ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5363/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la 5 noiembrie 2010, revizuenta B.E.D. a solicitat, în contradictoriu cu intimații L.I. și L.E., anularea deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție. S-a arătat în motivarea cererii, că prin decizia a cărei retractare se solicită, instanța supremă a admis recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva deciziei nr. 1275 din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov și, fără a dispune de probe suplimentare și fără a se ține seama de împrejurarea că hotărârea menționată se bucura de autoritate de lucru judecat, a procedat la o nouă judecată de fond, schimbând soluția în favoarea celorlalte părți (reclamanții L.I.

și L.E.). Urmare a plângerii formulate de revizuentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat la 20 iulie 2006 o hotărâre prin care a stabilit că prin adoptarea deciziei nr. 4081/2002 a Curții Supreme de Justiție au fost violate art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Cum din hotărârea instanței europene reiese că petentei nu i s-au acordat decât daune morale de 2.500 euro și 1.000 euro cheltuieli de judecată, pentru a fi înlăturate consecințele negative ale deciziei date în recursul în anulare, se impune retractarea acesteia. În drept, au fost invocate dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea revizuirii arătând că, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a luat în discuție fondul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei retractare se cere, respectiv nu a statuat asupra faptului dacă revizuenta este sau nu titulara unei obligații de dezdăunare, înseamnă că nu poate fi vorba de o greșeală asupra fondului pricinii și nici de un remediu pe calea revizuirii. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul revizuirii promovate, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ce face obiectul retractării, a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva deciziei civile nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, care a fost casată și în consecință, admis recursul reclamanților L.I., L.E.

și L.M. împotriva deciziei nr. 877/A din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Brașov. Drept urmare, s-a admis apelul acelorași reclamanți împotriva sentinței civile nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Brașov, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei B.D.E. să plătească reclamanților suma de 92.158.026 RON, reprezentând despăgubiri civile. A fost respins apelul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe a Judecătoriei Brașov. A rezultat astfel, că litigiul definitivat prin decizia nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, care a constituit obiect al recursului în anulare a vizat acțiunea reclamanților L.I., L.E. și L.M. având ca obiect obligarea pârâtei B.D.E.

la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul din Brașov, str. Ș.O.I., retrocedat pârâtei. La rândul ei, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata unor despăgubiri pentru degradări aduse imobilului, chirie restantă pe intervalul 1994 – 1999 și dobânzi aferente. După ce în primă instanță au fost respinse atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională, sentința civilă nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Brașov, ulterior, prin decizia Tribunalului, admițându-se apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința, în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamanților la plata sumei de 74.481.748 RON cu titlu de despăgubiri către pârâta-reclamantă.

Această decizie a fost menținută în recurs, prin respingerea căii de atac exercitate de către reclamanți, conform deciziei nr. 1275 din 14 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov. Față de definitivarea de această manieră a litigiului, prin epuizarea căilor de atac puse la dispoziția părților, a avut loc intervenția procurorului general prin intermediul recursului în anulare și modificarea soluțiilor anterioare (în sensul că a fost admisă acțiunea reclamanților și obligată pârâta la plata sumei de 92.158.026 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate la imobil – fiind, respinsă cererea reconvențională). Această manieră de repunere în discuție a unui litigiu tranșat în mod irevocabil, a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a cererii împotriva României formulate de B.D.E.

Astfel, prin hotărârea din 20 iulie 2006, definitivă la 20 octombrie 2006, publicată în M. Of., Partea I, nr. 64/25.01.2011, Curtea Europeană a statuat că a avut loc, prin anularea deciziei definitive din 24 septembrie 2001, o încălcare a art. 6 parag. 1 și a dreptului la un proces echitabil al reclamantei, având în vedere că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care implică, printre altele, ca soluția stabilită în mod definitiv de către instanțe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuție. În temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive și executorii doar pentru a obține o nouă analiză a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa” (parag.

38). De asemenea, Curtea Europeană a statuat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că, urmare a recursului în anulare promovat, i-a fost desființată reclamantei o creanță suficient de bine determinată pentru a fi exigibilă. În acest sens, s-a reținut că „anularea creanței și obligarea la plata de despăgubiri au avut ca efect lipsirea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul parag. al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție” (parag. 52) și că, întrucât „intervenția procurorului general, după soluționarea unei proceduri în care acesta nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanței reclamantei, ci și la obligarea acesteia la plata de despăgubiri” a avut loc „o atingere atât de radicală a drepturilor reclamantei care a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie păstrat între protecția proprietății și exigențele interesului general” (parag.

57). Rezultă, față de aceste constatări din conținutul hotărârii instanței europene, care consemnează încălcarea unor norme din Convenția Europeană și Protocoalele adiționale ale acesteia, că devine incident motivul de revizuire prev. de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pe care și-a fundamentat revizuenta calea extraordinară de atac. Potrivit textului menționat, se poate obține revizuirea unei hotărâri definitive atunci când „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.

În speță, în afara condiției vizând constatarea de către instanța europeană a încălcării unor drepturi fundamentale (dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate) sunt îndeplinite și celelalte două cerințe, vizând consecințele grave ale încălcării care continuă să se producă precum și imposibilitatea remedierii acestora altfel decât prin revizuirea hotărârii. Astfel, pe baza deciziei date în soluționarea recursului în anulare, intimații L. au pornit procedura executării silite, ceea ce înseamnă că efectele hotărârii prin care a fost desființat dreptul de creanță al reclamantei și recunoscut, în schimb, pârâților un drept de creanță (în pofida unei judecăți irevocabile care statuase contrariul) continuă să se producă.

Mai mult, intimații au încercat concretizarea acestor efecte recurgând la forța coercitivă a statului prin declanșarea procedurii execuționale. Legat de acest din urmă aspect, se constată că este îndeplinită și cealaltă cerință vizând inexistența unui alt remediu decât revizuirea hotărârii. Altminteri, hotărârea continuând să aibă existență juridică va reprezenta titlul executoriu pe baza căruia intimații își pot continua demersul pentru valorificarea unei creanțe recunoscute în favoarea acestora (după ce prin hotărâre irevocabilă se stabilise contrariul, respectiv, inexistența unui drept de creanță în patrimoniul acestora împotriva reclamantei). Rezultă că înlăturarea consecințelor grave ale încălcărilor – în materia proprietății și a dreptului la un proces echitabil – constatate prin hotărârea instanței europene, nu se poate realiza decât prin revizuirea deciziei date în recursul în anulare.

Este lipsită de suport susținerea din întâmpinare a intimaților, conform căreia revizuirea nu ar putea fi admisă deoarece Curtea Europeană nu ar fi luat în discuție fondul litigiului – respectiv, nu a stabilit dacă revizuenta este sau nu titulara obligației de dezdăunare – și ca atare, nu s-ar putea cere retractarea deciziei. Rolul și funcția instanței europene nu sunt acelea de a tranșa pe fond litigii între particulari, de a statua asupra fondului raporturilor juridice deduse de aceștia judecății, ci de a stabili dacă au avut loc, prin modalitatea de desfășurare a procedurilor judiciare, încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale astfel cum își găsesc ele reglementarea în Convenția europeană și în Protocoalele adiționale ale acesteia.

Altfel spus, ratione materiae, instanța europeană controlează modul în care sunt respectate pe teritoriul național sau aflat sub jurisdicția statului contractant drepturile și libertățile derivate din Convenție. Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire suplimentar art. 322 pct. 9 fiind introdus în C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 58/2003, a fost tocmai aceea de remediere a hotărârilor și a consecințelor acestora date de nesocotirea normelor europene. Ca atare, față de considerentele arătate, cererea de revizuire fundamentată pe dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc. civ. va fi admisă și anulată decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. În privința cheltuielilor de judecată pretinse de către revizuentă – constând în cheltuieli efectuate cu deplasarea la instanță – se va constata caracterul neîntemeiat al solicitării, în condițiile în care n-au fost justificate prin înscrisurile depuse la dosar.

Astfel, judecata cererii de revizuire a avut loc la primul termen, din 22 iunie 2011. Biletele de transport pe ruta Budapesta - București și retur nu pot fi puse în legătură cu judecata dosarului, fiind cu mult în afara termenului de judecată, vizând perioada octombrie 2006-aprilie 2011. În plus, din verificarea evidențelor arhivei (în acest sens, referatul întocmit de către arhivar la 22 iunie 2011) a rezultat că în intervalul cuprins între înregistrarea cererii de revizuire și cea a judecății acesteia nu a existat niciun fel de solicitare de studiu al dosarului din partea revizuentei – ceea ce ar fi justificat deplasarea acesteia la instanță la alte date decât cea a termenului de judecată –; conform referatului menționat, doar intimatul L.I.

a solicitat dosarul la studiu la 17 ianuarie 2011). Or, așa cum în mod constant a statuat instanța europeană, inclusiv în hotărârea de care s-a prevalat reclamanta, ca temei al revizuirii sale, „un reclamant nu poate obține restituirea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care s-a făcut dovada realității, a necesității și a caracterului rezonabil din punctul de vedere al cuantumului acestora” (parag. 73). Cum în speță nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretinse, urmează ca această cerere a revizuentei să fie respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de revizuire formulată de B.D.E. împotriva deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, pe care o anulează. Respinge cererea formulată de revizuentă de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.