cauză a excepției tardivității contestației, invocând faptul că deținerea ștampilei societății de către un terț ține de uzanțele comercianților, nefăcând dovada unui mandat, Curtea a constatat că, în mod judicios, instanța de fond a reținut că persoana nominalizată în cuprinsul dovezii de comunicare a acționat în calitate de împuternicit al apelantei, pentru primirea corespondenței. Astfel, împrejurarea că numitul L.V. nu are calitatea de salariat al apelantei nu excludea o atare concluzie, câtă vreme chiar apelanta a arătat că „pentru perioada de vară concediu – societatea lasă ștampila la recepție pentru situația în care se comunicau actele importante”.

Astfel, noțiunea de împuternicit nu presupune cu necesitate calitatea persoanei împuternicite de a fi angajat al apelantei, fiind necesar și suficient ca respectiva persoană să primească de la societate mandatul de a primi corespondența adresată acesteia, iar un atare mandat poate fi și tacit. Or, date fiind deținerea ștampilei de către persoana care a semnat dovada de comunicare și recunoașterea apelantei în sensul că lăsarea ștampilei la recepția de la sediul său avea drept semnificație reprezentarea societății, pentru primirea, de către deținătorul acestui element de identificare al societății, a corespondenței importante destinate apelantei, susținerea apelantei vizând greșita reținere în cauză a unui mandat tacit nu poate fi primită.

Împrejurarea că, potrivit Legii nr. 31/1990 și C. fisc., ștampila nu reprezintă un element esențial de identificare a societății, nu poate conduce la o altă concluzie, în ceea ce privește raporturile create între societatea apelantă și semnatarul dovezii de comunicare, câtă vreme apelanta nu contestă nici faptul că ștampila astfel aplicată îi aparținea și nici împrejurarea că practica sa curentă este aceea de a înmâna ștampila pentru a fi aplicată pe corespondența importantă care îi este destinată (un atare element de identificare fiind perceput chiar de apelantă ca fiind suficient și edificator pentru a atesta primirea de către aceasta prin împuterniciții săi – deținători al ștampilei – a corespondenței importante).

Referirea apelantei la normele înscrise în art. 87 pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi apreciată ca relevantă în cauză, câtă vreme în materia Legii nr. 198/2004 există norme speciale în ceea ce privește comunicarea corespondenței, iar în cauză comunicarea s-a realizat prin poștă, la sediul apelantei, către împuternicitul acesteia cu primirea corespondenței (fiind astfel respectate și normele înscrise în art. 92 pct. 3 C. proc. civ.) în temeiul mandatului tacit dat acestuia de apelantă. Tot astfel, nu poate fi primită susținerea apelantei în sensul aplicării unui argument de analogie în ceea ce privește comunicarea directă a hotărârii de despăgubiri și comunicarea prin poștă a acesteia exclusiv deținătorului unui procuri speciale, cele două ipoteze fiind distincte.

Astfel, câtă vreme doar pentru prima ipoteză legiuitorul a prevăzut această condiție, stabilind că hotărârea de stabilire a despăgubirilor poate fi comunicată și prin poștă, impunerea cerinței deținerii unei procuri speciale autentice de către cel care primește în mod obișnuit corespondența sau cel care îl înlocuiește, nu face decât să adauge la lege, ceea ce nu este permis. În plus, normele trebuie interpretate în așa fel încât să producă efecte, or, impunerea unei atare condiții ar fi de natură să conducă la neaplicarea legii, în condițiile în care, ca regulă, natura corespondenței primite nu este cunoscută anterior remiterii ei. Or, mandatul special presupune cu necesitate o singură operație juridică.

Drept consecință, nu s-a încălcat nici o normă în această materie, actul procesual al comunicării fiind legal. Tot astfel, deși apelanta a invocat o greșită aplicare în cauză a normei înscrise în art. 1546 C. civ., Curtea a constatat că aceasta se află în eroare, câtă vreme instanța de fond nu s-a raportat, în cadrul considerentelor hotărârii apelate la „depășirea obiectului mandatului”, ci la „neexecutarea corespunzătoare a acestuia”, această ultimă analiză fiind realizată prin raportare la susținerile apelantei vizând neremiterea de către numitul L.V. a corespondenței primite.

În cauză, nu a rezultat din probatoriul administrat împrejurarea că mandatarul a acționat fără a avea împuternicire, ci faptul că acesta, prin comportamentul său (deținător al ștampilei societății, ștampilă care îi fusese înmânată pentru primirea corespondenței importante), a acționat în limita puterilor conferite, astfel că nu se pune problema ratificării de către apelantă a actelor realizate. Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, conform art. 103 din același cod, afară de cazul când legea dispune altfel sau când dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să exercite calea de atac sau să îndeplinească actul de procedură.

În sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voința părții trebuia să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de către apelantă. Or, în cauză, apelanta nu a probat faptul că s-ar fi aflat într-o stare de imposibilitate fortuită de a lua cunoștință de hotărârea de stabilire a despăgubirilor și de a formula în termen contestația, aceasta neputându-se prevala de propria sa faptă, în obținerea protecției unui drept, cererea de repunere în termenul de formulare a contestației fiind corect respinsă. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, contestatoarea SC G.C.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, că, în mod greșit, s-a constatat că actul semnat de numitul L.V. face dovada primirii de către contestatoare a hotărârii de expropriere, în considerarea unui mandat tacit conferit de G.C. unui terț prin înmânarea ștampilei. Astfel, s-a susținut că deținerea ștampilei de către un terț nu poate servi ca dovadă indiscutabilă a unui mandat încheiat între societate și terți. Deținerea și folosirea ștampilei ține de uzanțe ale comercianților români, neexistând o obligație legală a unei societăți de a deține ștampilă, ca element de identificare a societății. Potrivit art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale singurele elemente de identificare ale societății sunt „denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerțului și codul unic de înregistrare”, elemente care trebuie să figureze pe fiecare factură, ofertă, comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate în comerț și emanate de societate.

Mai mult, începând cu data de 1 iulie 2007, urmărindu-se uniformizarea legislației române cu cea europeană, art. 155, alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. a suferit modificări și a fost eliminată obligația comercianților de a ștampila facturile emise. În aceste condiții, raportat și la dispozițiile art. 87 și 91 C. proc. civ., rezultă că analiza legalității comunicării unor notificări nu trebuie să se refere la deținerea ștampilei, ci la calitatea părții sau atribuțiile conferite acesteia de a primi corespondența.

S-a susținut, totodată, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, potrivit cărora „Hotărârea se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire.” În ceea ce privește „scrisoarea recomandată”, pe site-ul oficial al Poștei Române este menționat că aceasta reprezintă „serviciul poștal a cărui particularitate constă în predarea către expeditor a dovezii privind predarea trimiterii confirmată în scris către destinatar, împuternicit sau delegat”.

Terțul care a semnat și ștampilat dovada de comunicare nu are calitatea de salariat, împuternicit sau delegat al G.C., iar în această materie, în prezența unor acte de dispoziție cu privire la acceptarea sau contestarea cuantumului despăgubirilor, nu se poate prezuma existența unui mandat tacit, astfel cum a procedat instanța de apel, în condițiile în care s-a prevăzut că ridicarea hotărârii se poate face de titular sau împuternicit în baza unui mandat autentic. Prin analogie cu situația ridicării personale a hotărârii, același tratament trebuie să fie aplicat și comunicărilor prin poștă, pentru identitate de rațiune, nefiind suficient un mandat tacit. Or, în cauză, între G.C. și L.V. nu există niciun raport juridic, cu atât mai puțin un mandat privind recepționarea înscrisurilor oficiale emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Pe de altă parte, decizia este greșită și cu privire la regulile aplicabile depășirii obiectului mandatului, deoarece se rezumă doar la dreptul de regres al mandantului împotriva mandatarului și ignoră posibilitatea mandantului de a lipsi de eficiență actele mandatarului prin neratificare (art. 1546 C. civ.). Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Prin hotărârea primei instanțe pronunțate în cauză, a fost respinsă ca tardivă contestația petentei SC G.C.G.

SRL formulată împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 216 din 10 mai 2009 emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, în condițiile în care hotărârea a fost comunicată contestatoarei la 30 iunie 2009, iar contestația a fost formulată la 29 noiembrie 2010. S-a reținut de către ambele instanțe de fond, în mod necontestat, faptul că dovada de primire a hotărârii a fost semnată de numitul L.V., care a aplicat ștampila societății contestatoare, iar contestatoarea însăși a arătat că a remis ștampila sus–numitului, care nu este salariatul său, întrucât obișnuiește să procedeze astfel în perioada concediului de vară, pentru un răstimp scurt, în vederea comunicării unor acte importante.

Motivele de recurs vizează greșita aplicare a legii de către instanța de apel în ceea ce privește legalitatea comunicării hotărârii, din perspectiva dispozițiilor relevante din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 și din C. proc. civ., ale art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, precum și ale art. 1546 C. civ. Raportul juridic dedus judecății decurgând dintr-o lege specială, respectiv Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, urmează a se verifica în ce măsură acest act normativ cuprinde norme referitoare la modalitatea de comunicare, către persoana expropriată, a hotărârii de stabilire a despăgubirilor cuvenite din expropriere.

Conform art. 10 alin. (4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 – în forma în vigoare la data emiterii hotărârii comunicate, 10 mai 2009 – „H otărârea se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire”. Această normă a fost citată și în motivele de recurs [fiind, însă, greșit indicată ca art. 6 alin. (2)]. Întrucât, în cauză, hotărârea a fost comunicată prin poștă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu interesează cea de-a doua parte a normei, care are în vedere ipoteza ridicării personale a hotărârii.

Fiind vorba despre norme de procedură cu caracter special, derogarea de la dreptul comun trebuie să fie nu numai expresă, ci și de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă, pe cale de interpretare, de la o altă prevedere legală. Ca atare, faptul că, în cazul ridicării personale a hotărârii, titularul poate fi substituit doar de către un mandatar cu procură specială autentică, este lipsit de relevanță pentru ipoteza trimiterii prin poștă a hotărârii, cerințele particulare în cazul dat neputând fi extinse, prin analogie, la o situație pentru care legiuitorul nu a intenționat să le prevadă, după cum, în mod corect, s-a arătat în motivarea deciziei de apel. Se observă că, în cazul comunicării prin poștă, nu a fost reglementată vreo cerință referitoare la persoana primitorului actului, în absența titularului cererii, context în care sunt aplicabile prevederile de drept comun ale C. proc.

civ., în materia comunicării actelor de procedură, ținându-se cont de art. 18 din Legea nr. 198/2004, potrivit căruia „Dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel”. Întrucât art. 10 alin. (4) din Normele metodologice derogă doar în privința modalității efective de trimitere poștală, respectiv prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu și în ceea ce privește persoana căreia i se poate face comunicarea actului, nu există niciun motiv pentru a nu fi aplicate prevederile relevante ale C. proc. civ. în materia comunicării actelor de procedură, cu respectarea normei derogatorii în privința modalității de comunicare.

Este de observat, în primul rând, că adresa poștală la care este situat sediul societății contestatoare este București, Calea F. nr. 188, sector 1, astfel cum este indicată chiar în Hotărârea nr. 216 din 10 mai 2009 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, contestată în cauză. Din dovada de comunicare a hotărârii către contestatoare, la care s-au raportat ambele instanțe de fond, rezultă că adresa poștală la care actul a fost comunicat este București, Calea F. nr. 188, sector 1, așadar, fără menționarea etajului, apartamentului și a camerei la care se regăsește sediul societății, cu toate că aceste mențiuni erau cunoscute de către autoritatea emitentă a hotărârii.

În conformitate cu art. 100 alin. (1) C. proc. civ., procesul–verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă, printre altele, „numele, prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa, ori a fost afișat pe ușa acestei locuințe” (pct. 4). Pe de altă parte, procesul–verbal trebuie să cuprinsă calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea (pct. 7). Mențiunile din art. 100 alin. (1) pct. 4 și 7 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. Mențiunile inserate în confirmarea de primire a scrisorii recomandate (ce reprezintă un formular tipizat, corespunzând procesului–verbal la care se referă art. 100) nu includ etajul, apartamentul și camera în care se află sediul societății contestatoare – deși există rubrici speciale pentru aceste date, ce trebuiau completate de către expeditor -, de asemenea, nici calitatea primitorului actului, numitul Lungan Valeriu. În aceste condiții, actul comunicării este nul, vătămarea provocată părții prin absența elementelor obligatorii anterior arătate fiind prezumată, dat fiind că sancțiunea nulității este expres prevăzută de legiuitor.

Deși cele arătate anterior sunt suficiente pentru conturarea concluziei de nelegalitate a respingerii contestației ca fiind tardiv formulată, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, în cadrul susținerilor și apărărilor formulate de părți în cauză și din perspectiva modului de argumentare a soluției de către ambele instanțe de fond, urmează a fi completate considerentele anterior expuse. Modalitatea în care a fost indicată adresa poștală a contestatoarei în cuprinsul actului de comunicare a hotărârii contestate a alterat și operațiunile presupuse în sarcina persoanei însărcinate cu înmânarea actului de procedură. Întrucât art. 10 alin. (4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede expres modalitatea comunicării hotărârii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu sunt relevante prevederile referitoare la afișarea actului de comunicat (cu toate că, potrivit art. 92 1 C. proc.

civ. , afișarea ar fi fost posibilă chiar în ipoteza persoanelor juridice), comunicarea realizându-se întotdeauna prin înmânare. În cazul absenței de la domiciliu a destinatarului sau a vreuneia dintre persoanele ce pot primi actul, comunicarea nu se socotește îndeplinită. Se observă că agentul însărcinat cu comunicarea actului a procedat, în speță, la înmânarea actului unei persoane considerate a fi fost împuternicită de către destinatar cu primirea corespondenței, împuternicire dedusă din împrejurarea că acea persoană era în posesia ștampilei societății contestatoare, pe care a fost în măsură să o aplice pe dovada de comunicare. Chiar dacă s-ar accepta că deținerea ștampilei ar fi putut crea aparența unui mandat, agentul ar fi trebuit să insereze calitatea de mandatar în chiar cuprinsul scrisorii recomandate, ceea ce nu s-a întâmplat (absența unei asemenea mențiuni atrăgând, după cum s-a arătat, nulitatea comunicării).

Pe de altă parte, înmânarea actului unei persoane „care, în mod obișnuit, primește corespondența” [în termenii art. 92 alin. (3) C. proc. civ.] s-ar fi putut realiza doar la locuința destinatarului, respectiv în camera sau apartamentul ce reprezintă sediul persoanei juridice, după cum rezultă explicit din cuprinsul art. 92 alin. (3). Această împrejurare presupune ca agentul însărcinat cu comunicarea actului să cunoască apartamentul sau camera, din clădirea cu mai multe apartamente, în care se află sediul destinatarului actului, pentru a proceda la înmânarea actului, în cazul destinatarului persoană juridică, persoanei însărcinate cu primirea corespondenței. Or, în speță, agentul nu a cunoscut elementele menționate, din moment ce nu au fost indicate de către expropriator la momentul completării rubricilor din formularul de scrisoare recomandată din cauză.

Nu există niciun alt indiciu că agentul ar fi cunoscut camera sau apartamentul destinatarului și ar fi procedat la remiterea actului chiar în incinta sediului contestatoarei, iar mențiunile atestând constatările personale ale agentului – care, în speță, nu se referă la apartamentul destinatarului – fac dovadă deplină până la înscrierea în fals, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ. Conform art. 92 alin. (3) C. proc. civ., „(…) dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește, agentul va înmâna citația (…) administratorului, portarului, ori celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește; persoana care primește citația va semna adeverința de primire, agentul certificându-i calitatea și semnătura și încheind proces-verbal despre cele urmate”.

Potrivit alin. (6) al aceluiași art. 92, „Dispozițiile prezentului articol se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură”. Din conținutul art. 92 alin. (3) rezultă că, dacă destinatarul actului ce trebuie comunicat locuiește într-un imobil compus din mai multe apartamente și nu este indicată camera sau apartamentul în care locuiește, actul de comunicat este înmânat administratorului, portarului ori celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește, care semnează pentru primirea actului, cu certificarea acestei calități de către agentul însărcinat cu comunicarea. În aceste cazuri, înmânarea se realizează în locul în care se află administratorul sau portarul, așadar, la recepția imobilului compus din mai multe apartamente, însă primitorul nu semnează în calitate de persoană însărcinată de către destinatar cu primirea actelor de procedură, ci de administrator sau portar al clădirii.

Or, din cuprinsul scrisorii recomandate nu reiese calitatea primitorului actului de administrator sau de portar (de altfel, nu este menționată calitatea în care numitul L.V. a semnat pentru primirea hotărârii) și nici că înmânarea s-ar fi realizat la recepția de la parterul imobilului, situație în care este lipsită de relevanță aplicarea ștampilei societății contestatoare pe dovada de comunicare. În aceste condiții, dovada de comunicare este nulă absolut, în conformitate cu art. 100 alin. (3) C. proc. civ. [pentru ipoteza din art. 100 alin. (1) pct. 7] și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. [pentru nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 92 alin. (3)], în acest din urmă caz, vătămarea produsă contestatoarei rezidând în imposibilitatea formulării contestației în termenul legal.

Fiind vorba despre o nulitate absolută, este nerelevantă eventuala culpă a contestatoarei, reținută de către instanțele de fond în cauză, legată de faptul înmânării ștampilei unei persoane despre care a pretins că nu a fost împuternicită să primească actele societății. Dimpotrivă, modalitatea nelegală în care agentul poștal a procedat în ceea ce privește comunicarea actului a fost posibilă din cauza neindicării de către expeditor a adresei poștale complete a destinatarului. De asemenea, nu poate fi valorificată împotriva contestatoarei recunoașterea acesteia în sensul că ștampila a fost lăsată la recepția de la parterul clădirii, cât timp această împrejurare ar fi trebuit să rezulte din cuprinsul dovezii de comunicare, atestând calitatea primitorului de administrator sau portar al imobilului.

Actul comunicării hotărârii fiind nul absolut, termenul de formulare a contestației împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 216 din 10 mai 2009 nu a curs, iar cererea de repunere în termenul de formulare a contestației este lipsită de obiect, considerându-se că respectiva contestație a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004. În aceste condiții, Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia recurată, constatându-se că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 și ale art. 92 și 100 C. proc. civ., pentru considerentele expuse, menținând în mod greșit hotărârea primei instanțe, care a admis în mod nelegal excepția tardivității contestației, neintrând în cercetarea fondului.

Întrucât contestația a fost formulată la data de 29 noiembrie 2010, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, în aplicarea art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora dispozițiile art. 297 alin. (1) în forma modificată se aplică proceselor începute după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010). În aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de contestatoare împotriva sentinței nr. 1927 din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și, constatând că, prin motivele de apel, contestatoarea a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, totodată, că nu a mai fost adoptată o asemenea dispoziție în cauză, sunt întrunite condițiile teza a II–a din art. 297 alin. (1), pe temeiul căreia această instanță va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatoarea SC G.C.G. SRL împotriva deciziei nr. 146A din 29 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de contestatoare împotriva sentinței nr. 1927 din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.