ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8525/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8525/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 825 din 06 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a admis acțiunea

formulată de reclamanta S.L.-T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj și, în consecință, s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative de reținere și internare în

colonie de muncă, aplicată antecesoarei reclamantei, R.M.E., în perioada 04

martie 1950 - 18 august 1951; pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei

1.500 euro cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în considerentele sentinței,

următoarele:

Potrivit adresei din

01 aprilie 1991 emisă de Ministerul de Interne, T.M.E., fiica lui D. și S.,

născută la 1 mai 1925 în D., județul Cluj, a fost arestată la data de 4 martie

1950 pentru că făcea parte din cultul greco-catolic, fiind fostă călugăriță.

Prin Decizia nr. 150

din 14 octombrie 1950 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, s-a dispus

trimiterea acesteia într-o unitate de muncă. Măsura dispusă a fost efectuată la

Canalul Dunăre-Marea Neagră, în colonia de deținuți politici Cernavodă, și a

încetat la data de 18 august 1951.

Prin Hotărârea nr.

751 din 27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor

Decretului-lege nr. 118/1990 a județului Cluj, a fost admisă cererea

petiționarei R.M.E., născută T., stabilindu-i-se drepturile prevăzute prin

acest decret pentru perioada de 1 an și 6 luni, cuprinsă între martie 1950 -

octombrie 1951.

R.M.E. a decedat la

data de 05 decembrie 2003, după cum rezultă din copia certificatului de deces

aflat la dosar.

Potrivit

certificatului de naștere și căsătorie aflate la dosar, reclamanta Ș.L.T. este

fiica lui R.M.E.

Tribunalul, în raport

de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și de împrejurarea că

măsurile dispuse împotriva antecesoarei R.M.E. au fost cauzate de apartenența

sa la cultul greco-catolic, ai cărui membrii erau percepuți drept dușmani ai

noii orânduiri sociale, a apreciat temeinicia cererii reclamantei, de

constatare a caracterului politic al măsurilor administrative, considerent

pentru care a admis această cerere.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, reclamanta, în calitate de fiică a persoanei împotriva

căreia s-au dispus măsurile administrative cu caracter politic, este

îndreptățită la plata unor despăgubiri de către Statul Român.

La determinarea

întinderii prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere, în principal,

declarațiile martorilor B.A.C. și B.M.V.

Potrivit cărții de

muncă aflată la dosar, în perioada 1959 - februarie 1964, R.M.E. a fost

pensionată de invaliditate de gradul II.

Internarea în colonia

de muncă a afectat viața mamei reclamantei și după încetarea acesteia, deoarece

boala contactată în timpul internării a împiedicat-o să-și finalizeze studiile

universitare și să obțină un serviciu mai bine plătit. A reușit să-și termine

studiile numai la vârsta de 40 de ani și din cauza acestui fapt a obținut un

post de învățătoare.

Probatoriul

testimonial administrat în cauză dovedește pe deplin că măsura arestării și a

internării în colonia de muncă a adus mamei reclamantei un prejudiciu moral

însemnat, prin condițiile brutale și inumane din timpul anchetei și internării,

care au dus la vătămarea sănătății și îmbolnăvirea gravă și îndelungată a

acesteia.

Având în vedere că

R.M.E. a decedat la data de 05 decembrie 2003 și că, prin Hotărârea nr. 751 din

27 februarie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr.

118/1990 a județului Cluj, i s-au recunoscut acesteia drepturile prevăzute prin

Decret, începând cu data de 01 aprilie 1990, instanța a constatat că o parte

însemnată a acestui prejudiciu a fost totuși acoperită prin reparațiile oferite

de Statul Român prin actul normativ menționat.

Raportat la considerentele

de mai sus, instanța a considerat că reclamanta este îndreptățită la plata, de

către Statul Român, prin M.F.P., a unei despăgubiri în sumă de 1500 euro pentru

daunele morale decurgând din măsurile administrative cu caracter politic

suferite de mama sa.

Prin Decizia civilă

nr. 22/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile sus-menționate,

pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantă, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului la

plata, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor în sumă de 1.500 euro și a

respins acest petit; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost respins apelul

declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește

motivul de apel al pârâtului prin care se critică soluția primei instanțe sub

aspectul admiterii petitului privind constatarea caracterului politic al

măsurii administrative aplicate antecesoarei reclamantei, acesta este vădit

nefondat.

Raportat la starea de

fapt evidențiată de ansamblul probator administrat în cauză, măsura

administrativă a trimiterii antecesoarei reclamantei într-o colonie de muncă,

dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 150/1950, constituie o măsură administrativă cu

caracter politic ce se circumscrie prevederilor art. 4 alin. (2) coroborat cu

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Referitor la motivul

de apel al reclamantei, prin care se susține temeinicia cererii de obligare a

pârâtului la despăgubiri, prin prisma art. 998 - 999 C. civ., acesta intră sub

incidența excepției inadmisibilității, fundamentată pe prevederile art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cererea

introductivă de instanță a fost exclusiv întemeiată, din punct de vedere

juridic, pe prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv, ale art. 4 alin. (2) și

3 și ale art. 5 alin. (1) lit. a), lege specială în materia condamnărilor cu

caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Niciun moment în fața

primei instanțe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 și

art. 134 C. proc. civ., reclamanta nu și-a precizat cererea introductivă de

instanță, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia, respectiv, prin indicarea

ca temei juridic al cererii sale a prevederilor de drept comun ale art. 998 -

999 C. civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009.

Doar după închiderea

dezbaterilor în fața primei instanțe, prin concluziile scrise depuse la dosar,

reclamanta a arătat că, la momentul producerii prejudiciului cauzat antecesoarei

sale, erau în vigoare dispozițiile art. 998 C. civ. În procesul civil, în

conformitate cu prevederile art. 129 alin. final C. proc. civ., coroborat cu

art. 112, art. 132 și art. 134 din același cod, instanța se va pronunța numai

asupra obiectului cererii cu care a fost legal și procedural învestită,

neputându-se pronunța asupra eventualelor chestiuni invocate prin concluzii

scrise, după închiderea dezbaterilor în fond, în acest sens dispunând și

prevederile art. 256 C. proc. civ.

Aceleași împrejurări

se impun a fi constatate și în privința unui alt temei invocat de reclamantă în

memoriul de apel, respectiv a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, invocare care, fiind făcută pentru prima dată prin apel,

echivalează cu o schimbare a cauzei juridice și, implicit, a obiectului cererii

de chemare în judecată, fiind, deci, inadmisibile prin prisma art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

celelalte motive din apelul reclamantei și al pârâtului, Curtea a reținut

următoarele:

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de

Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Constanța, și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin.

(3) și (5) din legea fundamentată.

Din coroborarea art.

147 din Constituția României revizuită cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte,

deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în

care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar, pe de

altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față,

în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție nu au

fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că textul

respectiv și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în

prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să

fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza

acestei legi, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Susținerea

reclamantei apelante, conform căreia instanța de apel poate, în temeiul art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să admită apelul astfel cum a fost

formulat, cu consecința acordării în favoarea apelantei a daunelor morale în

cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanță, nu poate fi primită.

În primul rând,

reclamanta apelantă și-a întemeiat cererea introductivă de instanță exclusiv pe

prevederile Legii nr. 221/2009 și abia în fața instanței de apel - după

pronunțarea de către Curtea Constituțională a României a Deciziilor nr.

1354/2010 și 1358/2010 - a invocat un nou temei juridic al cererii sale,

respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

invocare care intră sub incidența excepției inadmisibilității reglementată de

art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând,

este adevărat că art. 148 alin. (2) din Constituție consacră principiul

priorității dreptului comunitar față de dreptul intern, dar instanța de apel nu

are posibilitatea, la acest moment, să analizeze conformitatea unei prevederi

din dreptul național - declarată neconstituțională de către Curtea

Constituțională a României - cu anumite dispoziții comunitare, - care nici nu

au fost invocate procedural, în fața primei instanțe, de către reclamant -

respectiv să înlăture aplicarea unei norme juridice interne în favoarea unei

norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă și-a încetat

efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive

politice de regimul comunist, Curtea a constatat că, în materia acordării altor

drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de

suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției

politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind

preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru

persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest

sens sunt prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009,

prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Aceste acte normative

stabilesc o serie de drepturi, enunțate în cuprinsul lor.

Așa cum a statuat în

mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă

este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei

persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și

imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Curtea apreciază că

nu poate exista decât o obligație

"

morală

"

a statului de a

acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe cauze, că dispozițiile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, instanța

europeană are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

Curtea a mai reținut,

de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada

comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu

gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri

administrative.

Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și

indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi

considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Pe de altă parte -

așa cum a statuat și Curtea Constituțională - prin introducerea posibilității

moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale

suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a

îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și

anume cel al echității și dreptății.

Prin Decretul-lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție.

În cauză,

antecesoarea reclamantei a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile cuvenite în temeiul acestui act normativ

fiind stabilite prin Hotărârea nr. 751 din 27 februarie 1991.

Totodată, astfel cum

a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în domeniul măsurilor

reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face

în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

De asemenea, nu s-ar

putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o

"

speranță legitimă

"

(astfel cum este

consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului)

la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la

Strasbourg, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii

interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil

de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o

"

speranță legitimă

"

în dobândirea

proprietății.

Totodată, prin

Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții

contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o

"

importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia

"

, ceea ce a condus la concluzia Curții în

sensul că reclamanții nu au putut dobândi o

"

speranță legitimă

"

în obținerea

compensațiilor respective.

Curtea

Constituțională a statuat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege

nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste despăgubiri

sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a

încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a

compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea

criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Curtea a observat că,

în materia reparațiilor, trebuie să existe o legislație clară, precisă,

adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări

diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări

ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.

221/2009 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea

incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare

de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă

a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta S.L.-T., criticând-o pentru următoarele

motive:

schimbat nici obiectul, nici cauza cererii formulate inițial, ea rămânând o

cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de

autoarea sa.

Invocarea unui temei

de drept comun în locul celui special, în condițiile în care Legea nr. 221/2009

a suferit două modificări substanțiale pe parcursul judecării cauzei, nu

echivalează cu o schimbare a cauzei.

Atât instanța

fondului, cât și instanța de apel ar fi trebuit ca, în baza rolului activ la

care le obligă art. 129 C. proc. civ., să se raporteze la dispozițiile

dreptului comun și la prevederile C.E.D.O. incidente în cauză.

În speța de față

există doar o inversare a situației, în sensul că au dispărut dispoziții din

legea specială, însă au rămas în vigoare cele din legea generală (C. civ. și

C.E.D.O.).

b. În cazul

respingerii apelului ca inadmisibil, se îngrădește în mod nejustificat liberul

acces la justiție pentru motive care sunt imputabile Statului Român.

Astfel, recurenta,

care a înaintat acțiunea în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma inițială, se

află în situația de a fi lipsită de drepturile născute în patrimoniul său, din

inițiativa unei puteri a statului, ca urmare a deciziilor organelor aceluiași

stat.

Mai mult, se află în

imposibilitatea de a contesta în instanță hotărârea nelegală pronunțată prin

ignorarea dispozițiilor dreptului comun (art. 998 C. civ.), care stătuseră la

baza câștigării acelorași drepturi de către alte persoane, întrucât instanțele

au apreciat că invocarea unui alt temei juridic ar face inadmisibil apelul,

fără a ține seama că situația legislativă tranzitorie nu îi este imputabilă.

Invocă în acest sens,

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Crișan

contra României.

c. În cauza Willis c.

Marii Britanii, s-a statuat că, în măsura în care anumite prestații cum sunt

"

indemnizarea

forfetară pentru văduve

"

sau

"

indemnizația de

văduvă

"

sunt prevăzute de

legea națională, ele au o natură

"

suficient de caracteristică din punct

de vedere patrimonial

"

spre a fi cuprinse în domeniul de aplicare a

art. 1 Protocolul I.

Jurisprudența

constantă privind acordarea daunelor morale celor care au suferit din cauza

persecuțiilor politice a creat și ea un drept de creanță cu caracteristicile

unui bun.

apreciat în același timp că recurenta nu este îndreptățită la despăgubiri,

raportat la motivarea Deciziei 1358/2010 a C.C.R.

În primul rând,

deciziile C.C.R. nu sunt relevante decât pentru concordanța dreptului intern cu

dispozițiile constituționale, nu și asupra aplicabilității C.E.D.O. în dreptul

intern. Judecătorul instanțelor naționale de drept comun este cel care

hotărăște aplicabilitatea normelor din tratatele și convențiile la care România

este parte.

Conform art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aplicarea legii trebuie să fie

previzibilă și unitară. În situațiile altor persoane, instanțele au apreciat că

cererea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este justificată, chiar în

condițiile în care reclamanții au beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege

nr. 118/1990. Decretul-lege nr. 118/1990 are caracterul unei

"

legi de reparație

morală

"

, care a stabilit o

procedură administrativă fără personalizarea prejudiciului și motivelor

concrete care au dus la producerea lui, stabilind sume și beneficii minore, dar

și fixe. Plafonarea sumelor acordate cu titlu de reparație a prejudiciului

moral este în contradicție cu Constituția, conform Deciziei 1354/2010 a Curții Constituționale

a României.

Dispozițiile art. 998

C. civ. fac referire la obligația celui care a cauzat un prejudiciu de a-l

repara la întreaga valoare, obligație care trebuie stabilită în funcție de

circumstanțele fiecărui caz în parte. Pentru stabilirea prejudiciului efectiv

suferit a fost nevoie și de administrarea probei testimoniale, care să

caracterizeze situația dedusă judecății.

Astfel, obligația de

a repara prejudiciul moral conform cererii recurentei nu este una

"

morală

"

, ci una legală,

născută la momentul cauzării prejudiciului, ca urmare a luării unor măsuri cu

caracter penal fără respectarea dispozițiilor procedurale ale C. pen.

Dispozițiile art. 3

și art. 4 ale Legii nr. 221/2009 au rămas în vigoare, acesta fiind și motivul

pentru care instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond privind

constatarea caracterului politic al măsurii reținerii autoarei recurentei.

Această posibilitate de constatare prin instanță a caracterului politic al

măsurii luate față de mama părții trebuie să aibă o finalitate, care constă în

repararea prejudiciului produs prin măsura cu caracter politic.

Dispoziția cu

caracter special privind despăgubirile a fost inițial suspendată ca efect al

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a României. Statul nu și-a

îndeplinit obligația de a legifera pentru a corecta neconcordanța cu

dispozițiile constituționale în termen de 45 de zile. Aceasta înseamnă că

finalitatea urmărită în mod cert de Legea nr. 221/2009 nu mai poate fi atinsă

decât prin aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În speța de față,

fără posibilitatea obținerii despăgubirilor, dispozițiile art. 3 și art. 4 din

Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de finalitate.

Dispozițiile art. 3

și art. 4 din Legea nr. 221/2009 sunt în vigoare și în prezent, în lipsa

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, suportul juridic

al acțiunii pentru repararea prejudiciului fiind din nou art. 998 C. civ.

cuantumul despăgubirilor, suma inițial solicitată prin acțiune este pe deplin

justificată, recurenta reluând prezentarea situației de fapt prezentată în

acțiune și reținută de instanțele anterioare. Invocă decizia pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, în Dosarul nr. 26869/3/2006,

privind pe L.O.

Recurenta a

solicitat, în principal, admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor, în

sensul obligării intimatului pârât la plata sumei de 400.000 de RON către

reclamantă și, în subsidiar, casarea hotărârilor anterioare, cu trimiterea

cauzei, spre rejudecare, către Tribunalul Cluj.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

coroborate cu art. 129 din același cod și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Curtea a supus

dezbaterii, ca motiv de ordine publică, și incidența, în speță, a Deciziei

pronunțate în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr.

12/2011.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

reclamanta susținând, în apel, că pretențiile sale erau întemeiate din

perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., nu se poate reține că aceasta

ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a

concluzionat instanța de apel, în considerentele deciziei, ci doar temeiul

juridic al cererii, sub acest aspect, argumentele Curții fiind corecte.

Contrar susținerilor

recurentei, dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., care reprezintă dreptul comun

în materie de răspundere civilă delictuală, sunt, în mod evident, diferite față

de dispozițiile Legii nr. 221/2009, act normativ invocat în cererea de chemare

în judecată, reprezentând, astfel, un alt temei juridic decât legea specială,

care presupune alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii de

reparație menționate.

Prin urmare,

invocarea dispozițiilor dreptului comun direct în apel reprezintă o schimbare a

temeiului juridic, nepermisă de lege față de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., astfel cum a reținut în mod corect și Curtea.

În ceea ce privește

încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, de către instanțele

anterioare, pe motiv că nu au soluționat litigiul din perspectiva art. 998-999

C. civ., susținerile recurentei nu pot fi analizate în raport de activitatea de

judecată a primei instanțe, deoarece sentința nu formează obiect al recursului.

Pe de altă parte, hotărârea primei instanțe nu a fost criticată în apel pentru

un astfel de motiv, așa încât decizia Curții nu cuprinde considerente în

legătură cu încălcarea rolului activ, de către Tribunal, care să poată fi,

ulterior, cenzurate, de prezenta instanță.

Referitor la

judecarea cauzei, de către instanța de apel, din perspectiva dreptului comun,

raportat la principiul rolului activ invocat mai sus, nu se poate reține că

această instanță ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

soluționând cauza în limitele de învestire trasate prin cererea de chemare în

judecată.

Cum părții îi este

interzis, conform art. 294 C. proc. civ., să schimbe, în apel, cauza cererii de

chemare în judecată, cu atât mai mult instanța de judecată nu poate proceda în

acest sens, rolul său activ subsumându-se, printre altele, temeiului juridic

invocat de parte prin cerere și avut în vedere de prima instanță, a cărei

hotărâre este cenzurată în faza procesuală superioară.

În concluzie,

criticile formulate în legătură cu aspectele de ordin procedural invocate mai

sus sunt neîntemeiate.

b. Nu se poate reține

nici încălcarea liberului acces la justiție, reglementat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

În primul rând,

contrar susținerilor recurentei, apelul declarat de această parte nu a fost

respins ca inamisibil, instanța procedând la soluționarea pe fond a criticilor

formulate.

Cât privește

nesoluționarea cauzei, în apel, din perspectiva unui alt temei juridic decât

cel invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate

fi considerată ca o încălcare a liberului acces la justiție, indiferent care ar

fi fost motivul pentru care partea a înțeles să invoce o altă cauză, în speță,

"

situația legislativă

tranzitorie, care nu îi este imputabilă

"

.

Păstrarea temeiului

juridic al cererii de chemare în judecată pe tot parcursul judecății, pentru

faza procesuală a apelului, impusă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

reprezintă, printre altele, o garanție a procesului echitabil, inclusiv din

perspectiva egalității de tratament juridic pentru toate părțile. Astfel,

pârâtul, în raport de care judecata în primă instanță s-a desfășurat în raport

de un anumit temei juridic, indicat de reclamant în acțiune, nu poate fi expus

la reluarea judecății în baza unui alt temei juridic, în apel. De asemenea, în

calea de atac, se exercită controlul de legalitate și de temeinicie a hotărârii

primei instanțe, care, în mod evident, a avut în vedere temeiul juridic invocat

în cererea de chemare în judecată sau modificat în mod procedural în această

fază procesuală.

În concluzie, refuzul

instanței de apel de a soluționa pretențiile apelantei reclamante din

perspectiva art. 998 - 999 C. civ. nu constituie o încălcare a liberului acces

la justiție.

Hotărârea pronunțată

în cauza Crișan contra României din 27 mai 2003, invocată în cererea de recurs,

nu este relevantă în cauză, deoarece circumstanțele pentru care s-a constatat

în această cauză, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea

dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenție, sunt

diferite de cele din dosarul de față.

În cauza de mai sus,

s-a hotărât încălcarea art. 6 din documentul european raportat la

imposibilitatea pentru tribunalele sesizate în acel dosar de a examina

legalitatea deciziei autorității administrative care privea drepturile cu

caracter civil ale reclamantului C., determinat de modificarea, în cursul

procedurii, a legislației în materie de competență a tribunalelor, cu

consecința atingerii substanței însăși a dreptului reclamantului, de acces la

tribunal.

În speța de față, nu

se poate considera că nu a existat o judecată a pretențiilor reclamantei

potrivit temeiului juridic invocat de aceasta în cererea de chemare în

judecată, iar imposibilitatea modificării acestui temei în faza procesuală

superioară nu se circumscrie încălcării art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, pentru argumentele deja arătate.

c. Referitor la

existența unui

"

bun

"

în patrimoniul reclamantei, constând în

dreptul său de creanță privind daunele morale, în mod corect Curtea de Apel a

considerat că aceasta nu justifică un asemenea

"

bun

"

, în sensul art. 1

din Protocolul adițional la Convenție, față de Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Contrar susținerilor

recurentei, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în

speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

relevanța deciziei Curții Constituționale enunțate mai sus, în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile reclamantei sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu

problema în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând

"

un bun

"

în sensul art. 1 din

Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină reclamanta.

De asemenea, atât timp cât instanța supremă a decis

că decizia Curții Constituționale este pe deplin aplicabilă în cazul litigiilor

în care nu se pronunțase o hotărâre definitivă la data publicării în M. Of. a

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și aceasta din urmă a menționat,

printre argumentele avute în vedere la declararea neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, existența unor reglementări paralele

în repararea prejudiciului de ordin moral suportat de cei persecutați politic

în regimul trecut, inclusiv raportat la existența Decretului-lege nr. 118/1990,

nu se poate relua această discuție, în sensul examinării caracterului concret

al reparației oferite de acest decret.

În ceea ce privește

argumentele avute în vedere la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr.

1354/2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. I și II

din O.U.G. nr. 62/2010, care limitau daunele morale solicitate în temeiul Legii

nr. 221/2009 la un anume cuantum, acest aspect este nerelevant față de Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, care înlătură cu totul temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată și care este aplicabilă în cauză, astfel cum a

decis în mod corect Curtea de Apel.

Referitor la art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care pretențiile

reclamantei ar fi trebuit cenzurate, Înalta Curte a examinat, în cuprinsul

Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, efectele Deciziei nr. 1358/2010 în

raport și de acest text de lege, concluzionând că dreptul de acces la tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Prin urmare,

aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în speță nu încalcă nici art. 6

din Convenție.

Referitor la

soluționarea cauzei din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., întrucât, în caz

contrar, ar rămâne fără finalitate dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr.

221/2009, care consacră caracterul politic de drept al unor condamnări sau

măsuri administrative aplicate în regimul trecut, respectiv, permit instanței,

stabilirea unui asemenea caracter politic, susținerile reclamantei sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

În primul rând,

dispozițiile sus-enunțate conțin ele înseși o reparație de ordin moral pentru

cei în cauză, prin recunoașterea, la nivel legislativ, a caracterului opresiv

al condamnărilor sau măsurilor administrative la care au fost supuși cei în

cauză, în regimul politic trecut.

Pe de altă parte, nu

este obligatoriu ca această recunoaștere de natură morală să fie urmată și de

satisfacția de ordin bănesc pentru prejudiciul moral suferit, cu atât mai mult

în cazul existenței unor legi anterioare de reparație, Legea nr. 221/2009

recunoscând, în continuare, celor interesați dreptul la despăgubiri în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din aceeași lege.

Cât privește

rezolvarea pretențiilor reclamantei din perspectiva art. 998 C. civ., în

prezentul litigiu, raportat la finalitatea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea

nr. 221/2009, acest argument nu poate fi avut în vedere față de

inadmisibilitatea de ordin procedural a judecării cauzei conform dreptului

comun.

de cuantumul sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, de către prima

instanță, nu vor fi analizate, fiind lipsite de relevanță față de soluția

pronunțată în apel, de respingere în totalitate a acestui capăt de cerere, și a

inexistenței dreptului reclamantei la daune morale conform Legii nr. 221/2009,

aspect corect soluționat de către Curte față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale și de cele stabilite în mod obligatoriu prin Decizia pronunțată

în interesul legii nr. 12/2011.

În concluzie, Înalta

Curte constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L.-T. împotriva Deciziei nr. 22/A

din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.