ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5003/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5003/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată reclamantul G.D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, anularea în tot a art. 2 din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 și

anularea în parte a art. 1 pct. 2 alin. (3), pct. 3, pct. 8 alin. (3) și pct. 9

lit. a) din același act normativ.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că H.G. 1013 din 9 septembrie 2009 a

fost dată cu încălcarea art. 108 alin. (2) din Constituția României și celor

mai elementare principii de drept, realizându-se o premieră în domeniu, când

printr-o H.G. este modificată și completată o lege, în speță Legea 53/2003 C.

Muncii. Astfel deși art. 56 C. muncii reglementează în mod expres situațiile în

care un contract individual de muncă încetează de drept, prin art. 11 din H.G.,

atacată de mine, contractul individual de muncă al Directorului Adjunct de la

SC T.B.R.C.M. SA încetează de drept, fapt care încalcă pur și simplu toate

principiile de drept constituțional întrucât practic printr-o H.G. se modifică

și se completează un text de lege.

Principalul

motiv pentru care numitul M.S., fost ministru al muncii, a promovat și semnat

acest act normativ, cu ajutorul nemijlocit al Secretariatului General al

Guvernului, care nu a verificat, în mod temeinic conținutul actului administrativ

atacat, permițând în acest fel ca acesta să fie pus pe ordinea de zi a ședinței

de Guvern, a fost favorizarea numitei E.S. soția Ministrului Muncii, de a fi

angajată inițial ca Director General Adjunct la SC la care am făcut referire,

urmând ca ulterior să fie promovată în funcția de Director General lucru care

s-a și întâmplat în data de 26 februarie 2010. Se mai impune aici și precizarea

că Acționar Unic la SC T.B.R.C.M. SA este C.N.P.A.S., instituție al cărui

Președinte este numita D.P., cea care a făcut propunerea de modificare a H.G.

1469/2002, care a fost promovată în funcție și susținută politic de fostul

Ministru al Muncii M.S. Mai mult s-a dorit și s-a realizat prin aceasta

manevra, un lucru inacceptabil, în sensul că activitatea unei SC, cu capital

majoritar de stat, să fie condusă de numita E.S., care ca Director General urma

să fie numită și Președintele Consiliului de Administrație, ceea ce este un

nonsens neputând fi în același timp și controlat și controlator și totodată în

contradicție cu legislația în vigoare în materie, SC T.B.R.C.M. SA fiind pusă

practic la dispoziția acesteia. în plus prin modul în care s-a procedat

Directorilor de Sucursale li s-a luat garanția stabilității în muncă și se

anulează practic activitatea economică și financiară deosebită depusă de unii

Directori de Sucursale de-a lungul timpului, nesocotindu-se prev. art. 1 și art.

2 alin. (1) din O.U.G. 79/2008 pentru a exista astfel posibilitatea ca aceștia

să fie schimbați din funcție pe criterii subiective și deși este o SC, cu

capital integral de stat. SC T.B.R.C.M. SA este tratată si condusă ca o firmă

privată.

În

drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. Legii 554/2004, C. Muncii

și C. proc. civ.

La

8 martie 2010, a intervenit în proces în interes propriu F.V. solicitând

anularea art. 2 din H,.G. 1013 din 9 septembrie 2009.

În

motivare, intervenientul a arătat că la data intrării in vigoare a H.G. 1013

din 9 septembrie 2009 era director general adjunct al SC T.B.R.C.M. SA al cărei

acționar unic este C.N.P.A.S. si avea un contract individual de munca in ființa

la acea data cu societatea comerciala la care a făcut referire.

Prin

promovarea acestei hotărâri de guvern contractul său de munca a incetat de

drept, fapt care este intr-o totala contradicție cu legea. Astfel desi singurul

text de lege care stabilește in mod expres si exhaustiv, situațiile in care un

contract de munca încetează de drept este art. 56 C. muncii, prin art. 2 din H.G.

1013 din 9 septembrie 2009 C. Muncii este modificat si completat, iar el in mod

abuziv in acest fel este privat de funcția de conducere pe care o dobândise in

mod legal precum si de drepturile salariale aferente.

Promovarea

si semnarea H.G. de către M.S., fostul ministru al muncii cu complicitatea

numitei D.P., Președinte C.N.P.A.S. a avut drept scop nu numai inlaturarea sa

din funcție dar si numirea in funcția de Director General Adjunct Ia SC T.B.R.C.M.

SA a numitei E.S., soția fostului Ministru al Muncii, M.S., care ulterior a

fost numita Director General si Președinte al Consiliului de Administratie.

La

3 august 2010, pârâtul a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes

a reclamantului.

În

motivare, pârâtul arătat că pentru a fi parte într-un proces, este necesar să

fie întrunite nu numai condițiile privind capacitatea și calitatea procesuală,

ci și aceea a existenței unui interes legitim, născut și actual, personal și

direct.

„Interesul"

este calificat unanim în doctrină și în jurisprudență ca fiind o condiție de

exercițiu a acțiunii civile și de promovare a oricărei forme procedurale ce

intră în conținutul acesteia, nefiind suficientă afirmarea existenței unui

drept actual, ci si justificarea folosului practic urmărit prin punerea în

mișcare a procedurii judiciare

Prin

urmare, interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, să existe

în momentul în care se exercită dreptul la acțiune, să-l vizeze pe cel care

recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.

Potrivit

prevederilor constituționale ale art. 21 din Titlul II - Drepturile,

libertățile și îndatoririle fundamentale, Cap. 1, "orice persoană se poate

adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor

sale legitime".

Având

în vedere și dispozițiile art. 52 alin. (1) și (2) din Cap. 2 al aceluiași

Titlu, este fără îndoială că prevederile Legii nr. 554/2004 contenciosului

administrativ își găsesc suportul în prevederile legii fundamentale.

Exercițiul

dreptului la acțiune și recunoașterea interesului legitim nu pot interveni

decât în condițiile prevăzute de Constituție și de legea aplicabilă căii

procedurale alese.

Prin

Decizia nr. 256/2006, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. 52

alin. (1) din Constituția României, pentru introducerea unei acțiuni în

contencios administrativ, persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea

de către autoritatea publică a unui drept al său, sau a unui interes legitim

care poate atât privat, cât și public.

În

consecință, s-a statuat că persoanele fizice sau juridice pot introduce acțiune

în contencios administrativ pentru apărarea unui interes legitim public, mai

ales când se are în vedere un act administrativ normativ, acesta reprezentând o

măsură eficientă pentru a înlătura din primul moment posibil eventualele

abuzuri ale administrației publice, cu atât mai mult cu cât interesul legitim

public are în vedere și interesele private ale unei persoane.

În

ceea ce privește criticile referitoare la legalitatea actului contestat

solicită respingerea acestora.

La

12 august 2010, a intervenit în proces a intervenit în interesul pârâtului M.M.F.P.S.,

solicitând respingerea cereri principale și a cererii de intervenție.

Cererea

de intervenție este justificată de calitatea de contrasemnatar al actului

normativ, respectiv H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea H.G.

nr. 1/469/2002 privind înființarea SC T.B.R.C.M. SA.

Față

de solicitarea reclamantului privind anularea, în tot, a art. 2 și anularea, în

parte, a art. 1 pct. 2 alin. (3), pct. 3, pct. 8 alin. (3) și pct. 9 lit. a)

din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea H.G. nr. 1.469/2002

privind înființarea SC T.B.R.C.M. S.A. învederează instanței excepția lipsei

calității de subiect de sesizare a reclamantului.

Pe

fond, intervenientul a arătat că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1013/2009

pentru modificarea H.G. nr. 1.469/2002 privind înființarea SC T.B.R.C.M. SA,

aflată pe site-ul Guvernului României, se stipulează:

"Directorul

general și directorul general adjunct care reprezintă conducerea societății își

vor desfășura activitatea în baza unui contract de mandat. Directorul general

al SC T.B.R.C.M SA va avea și calitatea de Președinte al Consiliului de

administrație. Eliminarea condiționării ca directorul general să dețină o

vechime de 5 ani în structurile M.M.F.P.S.".

Având

în vedere faptul că, în prezent, funcția de director general este vacantată ca

urmare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, directorul

general adjunct execută, prin delegare de competență, atribuțiile directorului

general.

In

acest context, fiind o situație cu caracter temporar, la data intrării în

vigoare a prezentei hotărâri, mandatul temporar exercitat de directorul general

adjunct încetează de drept, urmând a fi derulate procedurile legale în vederea

numirii unui nou director general".

Ținând

cont de modificările aduse Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, de

O.U.G. nr. 82/2007, potrivit cărora: "prin derogare de la prevederile art.

56 din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările și completările

ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate

pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în

vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, încetează de drept la data intrării

în vigoare a O.U. sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, de la data acceptării

mandatului", precum și de faptul că art. 2 din H.G. nr. 1013/2009a fost

introdus tocmai ca urmare a caracterului temporar al delegării de competență a

atribuțiilor directorului general, în vederea încetării de drept a mandatului

temporar exercitat de directorul general adjunct și demarării procedurii legale

pentru numirea unui nou director general, rezultă că reclamantul susține în mod

eronat faptul că dispozițiile H.G. nr. 1013/2009 au fost date cu încălcarea

prev. art. 108 alin. (2) din Constituția României.

Prin

urmare, reclamantul se află într-o gravă eroare atunci când susține că, prin

dispozițiile H.G. nr. 1013/2009, directorilor de sucursale ale SC T.B.R.C.M.

SA, " li s-a luat garanția stabilității în muncă"

Mai

mult, prevederile H.G. nr. 1013/2009 nu încalcă dispozițiile art. 115 alin (6)

raportat la dispozițiile art. 41 și 47 din Constituție.

Prin

Încheierea din 18 februarie 2011, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de

nelegalitate deoarece nu este posibilă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004,

atacarea pe calea excepției de nelegalitate a unui act normativ a cărui

nelegalitate formează obiectul cererii principale.

În

temeiul art. 137 C. proc. civ., Curtea s-a pronunțat asupra excepțiilor

procesuale care fac de prisos cercetarea fondului cauzei, în tot sau în parte.

În

privința excepției lipsei de interes a reclamantului, Curtea a observat că interesul

este o condiție de exercitare a acțiunii civile.

Interesul

este avantajul practic pe care reclamantul îl obține prin admiterea cererii

sale.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ,,orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată".

Interesul

legitim poate fi atât privat, cât și public.

In

înțelesul prezentei legi persoană vătămată este "orice persoană titulară a

unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică

printr-un act administrativ, sau prin nesoluționarea, în termenul legal, a unei

cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul

de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi

subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care

invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim

public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice

determinate.

Dreptul

vătămat este orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act

normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ, iar prin

interes legitim privat se înțelege posibilitatea de a pretinde o anumită

conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil,

prefigurat.

Pe

de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004,

persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea

unui interes legitim public numai în subsidiar, in măsura în care vătămarea

interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau

interesului legitim privat.

Reclamantul

nu a probat existența unui drept subiectiv sau interes legitim care să fie

încălcat prin H.G. 1013 din 9 septembrie 2009.

Prin

Sentința nr. 2818 din 8 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei de interes a

reclamantului în cererea principală, a respins ca lipsită de interes cererea

principală formulată de reclamantul G.D.R., împotriva pârâtului Guvernul

României, a admis excepția lipsei procedurii prealabile în privința cererii de

intervenție în interes propriu, a respins cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenientul F.V., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României și a admis cererea de intervenție formulată în interesul pârâtului de

intervenientul M.M.F.P.S.

În

privința excepția lipsei procedurii prealabile pe cererea de intervenție

principală, instanța a observat că intervenientul a depus plângerea prealabilă

sub nr. 2858 din 20 octombrie 2009, înregistrată la Secretariatul General al Guvernului. Ulterior, la 2 noiembrie 2009, după cum intervenientul

recunoaște, a retras plângerea prealabilă. Faptul că reclamantul depusese

aceeași plângere prealabilă și primise un răspuns negativ, nu îl exonera pe

intervenient să nu efectueze procedură prealabilă sau să retragă plângerea

prealabilă, față de dispozițiile imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Din

aceste motive, plângerea prealabilă retrasă de intervenient nu mai produce

efecte juridice, astfel încât în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004, tea va

admite excepția lipsei procedurii prealabile și va respinge cererea de

intervenție.

Fața

de legătura dintre cererea principală și cererea de intervenție formulată în

interesul pârâtului de M.M.F.P.S., în baza art. 49 și 56 C. proc. civ.,

Curtea de apel a admis cererea de intervenție formulată în interesul pârâtului

de M.M.F.P.S.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.D.R. și de intervenientul F.V.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului reclamantul G.D.R. a arătat că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală interpretând greșit actul juridic

dedus judecății și a schimbat înțelesul acestuia care era lămurit și vădit neîndoielnic.

Totodată hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, astfel dacă

analizăm prevederile art. 2 alin (1) lit. r) se poate constata că în cauză era

vorba de un interes legitim public care nu trebuie să fie legat de un avantaj

practic și de interesul societății de a se respecta democrația constituțională art.

1 alin (5) din Constituție și garantarea drepturilor libertăților și îndatoririlor

fundamentale ale cetățenilor. Demn de remarcat este faptul că în cazul

intervenientului aici este vorba în mod clar de un interes legitim privat în

cel mai pur sens juridic al cuvântului.

De

asemenea atât reclamantul cât și intervenientul nu au făcut altceva decât să

solicite instanței cenzurarea unui act administrativ emis cu încălcarea unor

norme juridice obligatorii fapt care duce la concluzia în mod indubitabil ca art.

11 din H.G. nr. 1013 din 9 septembrie 2010 este lovit de nulitate absolută cu

toate consecințele ce decurg de aici. A accepta că cererea este lipsită de

interes înseamnă a accepta că printr-o H.G. se poate modifica și completa un

text de lege.

În

raport cu motivarea făcută de instanța de fond înseamnă că dacă organele

abilitate care ar trebui să-și exercite rolul activ (și s-a aici în vedere instituția

avocatului poporului care manifestă pasivitate față de astfel de cazuri chiar

dacă este subiect de sesizare în înțelesul art. 1 alin (3) din Legea nr. 554/2004)

înseamnă ca toată lumea să închidă ochii și un act administrativ ilegal întocmit

cu încălcarea art. 108 alin (2) din Constituție și a prev. Legii nr. 24/2000

care aduce avantaje celui care l-a propus și semnat și implicit familiei sale.

Analizând

în integralitatea ei hotărârea atacată, rezultă de asemenea că în mod greșit

instanța a reținut că ulterior intervenientul dacă si-a retras plângerea

prealabilă a renunțat la dreptul său de a se judeca. Faptul că s-a primit un

răspuns negativ echivala cu îndeplinirea condiției plângerii prealabile, legea arătând

numai că înainte de a te adresa instanței trebuie să faci această plângere și să

te adresezi organului emitent al actului administrativ, nefiind necesar în

acest caz să treacă cele 30 de zile care oricum este numai un termen de

recomandare și nu unul de prescripție, perimare sau decădere întrucât o persoană

se adresează instanței de contencios în temeiul art. 1 alin. (1)din Legea nr. 554/2004.

În plus jurisdicțiile speciale administrative potrivit constituției sunt

facultative.

În

recursul său intervenientul F.V. arată că instanța de fond a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, pe considerentul susținut de pârât - Guvernul

României cât si de Ministerul Muncii ca intervenient în interesul pârâtului, că

la elaborarea H.G. nr. 1013/2009, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă si Procedurile pentru elaborarea,

avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobate

prin H.G. nr. 1226/2007.

Este

adevărat că în aplicarea actelor normative menționate mai sus s-a solicitat

avizul instituțiilor interesate, dar analizând observațiile și propunerile de

îmbunătățire a prevederilor proiectului de act normativ, devenit H.G. nr. 1013/2009,

formulate de organele avizatoare, se constată cu ușurință neluarea în seamă a

acestora, mai ales cele emise de Ministerul Justiției si Libertăților

Cetățenești, cu referire la formularea art. 2 din H.G. nr. 1013/2009, act

administrativ ce face obiectul cauzei.

În

ce privește „avizul favorabil,, al Consiliului Legislativ, consider că acesta

nu numai că încalcă toate principiile de drept, dar creează serioase rezerve în

privește profesionalismul celor care l-au întocmit si semnat. Comentariile în

această speță a reprezentanților (pentru a nu generaliza lipsa de

profesionalism la nivelul întregii instituții) Consiliului Legislativ, legate

de propria propunere de redactare a art. II sunt contradictorii și cum recunosc

ei înșiși „discutabilă” . Cu toate că acest aviz este consultativ, pur formal,

nu se poate accepta sub nici o formă că o hotărâre a Guvernului poate fi dată și

să cuprindă altceva decât ceea ce prevede imperativ și expres art. 108(2), raportat

la art. 1 alin (5) si art. 16 alin. (2) din Constituție.

Alt

exemplu de consultare formală a instituțiilor administrației publice centrale

interesate o reprezintă modul de tratare a observațiilor Ministerului Finanțelor

referitoare la eliminarea din proiectul de act normativ a prevederilor legate

de introducerea, ca raport de muncă, a contractului de mandat pentru directorii

de sucursale,entități organizatorice care potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr.

31/1990 a societăților comerciale,,sunt dezmembrăminte fără personalitate

juridică ale societăților comerciale”.

Deși

în întâmpinare Guvernul si în intervenția sa Ministerul Muncii susțin

respectarea dispozițiilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în

administrația publică, în cazul proiectului H.G. 1013/2009, prin postarea lui

pe site-ul Ministerului Muncii, este de remarcat ca acesta cât a fost postat nu

conținea art. 2 iar în Nota de fundamentare la Secț. a 5-a care are drept

titlul „ Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare „ –

de asemenea publicată pe site-ul inițiatorului - nu se face referire la

efectele acestui proiectului de act normativ, asupra prevederilor C. Muncii, dovadă

că acest articol a fost introdus ulterior.

În

ce privește plângerea prealabilă arată că, în acest sens, a depus la Guvern, în

data de 20 octombrie 2009 o astfel de intervenție, dar sub presiune și

amenințări, din partea noii conduceri a societății, instalate după adoptarea H.G.

nr. 1013/2009, a procedat la retragerea acesteia. Acest aspect nu este de

natură să ducă la concluzia că s-a renunțat la dreptul de a se adresa instanței

sau de a solicita pe cale formală punerea în funcțiune a organelor

jurisdicționale în sensul de a invoca un drept și a stărui în realizarea lui.

Față

de considerentele invocate, ținând seama de fapte și probatoriul administrat în

cauză, solicită modificarea în tot a sentinței civile atacate, iar pe fond

admiterea cererii așa cum a fost ea formulată, urmând a dispune anularea art. 2

din H.G. nr. 1013/2009.

În

subsidiar, în măsura în care, instanța nu va reține acest punct de vedere,

atunci solicită casarea sentinței civile atacată și trimiterea cauzei spre

judecare, în temeiul art. 312 din C. proc. civ.

Recursurile

sunt nefondate.

În deplin acord cu judecătorul

fondului, Înalta Curte observă că interesul este o condiție de exercitare a

acțiunii civile, înțeles ca folosul practic material ori moral pe care partea îl

urmărește în judecată.

Art. 8 alin. (1)

1

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 permite controlul

judecătoresc al unui act infralegislativ pe temeiul ilegalității obiective a

acestuia, control justificat prin prisma interesului public lezat, numai în ipoteza

în care persoana care a intentat acțiunea în contencios administrativ justifică

un interes în anularea actului, ca urmare a vătămării sale într-un drept prevăzut

de lege sau într-un interes legitim (protejat de lege) privat.

În termenii textului

legal precitat, acțiunea de contencios administrativ obiectiv promovată de o

persană fizică, cum este cazul în speță, are caracter subsidiar în raport de cererea

în contencios administrativ subiectiv a celui care a intentat acțiune,

consecința fiind că doar în cazul admiterii cererii principale (care are ca

temei ilegalitatea subiectivă a actului) poate fi admisă cererea subsidiară.

Or, așa cum corect a constatat

prima instanță, reclamantul G.D.R. nu a probat vătămarea într-un drept al său

prevăzut de lege/interes legitim personal care să fi fost încălcat prin H.G. nr.

1013/2009, astfel că în consonanță cu prevederile art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004 acțiunea în contencios administrativ a fost respinsă ca

lipsită de interes de către prima instanță.

Prin

urmare, examinarea motivelor de recurs referitoare la lezarea interesului

public prin actul normativ contestat, precum și a celor privind neconformitatea

H.G. 1013/2009 cu normele legale în baza cărora a fost emisă, apare ca inutilă,

astfel că urmează ca instanța de control judiciar să nu le analizeze.

În ceea ce privește recursul

formulat de către intervenientul F.V., Înalta Curte constată că este nefondat,

prima instanță respingând corect cererea de intervenție principală formulată de

către acesta, pe considerentul că nu a fost parcursă procedura administrativă

prealabilă reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Textul legal

precitat, observă Înalta Curte, reglementează o procedură extrajudiciară cu

caracter obligatoriu, în conformitate cu care persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act

infralegislativ, anterior sesizării instanței de judecată trebuie să solicite

autorității emitente sau autorității ierarhic superioare, retractarea sau

reformarea actului.

Această procedură

administrativă fie în forma recursului grațios, fie în cea a recursului

ierarhic, este reglementată ca o condiție de admisibilitate a acțiunii în

contencios administrativ, neîndeplinirea acesteia având drept consecință

respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

În speță, prima

instanță a constatat corect că exigența legală reglementată în art. 7 din Legea

nr. 554/2004 nu a fost respectată de către domnul F.V., cu toate că cererea de

intervenție având caracter principal trebuia să îndeplinească toate condițiile

cererii de chemare în judecată, inclusiv cerința îndeplinirii procedurii

administrative prealabile.

În consecință, prima

instanță a respins cererea de intervenție formulată în cauză.

În recurs,

intervenientul a precizat că a formulat plângere prealabilă în cauză, însă

ulterior a renunțat la aceasta. Chiar în ipoteza în care intervenientul a procedat

în sensul arătat, chestiunea este irelevantă întrucât renunțarea la reclamația

administrativă echivalează cu neparcurgerea procedurii administrative

prealabile.

Cu alte cuvinte,

pentru ca exigența legală din art. 7 să fie îndeplinită, este necesar ca procedura

administrativă prealabilă să fie epuizată fie prin retragerea din ordinea juridică

a actului în discuție, fie prin comunicarea refuzului de a da satisfacție

cererii petentului ori prin expirarea termenului legal de soluționare a

plângerii prealabile.În orice altă ipoteză procedura administrativă prealabilă

nu este finalizată.

Retragerea plângerii

prealabile, cum este cazul în speță, împiedică epuizarea procedurii administrative

prealabile, astfel că într-o asemenea situație această condiție de admisibilitate

a acțiunii în contencios administrativ nu este satisfăcută.

În fine, Înalta Curte

nu va examina criticile dezvoltate în recursul formulat de către intervenient,

pe fondul cauzei, având în vedere că prima instanță a respins cererea formulată

de către domnul F.V. pe excepție.

Față de cele ce

preced Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamant

și intervenient împotriva Sentinței civile nr. 2818 din 8 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de G.D.R. și F.V. împotriva Sentinței nr. 2818 din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.