ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5363/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

la 5 noiembrie 2010, revizuenta B.E.D. a solicitat, în contradictoriu cu intimații

L.I. și L.E., anularea deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție.

S-a arătat în motivarea

cererii, că prin decizia a cărei retractare se solicită, instanța supremă a admis

recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva deciziei nr. 1275

din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov și, fără a dispune de probe suplimentare

și fără a se ține seama de împrejurarea că hotărârea menționată se bucura de autoritate

de lucru judecat, a procedat la o nouă judecată de fond, schimbând soluția în favoarea

celorlalte părți (reclamanții L.I. și L.E.).

Urmare a plângerii formulate

de revizuentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat la 20 iulie 2006

o hotărâre prin care a stabilit că prin adoptarea deciziei nr. 4081/2002 a Curții

Supreme de Justiție au fost violate art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Cum din hotărârea instanței

europene reiese că petentei nu i s-au acordat decât daune morale de 2.500 euro și

1.000 euro cheltuieli de judecată, pentru a fi înlăturate consecințele negative

ale deciziei date în recursul în anulare, se impune retractarea acesteia.

În drept, au fost invocate

dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații au depus întâmpinare

prin care au solicitat respingerea revizuirii arătând că, întrucât Curtea Europeană

a Drepturilor Omului nu a luat în discuție fondul litigiului soluționat prin hotărârea

a cărei retractare se cere, respectiv nu a statuat asupra faptului dacă revizuenta

este sau nu titulara unei obligații de dezdăunare, înseamnă că nu poate fi vorba

de o greșeală asupra fondului pricinii și nici de un remediu pe calea revizuirii.

Analizând aspectele deduse

judecății prin intermediul revizuirii promovate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 4081

din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ce face obiectul

retractării, a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva

deciziei civile nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, care

a fost casată și în consecință, admis recursul reclamanților L.I., L.E. și L.M.

împotriva deciziei nr. 877/A din 24 aprilie 2001 a Tribunalului Brașov. Drept urmare,

s-a admis apelul acelorași reclamanți împotriva sentinței civile nr. 15282 din

27 octombrie 2000 a Judecătoriei Brașov, care a fost schimbată în parte, în sensul

admiterii acțiunii și obligării pârâtei B.D.E. să plătească reclamanților suma de

92.158.026 RON, reprezentând despăgubiri civile. A fost respins apelul declarat

de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe a Judecătoriei Brașov.

A rezultat astfel, că

litigiul definitivat prin decizia nr. 1275/R din 24 septembrie 2001 a Curții de

Apel Brașov, care a constituit obiect al recursului în anulare a vizat acțiunea

reclamanților L.I., L.E. și L.M. având ca obiect obligarea pârâtei B.D.E. la plata

contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul din Brașov, str. Ș.O.I., retrocedat

pârâtei.

La rândul ei, pârâta a

formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata unor

despăgubiri pentru degradări aduse imobilului, chirie restantă pe intervalul 1994

– 1999 și dobânzi aferente.

După ce în primă instanță

au fost respinse atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională, sentința

civilă nr. 15282 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Brașov, ulterior, prin decizia

Tribunalului, admițându-se apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința, în

sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamanților la plata sumei

de 74.481.748 RON cu titlu de despăgubiri către pârâta-reclamantă.

Această decizie a fost

menținută în recurs, prin respingerea căii de atac exercitate de către reclamanți,

conform deciziei nr. 1275 din 14 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov.

Față de definitivarea

de această manieră a litigiului, prin epuizarea căilor de atac puse la dispoziția

părților, a avut loc intervenția procurorului general prin intermediul recursului

în anulare și modificarea soluțiilor anterioare (în sensul că a fost admisă acțiunea

reclamanților și obligată pârâta la plata sumei de 92.158.026 RON reprezentând contravaloarea

cheltuielilor necesare și utile efectuate la imobil – fiind, respinsă cererea reconvențională).

Această manieră de repunere

în discuție a unui litigiu tranșat în mod irevocabil, a fost sancționată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a cererii împotriva României formulate

de B.D.E.

Astfel, prin hotărârea

din 20 iulie 2006, definitivă la 20 octombrie 2006, publicată în M. Of., Partea

I, nr. 64/25.01.2011, Curtea Europeană a statuat că a avut loc, prin anularea deciziei

definitive din 24 septembrie 2001, o încălcare a art. 6 parag. 1 și a dreptului

la un proces echitabil al reclamantei, având în vedere că „unul dintre elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor

juridice care implică, printre altele, ca soluția stabilită în mod definitiv de

către instanțe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuție. În

temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii

definitive și executorii doar pentru a obține o nouă analiză a cauzei și o nouă

hotărâre în privința sa” (parag. 38).

De asemenea, Curtea Europeană

a statuat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că,

urmare a recursului în anulare promovat, i-a fost desființată reclamantei o creanță

suficient de bine determinată pentru a fi exigibilă.

În acest sens, s-a reținut

că „anularea creanței și obligarea la plata de despăgubiri au avut ca efect lipsirea

reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul parag.

al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție” (parag. 52) și că, întrucât

„intervenția procurorului general, după soluționarea unei proceduri în care acesta

nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanței reclamantei, ci și la obligarea

acesteia la plata de despăgubiri” a avut loc „o atingere atât de radicală a drepturilor

reclamantei care a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie păstrat între

protecția proprietății și exigențele interesului general” (parag. 57).

Rezultă, față de aceste

constatări din conținutul hotărârii instanței europene, care consemnează încălcarea

unor norme din Convenția Europeană și Protocoalele adiționale ale acesteia, că devine

incident motivul de revizuire prev. de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pe care și-a

fundamentat revizuenta calea extraordinară de atac.

Potrivit textului menționat,

se poate obține revizuirea unei hotărâri definitive atunci când „Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale

datorată unei hotărâri judecătorești iar consecințele grave ale acestei încălcări

continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.

În speță, în afara condiției

vizând constatarea de către instanța europeană a încălcării unor drepturi fundamentale

(dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate) sunt îndeplinite și celelalte

două cerințe, vizând consecințele grave ale încălcării care continuă să se producă

precum și imposibilitatea remedierii acestora altfel decât prin revizuirea hotărârii.

Astfel, pe baza deciziei

date în soluționarea recursului în anulare, intimații L. au pornit procedura executării

silite, ceea ce înseamnă că efectele hotărârii prin care a fost desființat dreptul

de creanță al reclamantei și recunoscut, în schimb, pârâților un drept de creanță

(în pofida unei judecăți irevocabile care statuase contrariul) continuă să se producă.

Mai mult, intimații au

încercat concretizarea acestor efecte recurgând la forța coercitivă a statului prin

declanșarea procedurii execuționale.

Legat de acest din urmă

aspect, se constată că este îndeplinită și cealaltă cerință vizând inexistența unui

alt remediu decât revizuirea hotărârii.

Altminteri, hotărârea

continuând să aibă existență juridică va reprezenta titlul executoriu pe baza căruia

intimații își pot continua demersul pentru valorificarea unei creanțe recunoscute

în favoarea acestora (după ce prin hotărâre irevocabilă se stabilise contrariul,

respectiv, inexistența unui drept de creanță în patrimoniul acestora împotriva reclamantei).

Rezultă că înlăturarea

consecințelor grave ale încălcărilor – în materia proprietății și a dreptului la

un proces echitabil – constatate prin hotărârea instanței europene, nu se poate

realiza decât prin revizuirea deciziei date în recursul în anulare.

Este lipsită de suport

susținerea din întâmpinare a intimaților, conform căreia revizuirea nu ar putea

fi admisă deoarece Curtea Europeană nu ar fi luat în discuție fondul litigiului

– respectiv, nu a stabilit dacă revizuenta este sau nu titulara obligației de dezdăunare

– și ca atare, nu s-ar putea cere retractarea deciziei.

Rolul și funcția instanței

europene nu sunt acelea de a tranșa pe fond litigii între particulari, de a statua

asupra fondului raporturilor juridice deduse de aceștia judecății, ci de a stabili

dacă au avut loc, prin modalitatea de desfășurare a procedurilor judiciare, încălcări

ale drepturilor și libertăților fundamentale astfel cum își găsesc ele reglementarea

în Convenția europeană și în Protocoalele adiționale ale acesteia. Altfel spus,

ratione materiae, instanța europeană controlează modul în care sunt respectate pe

teritoriul național sau aflat sub jurisdicția statului contractant drepturile și

libertățile derivate din Convenție.

Rațiunea reglementării

acestui motiv de revizuire suplimentar art. 322 pct. 9 fiind introdus în C.

proc. civ. prin O.U.G. nr. 58/2003, a fost tocmai aceea de remediere a hotărârilor

și a consecințelor acestora date de nesocotirea normelor europene.

Ca atare, față de considerentele

arătate, cererea de revizuire fundamentată pe dispoz. art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. va fi admisă și anulată decizia nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție, secția civilă.

În privința cheltuielilor

de judecată pretinse de către revizuentă – constând în cheltuieli efectuate cu deplasarea

la instanță – se va constata caracterul neîntemeiat al solicitării, în condițiile

în care n-au fost justificate prin înscrisurile depuse la dosar.

Astfel, judecata cererii

de revizuire a avut loc la primul termen, din 22 iunie 2011.

Biletele de transport

pe ruta Budapesta - București și retur nu pot fi puse în legătură cu judecata dosarului,

fiind cu mult în afara termenului de judecată, vizând perioada octombrie 2006-aprilie

2011.

În plus, din verificarea

evidențelor arhivei (în acest sens, referatul întocmit de către arhivar la 22

iunie 2011) a rezultat că în intervalul cuprins între înregistrarea cererii de revizuire

și cea a judecății acesteia nu a existat niciun fel de solicitare de studiu al dosarului

din partea revizuentei – ceea ce ar fi justificat deplasarea acesteia la instanță

la alte date decât cea a termenului de judecată –; conform referatului menționat,

doar intimatul L.I. a solicitat dosarul la studiu la 17 ianuarie 2011).

Or, așa cum în mod constant

a statuat instanța europeană, inclusiv în hotărârea de care s-a prevalat reclamanta,

ca temei al revizuirii sale, „un reclamant nu poate obține restituirea costurilor

și cheltuielilor decât în măsura în care s-a făcut dovada realității, a necesității

și a caracterului rezonabil din punctul de vedere al cuantumului acestora” (parag.

73).

Cum în speță nu s-a făcut

dovada cheltuielilor pretinse, urmează ca această cerere a revizuentei să fie respinsă

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire

formulată de B.D.E. împotriva deciziei nr. 4081 din 19 noiembrie 2002 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, pe care o anulează.

Respinge cererea formulată

de revizuentă de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2011.