ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7687/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7687/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1927 din 8 noiembrie 2011,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea

formulată de contestatoarea SC G.C.G. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA, respingând în prealabil cererea de repunere în termen și admițând excepția

tardivității.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr.

198/2004, contestația cu privire la cuantumul despăgubirii trebuia formulată în

termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a

despăgubirii, iar în cauză, contestația este tardivă, în condițiile în care a

fost formulată la 29 noiembrie 2010, în timp ce hotărârea a fost comunicată

contestatoarei la 30 iunie 2009.

Din dovada de comunicare

a dispoziției rezultă că a fost primită de L.V. la 30 iunie 2009, având aplicată

ștampila societății contestatoare.

Tribunalul, în ceea ce

privește cererea de repunere în termen, nu a dat eficiență susținerilor contestatoarei

în sensul că nu a cunoscut despre această dovadă de primire, întrucât persoana care

a semnat nu este salariatul său. A apreciat că aceasta își invocă propria culpă

în înmânarea ștampilei societății unei persoane care nu a fost împuternicită să

primească actele societății, prin susținerea că societatea are sediul într-o clădire

în care își au sediul mai multe societăți, existând o recepție la parter cu portar,

unde se poate lăsa și corespondența, iar în perioada de vară - concedii, pentru

perioade scurte, societatea lasă ștampila la recepție pentru situația în care se

comunicau acte importante.

S-a remarcat faptul că

susținerea contestatoarei este contradictorie, în condițiile în care, pe de o parte,

se pretinde că societatea lasă ștampila la recepția clădirii pentru ipoteza în care

se comunică acte importante, iar pe de altă parte, că persoana care a aplicat ștampila

societății nu era abilitată să primească corespondența comunicată contestatoarei.

Cu privire la același

aspect, tribunalul a arătat că faptul înmânării ștampilei societății unei terțe

persoane poate avea caracterul unui mandat pentru primirea corespondenței, nefiind

obligatoriu ca acea persoană să aibă și calitatea de salariat al acestei societăți.

Faptul că persoana ce s-a aflat în detenția ștampilei și care a și uzat de aceasta

pentru corespondența adresată contestatoarei nu a adus la cunoștința reprezentanților

societății primirea acestei corespondențe nu reprezintă un motiv temeinic care să

justifice repunerea în termenul de contestare, putând pune numai problema răspunderii

mandatarului față de mandant, fără consecințe juridice în raporturile cu terțe persoane,

inclusiv cu pârâtul din prezenta cauză.

Tribunalul nu a reținut

ca motiv ce ar justifica repunerea în termen nici împrejurarea că măsura exproprierii

suprafeței de 4.831 mp nu a fost înscrisă în cartea funciară. S-a apreciat că rațiunile

care stau la baza înscrierii dreptului de proprietate al statului sau al unității

administrativ teritoriale în cartea funciară (opozabilitatea dreptului de proprietate

față de terți) sunt chestiuni distincte de momentul la care persoana expropriată

a luat cunoștință de cuantumul despăgubirilor stabilit prin hotărârea comisiei de

expropriere. În plus, s-ar admite o astfel de analiză în condițiile în care din

probele administrate ar fi rezultat că hotărârea nu a fost comunicată, ipoteză ce

nu este întrunită în speță.

Constatând că motivele

invocate de contestatoare nu se circumscriu unor împrejurări mai presus de voința

contestatoarei, în sensul art. 103 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea de

repunere în termen.

Prin decizia nr. 146

din 29 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatoarea

SC G.C.G. SRL împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe în sensul că hotărârea

împotriva căreia apelanta a formulat contestație a fost comunicată la data de 30

iunie 2009, la sediul apelantei, din dovada de comunicare rezultând că hotărârea

a fost remisă numitului L.V., care a confirmat primirea hotărârii prin semnătură

și a aplicat în cuprinsul dovezii de comunicare ștampila societății.

Deși apelanta a susținut

o greșită soluționare în cauză a excepției tardivității contestației, invocând faptul

că deținerea ștampilei societății de către un terț ține de uzanțele comercianților,

nefăcând dovada unui mandat, Curtea a constatat că, în mod judicios, instanța de

fond a reținut că persoana nominalizată în cuprinsul dovezii de comunicare a acționat

în calitate de împuternicit al apelantei, pentru primirea corespondenței.

Astfel, împrejurarea că

numitul L.V. nu are calitatea de salariat al apelantei nu excludea o atare concluzie,

câtă vreme chiar apelanta a arătat că „pentru perioada de vară concediu – societatea

lasă ștampila la recepție pentru situația în care se comunicau actele importante”.

Astfel, noțiunea de împuternicit

nu presupune cu necesitate calitatea persoanei împuternicite de a fi angajat al

apelantei, fiind necesar și suficient ca respectiva persoană să primească de la

societate mandatul de a primi corespondența adresată acesteia, iar un atare mandat

poate fi și tacit.

Or, date fiind deținerea

ștampilei de către persoana care a semnat dovada de comunicare și recunoașterea

apelantei în sensul că lăsarea ștampilei la recepția de la sediul său avea drept

semnificație reprezentarea societății, pentru primirea, de către deținătorul acestui

element de identificare al societății, a corespondenței importante destinate apelantei,

susținerea apelantei vizând greșita reținere în cauză a unui mandat tacit nu poate

fi primită.

Împrejurarea că, potrivit

Legii nr. 31/1990 și C. fisc., ștampila nu reprezintă un element esențial de identificare

a societății, nu poate conduce la o altă concluzie, în ceea ce privește raporturile

create între societatea apelantă și semnatarul dovezii de comunicare, câtă vreme

apelanta nu contestă nici faptul că ștampila astfel aplicată îi aparținea și nici

împrejurarea că practica sa curentă este aceea de a înmâna ștampila pentru a fi

aplicată pe corespondența importantă care îi este destinată (un atare element de

identificare fiind perceput chiar de apelantă ca fiind suficient și edificator pentru

a atesta primirea de către aceasta prin împuterniciții săi – deținători al ștampilei

– a corespondenței importante).

Referirea apelantei la

normele înscrise în art. 87 pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi apreciată ca relevantă

în cauză, câtă vreme în materia Legii nr. 198/2004 există norme speciale în ceea

ce privește comunicarea corespondenței, iar în cauză comunicarea s-a realizat prin

poștă, la sediul apelantei, către împuternicitul acesteia cu primirea corespondenței

(fiind astfel respectate și normele înscrise în art. 92 pct. 3 C. proc. civ.) în

temeiul mandatului tacit dat acestuia de apelantă.

Tot astfel, nu poate fi

primită susținerea apelantei în sensul aplicării unui argument de analogie în ceea

ce privește comunicarea directă a hotărârii de despăgubiri și comunicarea prin poștă

a acesteia exclusiv deținătorului unui procuri speciale, cele două ipoteze fiind

distincte.

Astfel, câtă vreme doar

pentru prima ipoteză legiuitorul a prevăzut această condiție, stabilind că hotărârea

de stabilire a despăgubirilor poate fi comunicată și prin poștă, impunerea cerinței

deținerii unei procuri speciale autentice de către cel care primește în mod obișnuit

corespondența sau cel care îl înlocuiește, nu face decât să adauge la lege, ceea

ce nu este permis.

În plus, normele trebuie

interpretate în așa fel încât să producă efecte, or, impunerea unei atare condiții

ar fi de natură să conducă la neaplicarea legii, în condițiile în care, ca regulă,

natura corespondenței primite nu este cunoscută anterior remiterii ei. Or, mandatul

special presupune cu necesitate o singură operație juridică.

Drept consecință, nu s-a

încălcat nici o normă în această materie, actul procesual al comunicării fiind legal.

Tot astfel, deși apelanta

a invocat o greșită aplicare în cauză a normei înscrise în art. 1546 C. civ., Curtea

a constatat că aceasta se află în eroare, câtă vreme instanța de fond nu s-a raportat,

în cadrul considerentelor hotărârii apelate la „depășirea obiectului mandatului”,

ci la „neexecutarea corespunzătoare a acestuia”, această ultimă analiză fiind realizată

prin raportare la susținerile apelantei vizând neremiterea de către numitul L.V.

a corespondenței primite.

În cauză, nu a rezultat

din probatoriul administrat împrejurarea că mandatarul a acționat fără a avea împuternicire,

ci faptul că acesta, prin comportamentul său (deținător al ștampilei societății,

ștampilă care îi fusese înmânată pentru primirea corespondenței importante), a acționat

în limita puterilor conferite, astfel că nu se pune problema ratificării de către

apelantă a actelor realizate.

Neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage

decăderea, conform art. 103 din același cod, afară de cazul când legea dispune altfel

sau când dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința

ei să exercite calea de atac sau să îndeplinească actul de procedură.

În sensul art. 103

alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voința părții trebuia să fie

una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită

de către apelantă.

Or, în cauză, apelanta

nu a probat faptul că s-ar fi aflat într-o stare de imposibilitate fortuită de a

lua cunoștință de hotărârea de stabilire a despăgubirilor și de a formula în termen

contestația, aceasta neputându-se prevala de propria sa faptă, în obținerea protecției

unui drept, cererea de repunere în termenul de formulare a contestației fiind corect

respinsă.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs, în termen legal, contestatoarea SC G.C.G. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

că, în mod greșit, s-a constatat că actul semnat de numitul L.V. face dovada primirii

de către contestatoare a hotărârii de expropriere, în considerarea unui mandat tacit

conferit de G.C. unui terț prin înmânarea ștampilei.

Astfel, s-a susținut că

deținerea ștampilei de către un terț nu poate servi ca dovadă indiscutabilă a unui

mandat încheiat între societate și terți.

Deținerea și folosirea

ștampilei ține de uzanțe ale comercianților români, neexistând o obligație legală

a unei societăți de a deține ștampilă, ca element de identificare a societății.

Potrivit art. 74 din Legea

nr. 31/1990 privind societățile comerciale singurele elemente de identificare ale

societății sunt „denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul

comerțului și codul unic de înregistrare”, elemente care trebuie să figureze pe

fiecare factură, ofertă, comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate

în comerț și emanate de societate. Mai mult, începând cu data de 1 iulie 2007, urmărindu-se

uniformizarea legislației române cu cea europeană, art. 155, alin. (6) din Legea

nr. 571/2003 privind C. fisc. a suferit modificări și a fost eliminată obligația

comercianților de a ștampila facturile emise.

În aceste condiții, raportat

și la dispozițiile art. 87 și 91 C. proc. civ., rezultă că analiza legalității comunicării

unor notificări nu trebuie să se refere la deținerea ștampilei, ci la calitatea

părții sau atribuțiile conferite acesteia de a primi corespondența.

S-a susținut, totodată,

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (4)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, potrivit cărora „Hotărârea

se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare

de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul

acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire.”

În ceea ce privește „scrisoarea

recomandată”, pe site-ul oficial al Poștei Române este menționat că aceasta reprezintă

„serviciul poștal a cărui particularitate constă în predarea către expeditor a dovezii

privind predarea trimiterii confirmată în scris către destinatar, împuternicit sau

delegat”.

Terțul care a semnat și

ștampilat dovada de comunicare nu are calitatea de salariat, împuternicit sau delegat

al G.C., iar în această materie, în prezența unor acte de dispoziție cu privire

la acceptarea sau contestarea cuantumului despăgubirilor, nu se poate prezuma existența

unui mandat tacit, astfel cum a procedat instanța de apel, în condițiile în care

s-a prevăzut că ridicarea hotărârii se poate face de titular sau împuternicit în

baza unui mandat autentic.

Prin analogie cu situația

ridicării personale a hotărârii, același tratament trebuie să fie aplicat și comunicărilor

prin poștă, pentru identitate de rațiune, nefiind suficient un mandat tacit. Or,

în cauză, între G.C. și L.V. nu există niciun raport juridic, cu atât mai puțin

un mandat privind recepționarea înscrisurilor oficiale emise de Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Pe de altă parte, decizia

este greșită și cu privire la regulile aplicabile depășirii obiectului mandatului,

deoarece se rezumă doar la dreptul de regres al mandantului împotriva mandatarului

și ignoră posibilitatea mandantului de a lipsi de eficiență actele mandatarului

prin neratificare (art. 1546 C. civ.).

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin hotărârea primei

instanțe pronunțate în cauză, a fost respinsă ca tardivă contestația petentei SC

G.C.G. SRL formulată împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 216

din 10 mai 2009 emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA, în condițiile în care hotărârea a fost comunicată contestatoarei la

30 iunie 2009, iar contestația a fost formulată la 29 noiembrie 2010.

S-a reținut de către ambele

instanțe de fond, în mod necontestat, faptul că dovada de primire a hotărârii a

fost semnată de numitul L.V., care a aplicat ștampila societății contestatoare,

iar contestatoarea însăși a arătat că a remis ștampila sus–numitului, care nu este

salariatul său, întrucât obișnuiește să procedeze astfel în perioada concediului

de vară, pentru un răstimp scurt, în vederea comunicării unor acte importante.

Motivele de recurs vizează

greșita aplicare a legii de către instanța de apel în ceea ce privește legalitatea

comunicării hotărârii, din perspectiva dispozițiilor relevante din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 198/2004 și din C. proc. civ., ale art. 74 din Legea

nr. 31/1990 privind societățile comerciale, precum și ale art. 1546 C. civ.

Raportul juridic dedus

judecății decurgând dintr-o lege specială, respectiv Legea nr. 198/2004

privind unele măsuri prealabile

lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, urmează

a se verifica în ce măsură acest act normativ cuprinde norme referitoare la modalitatea

de comunicare, către persoana expropriată, a hotărârii de stabilire a despăgubirilor

cuvenite din expropriere.

Conform art. 10 alin.

(4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 198/2004 – în forma în vigoare la data emiterii hotărârii comunicate, 10

mai 2009 – „H

otărârea

se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare

de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul

acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire”. Această normă

a fost citată și în motivele de recurs [fiind, însă, greșit indicată ca art. 6

alin. (2)].

Întrucât, în cauză, hotărârea

a fost comunicată prin poștă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

nu interesează cea de-a doua parte a normei, care are în vedere ipoteza ridicării

personale a hotărârii.

Fiind vorba despre norme

de procedură cu caracter special, derogarea de la dreptul comun trebuie să fie nu

numai expresă, ci și de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă, pe

cale de interpretare, de la o altă prevedere legală.

Ca atare, faptul că, în

cazul ridicării personale a hotărârii, titularul poate fi substituit doar de către

un mandatar cu procură specială autentică, este lipsit de relevanță pentru ipoteza

trimiterii prin poștă a hotărârii, cerințele particulare în cazul dat neputând fi

extinse, prin analogie, la o situație pentru care legiuitorul nu a intenționat să

le prevadă, după cum, în mod corect, s-a arătat în motivarea deciziei de apel.

Se observă că, în cazul

comunicării prin poștă, nu a fost reglementată vreo cerință referitoare la persoana

primitorului actului, în absența titularului cererii, context în care sunt aplicabile

prevederile de drept comun ale C. proc. civ., în materia comunicării actelor de

procedură, ținându-se cont de art. 18 din Legea nr. 198/2004, potrivit căruia „Dispozițiile

prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994,

precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd

altfel”.

Întrucât art. 10

alin. (4) din Normele metodologice derogă doar în privința modalității efective

de trimitere poștală, respectiv prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

nu și în ceea ce privește persoana căreia i se poate face comunicarea actului, nu

există niciun motiv pentru a nu fi aplicate prevederile relevante ale C. proc. civ.

în materia comunicării actelor de procedură, cu respectarea normei derogatorii în

privința modalității de comunicare.

Este de observat, în primul

rând, că adresa poștală la care este situat sediul societății contestatoare este

București, Calea F. nr. 188, sector 1, astfel cum este indicată chiar în Hotărârea

nr. 216 din 10 mai 2009 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, contestată în cauză.

Din dovada de comunicare

a hotărârii către contestatoare, la care s-au raportat ambele instanțe de fond,

rezultă că adresa poștală la care actul a fost comunicat este București, Calea F.

nr. 188, sector 1, așadar, fără menționarea etajului, apartamentului și a camerei

la care se regăsește sediul societății, cu toate că aceste mențiuni erau cunoscute

de către autoritatea emitentă a hotărârii.

În conformitate cu

art. 100 alin. (1) C. proc. civ., procesul–verbal încheiat de cel însărcinat cu

înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă, printre altele, „numele, prenumele

și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului,

apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o

clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură

a fost înmânat la locuința sa, ori a fost afișat pe ușa acestei locuințe” (pct.

4).

Pe de altă parte, procesul–verbal

trebuie să cuprinsă calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea (pct. 7).

Mențiunile din art. 100

alin. (1) pct. 4 și 7 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 100

alin. (3) C. proc. civ.

Mențiunile inserate în

confirmarea de primire a scrisorii recomandate (ce reprezintă un formular tipizat,

corespunzând procesului–verbal la care se referă art. 100) nu includ etajul, apartamentul

și camera în care se află sediul societății contestatoare – deși există rubrici

speciale pentru aceste date, ce trebuiau completate de către expeditor -, de asemenea,

nici calitatea primitorului actului, numitul Lungan Valeriu.

În aceste condiții, actul

comunicării este nul, vătămarea provocată părții prin absența elementelor obligatorii

anterior arătate fiind prezumată, dat fiind că sancțiunea nulității este expres

prevăzută de legiuitor.

Deși cele arătate anterior

sunt suficiente pentru conturarea concluziei de nelegalitate a respingerii contestației

ca fiind tardiv formulată, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, în

cadrul susținerilor și apărărilor formulate de părți în cauză și din perspectiva

modului de argumentare a soluției de către ambele instanțe de fond, urmează a fi

completate considerentele anterior expuse.

Modalitatea în care a

fost indicată adresa poștală a contestatoarei în cuprinsul actului de comunicare

a hotărârii contestate a alterat și operațiunile presupuse în sarcina persoanei

însărcinate cu înmânarea actului de procedură.

Întrucât art. 10

alin. (4) H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 198/2004 prevede expres modalitatea comunicării hotărârii prin scrisoare recomandată

cu confirmare de primire, nu sunt relevante prevederile referitoare la afișarea

actului de comunicat (cu toate că, potrivit

art. 92

1

C. proc. civ.

, afișarea ar fi fost

posibilă chiar în ipoteza

persoanelor juridice),

comunicarea realizându-se întotdeauna prin

înmânare. În cazul absenței de la domiciliu a destinatarului sau a vreuneia dintre

persoanele ce pot primi actul, comunicarea nu se socotește îndeplinită.

Se observă că agentul

însărcinat cu comunicarea actului a procedat, în speță, la înmânarea actului unei

persoane considerate a fi fost împuternicită de către destinatar cu primirea corespondenței,

împuternicire dedusă din împrejurarea că acea persoană era în posesia ștampilei

societății contestatoare, pe care a fost în măsură să o aplice pe dovada de comunicare.

Chiar dacă s-ar accepta

că deținerea ștampilei ar fi putut crea aparența unui mandat, agentul ar fi trebuit

să insereze calitatea de mandatar în chiar cuprinsul scrisorii recomandate, ceea

ce nu s-a întâmplat (absența unei asemenea mențiuni atrăgând, după cum s-a arătat,

nulitatea comunicării).

Pe de altă parte, înmânarea

actului unei persoane „care, în mod obișnuit, primește corespondența” [în termenii

art. 92 alin. (3) C. proc. civ.] s-ar fi putut realiza doar la locuința destinatarului,

respectiv în camera sau apartamentul ce reprezintă sediul persoanei juridice, după

cum rezultă explicit din cuprinsul art. 92 alin. (3).

Această împrejurare presupune

ca agentul însărcinat cu comunicarea actului să cunoască apartamentul sau camera,

din clădirea cu mai multe apartamente, în care se află sediul destinatarului actului,

pentru a proceda la înmânarea actului, în cazul destinatarului persoană juridică,

persoanei însărcinate cu primirea corespondenței.

Or, în speță, agentul

nu a cunoscut elementele menționate, din moment ce nu au fost indicate de către

expropriator la momentul completării rubricilor din formularul de scrisoare recomandată

din cauză.

Nu există niciun alt indiciu

că agentul ar fi cunoscut camera sau apartamentul destinatarului și ar fi procedat

la remiterea actului chiar în incinta sediului contestatoarei, iar mențiunile atestând

constatările personale ale agentului – care, în speță, nu se referă la apartamentul

destinatarului – fac dovadă deplină până la înscrierea în fals, conform art. 100

alin. (4) C. proc. civ.

Conform art. 92 alin.

(3) C. proc. civ., „(…) dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai

multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește, agentul

va înmâna citația (…) administratorului, portarului, ori celui ce în mod obișnuit

îl înlocuiește; persoana care primește citația va semna adeverința de primire, agentul

certificându-i calitatea și semnătura și încheind proces-verbal despre cele urmate”.

Potrivit alin. (6) al

aceluiași art. 92, „Dispozițiile prezentului articol se aplică și la comunicarea

sau notificarea oricărui alt act de procedură”.

Din conținutul art. 92

alin. (3) rezultă că, dacă destinatarul actului ce trebuie comunicat locuiește într-un

imobil compus din mai multe apartamente și nu este indicată camera sau apartamentul

în care locuiește, actul de comunicat este înmânat administratorului, portarului

ori celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește, care semnează pentru primirea actului,

cu certificarea acestei calități de către agentul însărcinat cu comunicarea.

În aceste cazuri, înmânarea

se realizează în locul în care se află administratorul sau portarul, așadar, la

recepția imobilului compus din mai multe apartamente, însă primitorul nu semnează

în calitate de persoană însărcinată de către destinatar cu primirea actelor de procedură,

ci de administrator sau portar al clădirii.

Or, din cuprinsul scrisorii

recomandate nu reiese calitatea primitorului actului de administrator sau de portar

(de altfel, nu este menționată calitatea în care numitul L.V. a semnat pentru primirea

hotărârii) și nici că înmânarea s-ar fi realizat la recepția de la parterul imobilului,

situație în care este lipsită de relevanță aplicarea ștampilei societății contestatoare

pe dovada de comunicare.

În aceste condiții, dovada

de comunicare este nulă absolut, în conformitate cu art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. [pentru ipoteza din art. 100 alin. (1) pct. 7] și art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. [pentru nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 92 alin. (3)], în acest

din urmă caz, vătămarea produsă contestatoarei rezidând în imposibilitatea formulării

contestației în termenul legal.

Fiind vorba despre o nulitate

absolută, este nerelevantă eventuala culpă a contestatoarei, reținută de către instanțele

de fond în cauză, legată de faptul înmânării ștampilei unei persoane despre care

a pretins că nu a fost împuternicită să primească actele societății.

Dimpotrivă, modalitatea

nelegală în care agentul poștal a procedat în ceea ce privește comunicarea actului

a fost posibilă din cauza neindicării de către expeditor a adresei poștale complete

a destinatarului.

De asemenea, nu poate

fi valorificată împotriva contestatoarei recunoașterea acesteia în sensul că ștampila

a fost lăsată la recepția de la parterul clădirii, cât timp această împrejurare

ar fi trebuit să rezulte din cuprinsul dovezii de comunicare, atestând calitatea

primitorului de administrator sau portar al imobilului.

Actul comunicării hotărârii

fiind nul absolut, termenul de formulare a contestației împotriva Hotărârii de stabilire

a despăgubirilor nr. 216 din 10 mai 2009 nu a curs, iar cererea de repunere în termenul

de formulare a contestației este lipsită de obiect, considerându-se că respectiva

contestație a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 9 din Legea nr.

198/2004.

În aceste condiții, Înalta

Curte va admite recursul și va modifica decizia recurată, constatându-se că instanța

de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.

10 alin. (4) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 și ale art. 92 și 100 C. proc. civ.,

pentru considerentele expuse,

menținând în mod greșit hotărârea primei instanțe, care a

admis în mod nelegal excepția tardivității contestației, neintrând în cercetarea

fondului.

Întrucât contestația a

fost formulată la data de 29 noiembrie 2010, sunt aplicabile în cauză prevederile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, în

aplicarea art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora dispozițiile

art. 297 alin. (1) în forma modificată se aplică proceselor începute după data intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010).

În aplicarea art. 297

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de contestatoare

împotriva sentinței nr. 1927 din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, și, constatând că, prin motivele de apel, contestatoarea a solicitat

expres trimiterea cauzei spre rejudecare, totodată, că nu a mai fost adoptată o

asemenea dispoziție în cauză, sunt întrunite condițiile teza a II–a din art. 297

alin. (1), pe temeiul căreia această instanță va desființa sentința apelată și va

trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de contestatoarea SC G.C.G. SRL împotriva deciziei nr. 146A din 29 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia recurată

în sensul că admite apelul declarat de contestatoare împotriva sentinței nr. 1927

din 8 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Desființează sentința

apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 decembrie 2012.