ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4511/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

promovată în Dosarul nr 9264/2/2011, reclamanta - contestatoare SIF B.C. S.A. a

solicitat instanței de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea de urgență și cu precădere

a executării Deciziei nr. 994 din 6 octombrie 2011 emisă de C.N.V.M., până la

pronunțarea instanței de fond cu privire la legalitatea acestui act și, prin

completare de acțiune, suspendarea Deciziei C.N.V.M. nr. 1294/2011, prin care C.N.V.M.

a respins contestația îndreptată împotriva Deciziei nr. 994/2011.

La

termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței

materiale invocată de către C.N.V.M. și a dispus declinarea competenței soluționării

cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ.

Astfel,

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ s-a format Dosarul nr. 9264/2/2011 având ca obiect suspendarea

executării Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011

(în judecată de primă

instanță).

În

acest dosar, la termenul de judecată din data de 14 februarie 2012, contestatoarea-reclamantă

a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, iar prin încheierea de ședință din data de 28 februarie 2012,

contestată în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția

tardivității cererii completatoare și excepția de necompetență materială.

Pentru

a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut următoarele:

În

ceea ce privește excepția tardivității cererii precizatoare și completatoare

vizând suspendarea Deciziei nr. 1294 din 13 decembrie 2011, emisă de C.N.V.M.,

prin care s-a respins contestația formulată de SIF B.C. împotriva Deciziei C.N.V.M.

nr. 944 din 6 octombrie 2011, cerere formulată la data de 10 februarie 2012 și

pusă în discuția părților la primul termen de judecată în fața instanței de

recurs, respectiv la 14 februarie 2012, s-a constatat că aceasta se încadrează

în dispozițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere

că în fața primei instanțe acțiunea a fost soluționată la primul termen de judecată

prin soluționarea excepției de necompetență materială.

Având

în vedere că în fața instanței de recurs, la primul termen de judecată,

reclamanta și-a întregit cererea în sensul arătat, cu motivarea că nu s-a

răspuns în termenul legal la recursul grațios, ci ca urmare a introducerii

acțiunii în anulare împotriva acestui din urmă act, instanța a apreciat că excepția

tardivității este nefondată.

Referitor

la excepția de necompetență materială, Înalta Curte a reținut, în esență, că, în

conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (6), și (7) din O.U.G. nr. 25/2002

privind aprobarea Statutului C.N.V.M., modificată și completată, în caz de

litigiu actele individuale emise de către C.N.V.M. cu privire la interpretările

prevăzute la alin. (6) pot fi atacate cu recurs în fața Curții Supreme de

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, iar până la pronunțarea

unei hotărâri definitive și irevocabile de către instanța judecătorească,

executarea actelor C.N.V.M. nu se suspendă.

Înalta

Curte a constatat că Decizia nr. 994/2011 a fost emisă în exercitarea

atribuțiilor și competențelor legale ale C.N.V.M. de a interpreta oficial

propriile reglementări, conform art. 7 alin. (6) din O.U.G. nr. 25/2002,

modificată prin Legea nr. 514/2002 și, prin urmare, a respins ca nefondată

excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva

acestei încheieri, din 28 februarie 2012, a formulat contestație în anulare SIF

B.C. SA

Au

fost invocate ca și temeiuri de drept pentru anularea Încheierii Înaltei Curți

de Casație și Justiție dispozițiile art. 317 C. proc. civ., care reglementează contestația

în anulare obișnuită. cât și dispozițiile art. 318 C. proc. civ., care

reglementează contestația în anulare specială - în ipoteza în care se va

aprecia că cererea de suspendare are caracterul unui recurs.

În

dezvoltarea motivului de anulare prevăzut de art.  317 C. proc. civ. s-a arătat

că, față de cererea de chemare în judecată formulată de SIF B.C. SA pentru suspendarea

unui act administrativ emis de C.N.V.M., Înalta Curte a modificat calitatea

părților și felul pricinii și a judecat recursul împotriva unui act

administrativ care nu are caracter jurisdicțional și care nu poate fi supus

casării.

Calificându-se

din oficiu calea de atac ca „recurs” fără ca acest lucru să fie pus în discuția

părților s-a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 129 C.

proc. civ. și dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din C.E.D.O.;

mai mult cererea formulată nu poate fi atacată cu recurs pentru că nu face

parte din categoria „hotărârilor” la care se face trimitere prin art. 299 C.

proc. civ.

Referitor

la incidența art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a apreciat că în mod greșit

Decizia C.N.V.M. nr. 994/2011 este un act administrativ individual și de interpretare

în accepțiunea dată de art. 7 alin. (7) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G.

nr. 25/2002, deoarece caracterul normativ al acestui act este evident câtă

vreme el se adresează tuturor emitenților ale căror acțiuni sunt tranzacționate

pe piața reglementată, așa cum s-a arătat de altfel chiar în întâmpinarea C.N.V.M.

Totodată

nu poate fi primită susținerea C.N.V.M. că prin decizia în discuție se

interpretează dispozițiile art. 2 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006

și cele ale art. 7 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, căci regulamentul

este un act normativ și în conformitate cu art. 69 din Legea nr. 24/2000 actul interpretativ

nu poate fi decât tot normativ și nu individual.

În

cuprinsul contestației în anulare se regăsește și o cerere de suspendare a

Încheierii din 28 februarie 2012, întemeiată pe dispozițiile art. 319

1

C. proc. civ., asupra căreia instanța nu se va mai pronunța pentru că a rămas fără

obiect, după cum s-a explicat în practicaua prezentei decizii.

Prin

întâmpinare, C.N.V.M. a invocat excepția tardivității contestației în anulare

(excepție respinsă motivat în ședința publică din 1 noiembrie 2012),

considerând totodată că este inadmisibilă calea extraordinară de atac promovată

de SIF B.C. SA din perspectiva ambelor texte legale invocate, anume art. 317 și

art. 318 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condițiile obligatorii impuse de aceste

norme legale.

Examinând

cauza prin prisma criticilor expuse de contestatoare și a dispozițiilor art. 317

și art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondată contestația în

anulare formulată de SIF B.C. SA și o va respinge în consecință.

Potrivit

art. 317 C. proc. civ.:

„(1)

Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru

motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului:

1.

Când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a

fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

2.

când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență.

(2)

Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar

instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă

recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.”

Potrivit

art. 318 C. proc. civ.:

„(1)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Este

vorba, așadar, de o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată

numai în condițiile și în cazurile prevăzute expres și limitativ de lege, sub

ambele ei forme cunoscute în doctrina de specialitate sub denumirile de

contestație în anulare de drept comun/obișnuită (art. 317) și contestație în

anulare specială (art. 318).

În

speță, obiectul contestației îl constituie Încheierea din 28 februarie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 9264/2/2011, prin care instanța a

respins excepția tardivității cererii completatoare(vizând suspendarea Deciziei

nr. 1294 din 13 decembrie 2011 emisă de C.N.V.M.) și excepția necompetenței materiale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordându-se termen la 8 mai 2012, C 1,

pentru continuarea judecății recursului (filele 18 - 21 din prezentul dosar).

Hotărârea

contestată este așadar o încheiere premergătoare, cererea de suspendare a executării,

astfel cum a fost completată de SIF B.C. SA fiind respinsă irevocabil prin

Decizia nr. 4012 din 9 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Deși

din punct de vedere procedural Încheierea a cărei retractare se cere are caracterul

irevocabil cerut de dispozițiile exprese ale art. 317 C. proc. civ., nu sunt îndeplinite

exigențele aceluiași text legal nici sub aspectele prevăzute în alin. (1),

adică „numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”

și nici din perspectiva alin. (2) care vizează situațiile în care contestația poate

fi primită dacă motivele au fost invocate prin cererea de recurs „dacă instanța

le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat pe fond”.

Contestatoarea

impută instanței care s-a considerat competentă în raport de dispozițiile

legale speciale (O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M., cu modificările

aduse prin Legea nr. 514/2002) modificarea calității părților în proces și a

naturii pricinii, precum și judecarea ca „recurs” a unei cereri prin care se contestă

un act administrativ, or, toate aceste susțineri nu se subsumează niciunuia din

motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ.

Relativ

la incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nici

aceasta nu poate fi pusă în discuție deoarece, pe de o parte, nu este vorba de o

hotărâre a instanței de recurs ci de o încheiere interlocutorie pronunțată în

cadrul unei proceduri speciale în care termenul de „recurs” nu are înțelesul de

cale de atac în sensul C. proc. civ., iar pe de altă parte nici una din ipotezele

menționate de textul care reglementează contestația în anulare specială

(greșeala materială sau omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare sau

modificare) nu se pot identifica în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SIF B.C. SA împotriva Încheierii din 28 februarie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012.