ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8525/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 825 din 06 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.L.-T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj și, în consecință, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de reținere și internare în colonie de muncă, aplicată antecesoarei reclamantei, R.M.E., în perioada 04 martie 1950 - 18 august 1951; pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei 1.500 euro cu titlu de despăgubiri. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în considerentele sentinței, următoarele: Potrivit adresei din 01 aprilie 1991 emisă de Ministerul de Interne, T.M.E., fiica lui D. și S., născută la 1 mai 1925 în D., județul Cluj, a fost arestată la data de 4 martie 1950 pentru că făcea parte din cultul greco-catolic, fiind fostă călugăriță.

Prin Decizia nr. 150 din 14 octombrie 1950 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, s-a dispus trimiterea acesteia într-o unitate de muncă. Măsura dispusă a fost efectuată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în colonia de deținuți politici Cernavodă, și a încetat la data de 18 august 1951. Prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 a județului Cluj, a fost admisă cererea petiționarei R.M.E., născută T., stabilindu-i-se drepturile prevăzute prin acest decret pentru perioada de 1 an și 6 luni, cuprinsă între martie 1950 - octombrie 1951. R.M.E. a decedat la data de 05 decembrie 2003, după cum rezultă din copia certificatului de deces aflat la dosar.

Potrivit certificatului de naștere și căsătorie aflate la dosar, reclamanta Ș.L.T. este fiica lui R.M.E. Tribunalul, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și de împrejurarea că măsurile dispuse împotriva antecesoarei R.M.E. au fost cauzate de apartenența sa la cultul greco-catolic, ai cărui membrii erau percepuți drept dușmani ai noii orânduiri sociale, a apreciat temeinicia cererii reclamantei, de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative, considerent pentru care a admis această cerere. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, reclamanta, în calitate de fiică a persoanei împotriva căreia s-au dispus măsurile administrative cu caracter politic, este îndreptățită la plata unor despăgubiri de către Statul Român.

La determinarea întinderii prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere, în principal, declarațiile martorilor B.A.C. și B.M.V. Potrivit cărții de muncă aflată la dosar, în perioada 1959 - februarie 1964, R.M.E. a fost pensionată de invaliditate de gradul II. Internarea în colonia de muncă a afectat viața mamei reclamantei și după încetarea acesteia, deoarece boala contactată în timpul internării a împiedicat-o să-și finalizeze studiile universitare și să obțină un serviciu mai bine plătit. A reușit să-și termine studiile numai la vârsta de 40 de ani și din cauza acestui fapt a obținut un post de învățătoare. Probatoriul testimonial administrat în cauză dovedește pe deplin că măsura arestării și a internării în colonia de muncă a adus mamei reclamantei un prejudiciu moral însemnat, prin condițiile brutale și inumane din timpul anchetei și internării, care au dus la vătămarea sănătății și îmbolnăvirea gravă și îndelungată a acesteia.

Având în vedere că R.M.E. a decedat la data de 05 decembrie 2003 și că, prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 a județului Cluj, i s-au recunoscut acesteia drepturile prevăzute prin Decret, începând cu data de 01 aprilie 1990, instanța a constatat că o parte însemnată a acestui prejudiciu a fost totuși acoperită prin reparațiile oferite de Statul Român prin actul normativ menționat. Raportat la considerentele de mai sus, instanța a considerat că reclamanta este îndreptățită la plata, de către Statul Român, prin M.F.P., a unei despăgubiri în sumă de 1500 euro pentru daunele morale decurgând din măsurile administrative cu caracter politic suferite de mama sa.

Prin Decizia civilă nr. 22/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor în sumă de 1.500 euro și a respins acest petit; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește motivul de apel al pârâtului prin care se critică soluția primei instanțe sub aspectul admiterii petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate antecesoarei reclamantei, acesta este vădit nefondat.

Raportat la starea de fapt evidențiată de ansamblul probator administrat în cauză, măsura administrativă a trimiterii antecesoarei reclamantei într-o colonie de muncă, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 150/1950, constituie o măsură administrativă cu caracter politic ce se circumscrie prevederilor art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Referitor la motivul de apel al reclamantei, prin care se susține temeinicia cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri, prin prisma art. 998 - 999 C. civ., acesta intră sub incidența excepției inadmisibilității, fundamentată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cererea introductivă de instanță a fost exclusiv întemeiată, din punct de vedere juridic, pe prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv, ale art. 4 alin. (2) și 3 și ale art. 5 alin. (1) lit. a), lege specială în materia condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Niciun moment în fața primei instanțe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., reclamanta nu și-a precizat cererea introductivă de instanță, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia, respectiv, prin indicarea ca temei juridic al cererii sale a prevederilor de drept comun ale art. 998 - 999 C. civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009.

Doar după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a arătat că, la momentul producerii prejudiciului cauzat antecesoarei sale, erau în vigoare dispozițiile art. 998 C. civ. În procesul civil, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. final C. proc. civ., coroborat cu art. 112, art. 132 și art. 134 din același cod, instanța se va pronunța numai asupra obiectului cererii cu care a fost legal și procedural învestită, neputându-se pronunța asupra eventualelor chestiuni invocate prin concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor în fond, în acest sens dispunând și prevederile art. 256 C. proc. civ.

Aceleași împrejurări se impun a fi constatate și în privința unui alt temei invocat de reclamantă în memoriul de apel, respectiv a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocare care, fiind făcută pentru prima dată prin apel, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice și, implicit, a obiectului cererii de chemare în judecată, fiind, deci, inadmisibile prin prisma art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește celelalte motive din apelul reclamantei și al pârâtului, Curtea a reținut următoarele: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P.

- D.G.F.P. Constanța, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentată. Din coroborarea art. 147 din Constituția României revizuită cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că textul respectiv și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Susținerea reclamantei apelante, conform căreia instanța de apel poate, în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să admită apelul astfel cum a fost formulat, cu consecința acordării în favoarea apelantei a daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanță, nu poate fi primită.

În primul rând, reclamanta apelantă și-a întemeiat cererea introductivă de instanță exclusiv pe prevederile Legii nr. 221/2009 și abia în fața instanței de apel - după pronunțarea de către Curtea Constituțională a României a Deciziilor nr. 1354/2010 și 1358/2010 - a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocare care intră sub incidența excepției inadmisibilității reglementată de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând, este adevărat că art. 148 alin. (2) din Constituție consacră principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul intern, dar instanța de apel nu are posibilitatea, la acest moment, să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul național - declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională a României - cu anumite dispoziții comunitare, - care nici nu au fost invocate procedural, în fața primei instanțe, de către reclamant - respectiv să înlăture aplicarea unei norme juridice interne în favoarea unei norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă și-a încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.

Pe de altă parte, în ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, Curtea a constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, enunțate în cuprinsul lor.

Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație " morală " a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe cauze, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța europeană are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Curtea a mai reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. În cauză, antecesoarea reclamantei a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile cuvenite în temeiul acestui act normativ fiind stabilite prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

De asemenea, nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o " speranță legitimă " (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o " speranță legitimă " în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o " importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia " , ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o " speranță legitimă " în obținerea compensațiilor respective. Curtea Constituțională a statuat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Curtea a observat că, în materia reparațiilor, trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.L.-T., criticând-o pentru următoarele motive: 1. a. Recurenta nu a schimbat nici obiectul, nici cauza cererii formulate inițial, ea rămânând o cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de autoarea sa. Invocarea unui temei de drept comun în locul celui special, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 a suferit două modificări substanțiale pe parcursul judecării cauzei, nu echivalează cu o schimbare a cauzei.

Atât instanța fondului, cât și instanța de apel ar fi trebuit ca, în baza rolului activ la care le obligă art. 129 C. proc. civ., să se raporteze la dispozițiile dreptului comun și la prevederile C.E.D.O. incidente în cauză. În speța de față există doar o inversare a situației, în sensul că au dispărut dispoziții din legea specială, însă au rămas în vigoare cele din legea generală (C. civ. și C.E.D.O.). b. În cazul respingerii apelului ca inadmisibil, se îngrădește în mod nejustificat liberul acces la justiție pentru motive care sunt imputabile Statului Român. Astfel, recurenta, care a înaintat acțiunea în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma inițială, se află în situația de a fi lipsită de drepturile născute în patrimoniul său, din inițiativa unei puteri a statului, ca urmare a deciziilor organelor aceluiași stat.

Mai mult, se află în imposibilitatea de a contesta în instanță hotărârea nelegală pronunțată prin ignorarea dispozițiilor dreptului comun (art. 998 C. civ.), care stătuseră la baza câștigării acelorași drepturi de către alte persoane, întrucât instanțele au apreciat că invocarea unui alt temei juridic ar face inadmisibil apelul, fără a ține seama că situația legislativă tranzitorie nu îi este imputabilă. Invocă în acest sens, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Crișan contra României.

c. În cauza Willis c. Marii Britanii, s-a statuat că, în măsura în care anumite prestații cum sunt " indemnizarea forfetară pentru văduve " sau " indemnizația de văduvă " sunt prevăzute de legea națională, ele au o natură " suficient de caracteristică din punct de vedere patrimonial " spre a fi cuprinse în domeniul de aplicare a art. 1 Protocolul I. Jurisprudența constantă privind acordarea daunelor morale celor care au suferit din cauza persecuțiilor politice a creat și ea un drept de creanță cu caracteristicile unui bun. 2. Instanța a apreciat în același timp că recurenta nu este îndreptățită la despăgubiri, raportat la motivarea Deciziei 1358/2010 a C.C.R. În primul rând, deciziile C.C.R.

nu sunt relevante decât pentru concordanța dreptului intern cu dispozițiile constituționale, nu și asupra aplicabilității C.E.D.O. în dreptul intern. Judecătorul instanțelor naționale de drept comun este cel care hotărăște aplicabilitatea normelor din tratatele și convențiile la care România este parte. Conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aplicarea legii trebuie să fie previzibilă și unitară. În situațiile altor persoane, instanțele au apreciat că cererea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este justificată, chiar în condițiile în care reclamanții au beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990. Decretul-lege nr. 118/1990 are caracterul unei " legi de reparație morală " , care a stabilit o procedură administrativă fără personalizarea prejudiciului și motivelor concrete care au dus la producerea lui, stabilind sume și beneficii minore, dar și fixe.

Plafonarea sumelor acordate cu titlu de reparație a prejudiciului moral este în contradicție cu Constituția, conform Deciziei 1354/2010 a Curții Constituționale a României. Dispozițiile art. 998 C. civ. fac referire la obligația celui care a cauzat un prejudiciu de a-l repara la întreaga valoare, obligație care trebuie stabilită în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. Pentru stabilirea prejudiciului efectiv suferit a fost nevoie și de administrarea probei testimoniale, care să caracterizeze situația dedusă judecății. Astfel, obligația de a repara prejudiciul moral conform cererii recurentei nu este una " morală " , ci una legală, născută la momentul cauzării prejudiciului, ca urmare a luării unor măsuri cu caracter penal fără respectarea dispozițiilor procedurale ale C. pen.

Dispozițiile art. 3 și art. 4 ale Legii nr. 221/2009 au rămas în vigoare, acesta fiind și motivul pentru care instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond privind constatarea caracterului politic al măsurii reținerii autoarei recurentei. Această posibilitate de constatare prin instanță a caracterului politic al măsurii luate față de mama părții trebuie să aibă o finalitate, care constă în repararea prejudiciului produs prin măsura cu caracter politic. Dispoziția cu caracter special privind despăgubirile a fost inițial suspendată ca efect al Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a României. Statul nu și-a îndeplinit obligația de a legifera pentru a corecta neconcordanța cu dispozițiile constituționale în termen de 45 de zile.

Aceasta înseamnă că finalitatea urmărită în mod cert de Legea nr. 221/2009 nu mai poate fi atinsă decât prin aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speța de față, fără posibilitatea obținerii despăgubirilor, dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de finalitate. Dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009 sunt în vigoare și în prezent, în lipsa dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, suportul juridic al acțiunii pentru repararea prejudiciului fiind din nou art. 998 C. civ. 3. Cât privește cuantumul despăgubirilor, suma inițial solicitată prin acțiune este pe deplin justificată, recurenta reluând prezentarea situației de fapt prezentată în acțiune și reținută de instanțele anterioare.

Invocă decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, în Dosarul nr. 26869/3/2006, privind pe L.O. Recurenta a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor, în sensul obligării intimatului pârât la plata sumei de 400.000 de RON către reclamantă și, în subsidiar, casarea hotărârilor anterioare, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, către Tribunalul Cluj. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborate cu art. 129 din același cod și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Curtea a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, și incidența, în speță, a Deciziei pronunțate în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 12/2011. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. a. Într-adevăr, reclamanta susținând, în apel, că pretențiile sale erau întemeiate din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., nu se poate reține că aceasta ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a concluzionat instanța de apel, în considerentele deciziei, ci doar temeiul juridic al cererii, sub acest aspect, argumentele Curții fiind corecte.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, sunt, în mod evident, diferite față de dispozițiile Legii nr. 221/2009, act normativ invocat în cererea de chemare în judecată, reprezentând, astfel, un alt temei juridic decât legea specială, care presupune alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii de reparație menționate. Prin urmare, invocarea dispozițiilor dreptului comun direct în apel reprezintă o schimbare a temeiului juridic, nepermisă de lege față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., astfel cum a reținut în mod corect și Curtea.

În ceea ce privește încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, de către instanțele anterioare, pe motiv că nu au soluționat litigiul din perspectiva art. 998-999 C. civ., susținerile recurentei nu pot fi analizate în raport de activitatea de judecată a primei instanțe, deoarece sentința nu formează obiect al recursului. Pe de altă parte, hotărârea primei instanțe nu a fost criticată în apel pentru un astfel de motiv, așa încât decizia Curții nu cuprinde considerente în legătură cu încălcarea rolului activ, de către Tribunal, care să poată fi, ulterior, cenzurate, de prezenta instanță. Referitor la judecarea cauzei, de către instanța de apel, din perspectiva dreptului comun, raportat la principiul rolului activ invocat mai sus, nu se poate reține că această instanță ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., soluționând cauza în limitele de învestire trasate prin cererea de chemare în judecată. Cum părții îi este interzis, conform art. 294 C. proc. civ., să schimbe, în apel, cauza cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult instanța de judecată nu poate proceda în acest sens, rolul său activ subsumându-se, printre altele, temeiului juridic invocat de parte prin cerere și avut în vedere de prima instanță, a cărei hotărâre este cenzurată în faza procesuală superioară. În concluzie, criticile formulate în legătură cu aspectele de ordin procedural invocate mai sus sunt neîntemeiate. b. Nu se poate reține nici încălcarea liberului acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

În primul rând, contrar susținerilor recurentei, apelul declarat de această parte nu a fost respins ca inamisibil, instanța procedând la soluționarea pe fond a criticilor formulate. Cât privește nesoluționarea cauzei, în apel, din perspectiva unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate fi considerată ca o încălcare a liberului acces la justiție, indiferent care ar fi fost motivul pentru care partea a înțeles să invoce o altă cauză, în speță, " situația legislativă tranzitorie, care nu îi este imputabilă " . Păstrarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată pe tot parcursul judecății, pentru faza procesuală a apelului, impusă de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., reprezintă, printre altele, o garanție a procesului echitabil, inclusiv din perspectiva egalității de tratament juridic pentru toate părțile. Astfel, pârâtul, în raport de care judecata în primă instanță s-a desfășurat în raport de un anumit temei juridic, indicat de reclamant în acțiune, nu poate fi expus la reluarea judecății în baza unui alt temei juridic, în apel. De asemenea, în calea de atac, se exercită controlul de legalitate și de temeinicie a hotărârii primei instanțe, care, în mod evident, a avut în vedere temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată sau modificat în mod procedural în această fază procesuală. În concluzie, refuzul instanței de apel de a soluționa pretențiile apelantei reclamante din perspectiva art. 998 - 999 C. civ.

nu constituie o încălcare a liberului acces la justiție. Hotărârea pronunțată în cauza Crișan contra României din 27 mai 2003, invocată în cererea de recurs, nu este relevantă în cauză, deoarece circumstanțele pentru care s-a constatat în această cauză, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenție, sunt diferite de cele din dosarul de față. În cauza de mai sus, s-a hotărât încălcarea art. 6 din documentul european raportat la imposibilitatea pentru tribunalele sesizate în acel dosar de a examina legalitatea deciziei autorității administrative care privea drepturile cu caracter civil ale reclamantului C., determinat de modificarea, în cursul procedurii, a legislației în materie de competență a tribunalelor, cu consecința atingerii substanței însăși a dreptului reclamantului, de acces la tribunal.

În speța de față, nu se poate considera că nu a existat o judecată a pretențiilor reclamantei potrivit temeiului juridic invocat de aceasta în cererea de chemare în judecată, iar imposibilitatea modificării acestui temei în faza procesuală superioară nu se circumscrie încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru argumentele deja arătate. c. Referitor la existența unui " bun " în patrimoniul reclamantei, constând în dreptul său de creanță privind daunele morale, în mod corect Curtea de Apel a considerat că aceasta nu justifică un asemenea " bun " , în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Contrar susținerilor recurentei, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. 2. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale enunțate mai sus, în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând " un bun " în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină reclamanta. De asemenea, atât timp cât instanța supremă a decis că decizia Curții Constituționale este pe deplin aplicabilă în cazul litigiilor în care nu se pronunțase o hotărâre definitivă la data publicării în M. Of.

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și aceasta din urmă a menționat, printre argumentele avute în vedere la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, existența unor reglementări paralele în repararea prejudiciului de ordin moral suportat de cei persecutați politic în regimul trecut, inclusiv raportat la existența Decretului-lege nr. 118/1990, nu se poate relua această discuție, în sensul examinării caracterului concret al reparației oferite de acest decret. În ceea ce privește argumentele avute în vedere la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010, care limitau daunele morale solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 la un anume cuantum, acest aspect este nerelevant față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care înlătură cu totul temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și care este aplicabilă în cauză, astfel cum a decis în mod corect Curtea de Apel. Referitor la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care pretențiile reclamantei ar fi trebuit cenzurate, Înalta Curte a examinat, în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, efectele Deciziei nr. 1358/2010 în raport și de acest text de lege, concluzionând că dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Prin urmare, aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în speță nu încalcă nici art. 6 din Convenție. Referitor la soluționarea cauzei din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., întrucât, în caz contrar, ar rămâne fără finalitate dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, care consacră caracterul politic de drept al unor condamnări sau măsuri administrative aplicate în regimul trecut, respectiv, permit instanței, stabilirea unui asemenea caracter politic, susținerile reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate. În primul rând, dispozițiile sus-enunțate conțin ele înseși o reparație de ordin moral pentru cei în cauză, prin recunoașterea, la nivel legislativ, a caracterului opresiv al condamnărilor sau măsurilor administrative la care au fost supuși cei în cauză, în regimul politic trecut.

Pe de altă parte, nu este obligatoriu ca această recunoaștere de natură morală să fie urmată și de satisfacția de ordin bănesc pentru prejudiciul moral suferit, cu atât mai mult în cazul existenței unor legi anterioare de reparație, Legea nr. 221/2009 recunoscând, în continuare, celor interesați dreptul la despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din aceeași lege. Cât privește rezolvarea pretențiilor reclamantei din perspectiva art. 998 C. civ., în prezentul litigiu, raportat la finalitatea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, acest argument nu poate fi avut în vedere față de inadmisibilitatea de ordin procedural a judecării cauzei conform dreptului comun.

3. Criticile legate de cuantumul sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanță, nu vor fi analizate, fiind lipsite de relevanță față de soluția pronunțată în apel, de respingere în totalitate a acestui capăt de cerere, și a inexistenței dreptului reclamantei la daune morale conform Legii nr. 221/2009, aspect corect soluționat de către Curte față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și de cele stabilite în mod obligatoriu prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2011. În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L.-T. împotriva Deciziei nr. 22/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.