ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3554/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Reclamanta S.C. P. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Administrația Finanțelor Publice Craiova și Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea actelor administrativ fiscale constând în Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată înregistrată sub nr. 167 din 27 martie 2008 și sub nr. 33293 din 27 martie 2008 la Administrația Finanțelor Publice Craiova, Activitatea de inspecție fiscală și Nota de constatare nr. 13/2008, cu consecința exonerării de la plata debitului de 5.121.563 RON și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului fiscal efectuat în perioada 20 - 27 martie 2008, de către inspectori fiscali din cadrul AFPM Craiova, s-a dispus virarea la bugetul Statului de către S.C. P. S.R.L. a sumei de 5.121.563 RON. Prin Decizia nr. 260 din 25 iulie 2008, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a suspendat soluționarea contestației formulate de reclamantă până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală. Acțiunea formulată împotriva Deciziei nr. 260 din 25 iulie 2008, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a soluționat prin Sentința nr. 61 din 20 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1962/54/2008, în sensul admiterii acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 304 din 11 noiembrie 2008, aceeași Curte de Apel Craiova, în Dosarul nr. 1926/54/2008, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală până la soluționarea acțiunii în anularea actelor menționate. Cu privire la motivele de netemeinice a actelor administrativ-fiscale, reclamanta arată că organul de control a reținut o stare de fapt eronată, întrucât produsul preparat și comercializat de societate sub denumirea de solvent degresant tip PD este ulei mineral accizabil, având codul tarifar X, precum și că ar exista identitate între produsele solvent degresant tip PD și solvent degresant.

În urma emiterii deciziei de soluționare a contestației administrativ fiscale cu nr. 201 din 30 iunie 2010, reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 201 din 30 iunie 2010, în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației formulate pentru suma totală de 1.803.726 lei anularea Deciziei de impunere nr. 167/2008 și a raportului de inspecție fiscală parțială 33293/2008, cu privire la sumele de 1.803.726 lei stabilite pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 ianuarie 2008, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanțe Curtea de apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 506 din 21 octombrie 2011, a admis contestația formulată de reclamantă, dispunând anularea deciziei privind soluționarea Contestației nr. 201 din 30 iunie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; anularea deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 167 din 27 martie 2008 precum și a R.I.F. nr. 33293 din 27 martie 2009 întocmit de AFPM Craiova - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Juridice. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că produsul solvent degresant tip P.D.

este exclus a fi definit ca fiind "ulei ușor și preparat", cu încadrare în categoria specifică - 2710. În speță, reține instanța, organul de soluționare a contestației administrativ fiscale a constatat inexistența unor dovezi privind comercializarea produsului și respectiv utilizarea cu destinația combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor. S-a reținut și faptul că dispozițiile art. 175 din Legea nr. 571/2003 exclud din categoria produselor energetice, în accepțiunea titlului VII privind accizele, și din enumerarea alin. (1) al textului, produsele încadrate cu codul X. 4. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, considerată netemeinică și nelegală, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în numele și pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici. 3.1. Instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, în sensul că, deși reclamanta a solicitat anularea actelor administrative fiscale numai în ceea ce privește suma de 1.803.726 lei, stabilită drept obligație suplimentară de plată, instanța a anulat în totalitate actele respective. 3.2.

Instanța a anulat decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală urmare a stabilirii eronate a situației de fapt și a aplicării greșite a normelor juridice, elementele de fapt și de drept indicate amănunțit în motivarea recursului ducând, în opinia recurentei-pârâte, la concluzia că încadrarea corectă a produsului, în raport cu toate caracteristicile sale (solvent degresant tip X, calificat drept ulei mineral) este la codul tarifar X sau Y, iar nu la codul tarifar Z, corespunzător solvenților organici compuși. 4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, răspunzând fiecăruia dintre motivele de recurs.

În esență, intimata-reclamantă a arătat că prima critică este lipsită de interes, pentru că indicarea greșită a cuantumului debitului fiscal contestat este doar o eroare materială ce poate fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., iar cu ocazia reverificării fiscale efectuate în baza Deciziei nr. 201 din 30 iunie 2010, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală, autoritatea vamală a constatat că, pentru perioada mai - decembrie 2006, societatea nu datorează accize și TVA. În ceea ce privește fondul cauzei, intimata-reclamantă a arătat și argumentat pe larg că încadrarea tarifară corectă este cea reținută de prima instanță, produsul solvent degresant tip X, rezultat în urma unui proces de producție, iar nu a unui simplu amestec de substanțe, fiind un produs nou, cu alte caracteristici fizico-chimice față de materiile prime din care s-a obținut.

În cadrul probei cu înscrisuri, admisibile în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ., intimata-reclamantă a depus la dosar Adresele din 1 februarie 2013 și din 12 septembrie 2007, emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, și adresa din 25 ianuarie 2013, emisă de S.C. P. S.R.L. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată ulterior, recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 27 martie 2008 și raportul de inspecție fiscală din 27 martie 2009, ambele emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova, precum și decizia de soluționare a contestației din 30 iunie 2010, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia nr. 201 din 30 iunie 2010, Agenția Națională de Administrare Fiscală a admis în parte contestația administrativă formulată de SC P. SRL, a desființat parțial decizia de impunere, pentru suma de 3.317.837 lei, compusă din accize și TVA aferente uleiurilor minerale produse în perioada 1 mai 2006 - 31 decembrie 2006 și majorări de întârziere, urmând ca organele competente să procedeze la reanalizarea cauzei în funcție de considerentele deciziei, și a respins totodată, ca neîntemeiată, contestația formulată cu privire la suma de 1.803.726 lei, compusă din accize aferente produselor energetice și TVA pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 ianuarie 2008. Cu ocazia reverificării dispuse prin decizia menționată mai sus, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova a emis raportul de inspecție fiscală parțială nr. 2640 din 25 ianuarie 2011 și decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 2766 din 26 ianuarie 2011, prin care a reținut, în esență, că societatea nu datorează accize și alte obligații fiscale pentru solventul fabricat în 2006, supus reanalizării, fiind recalculate numai majorările de întârziere aferente sumei de 1.515.736 lei, reprezentând accize pentru perioada 2007 - 2008, menținute prin decizia de soluționare a contestației.

Este adevărat că, din debitul total stabilit prin decizia de impunere inițială și indicat în cererea de chemare în judecată (5.121.563 lei), prin precizarea acțiunii ca urmare a operațiunilor și actelor administrativ-fiscale menționate mai sus, intimata-reclamantă a mai supus contestării judiciare numai obligațiile fiscale rămase în vigoare, după cum susține recurenta-pârâtă. Dar împrejurarea că în dispozitivul sentinței s-a menționat anularea în totalitate a actelor administrative fiscale nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru motivul prevăzut în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în care poate fi încadrată prima critică din recurs.

De vreme ce în urma reverificării fiscale s-a contestat că intimata-reclamantă nu datorează sumele stabilite pentru produsele aferente anului 2006, modul în care a fost conceput dispozitivul sentinței nu produce efecte juridice reale asupra raportului de drept fiscal dedus judecății, fiind vorba doar despre o eroare materială care ar putea fi înregistrată pe calea prevăzută în art. 281 C. proc. civ. Instanța de control judiciar constată că nici cea de-a doua critică, referitoare la dezlegarea fondului cauzei, nu este întemeiată. Problema de drept care a format obiectul disputei judiciare a constat în stabilirea încadrării tarifare corespunzătoare solventului degresant pe care autoritatea fiscală l-a considerat ulei mineral accizabil (produs energetic), aplicându-i codul X, în timp ce intimata-reclamantă l-a încadrat în codul tarifar Y, considerându-l solvent organic utilizat în scopuri industriale și pentru activități gospodărești.

Raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea petrochimie, efectuat în cadrul judecății în fond a cauzei, a conchis în sensul că: Produsul solvent degresant tip X s-a fabricat pe baza specificației tehnice emise de SC P. SRL, iar certificarea produsului s-a făcut pe baza rapoartelor de încercări realizate la I.C. Ploiești, institut acreditat R. Domeniul principal de utilizare a produsului solvent degresant tip X este în industrie, precum industria lacurilor și vopselelor, prelucrarea cauciucului, degresant în industria mașinilor unelte etc. De asemenea se utilizează și în activități gospodărești, pentru degresarea motoarelor, curățirea suprafețelor ce urmează a fi vopsite și la diluarea vopselelor.

Destinația produsului, un criteriu obiectiv, a fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauza asemănătoare. Conform Tarifului Vamal și Regulilor de interpretare a Nomenclaturii Combinate publicate în temeiul art. 9 alin. (1) al Regulamentului 2658/87 privind nomenclatura tarifară, poziția tarifară a solvenților organici corespunde codului NC 3814 00 "Solvenți și diluanți organici compuși nedenumiți și necuprinși în altă parte; preparate concepute pentru îndepărtarea lacurilor și vopselelor", poziție care nu este purtătoare de accize. Solvenții organici nu sunt uleiuri de petrol, chiar dacă în compoziția lor intră uleiurile de petrol, deci nu se clasifică la poziția NC 2710, întrucât aceștia sunt denumiți și clasificați mai specific în alte poziții ale Nomenclaturii Combinate și anume în poziția NC 3814 00, conform Notelor Explicative la Sistemul Armonizat, cap. 27, nota 3C din Tariful Vamal.

În cadrul analizei efectuate, expertul tehnic judiciar a făcut referire la jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că pentru clasificarea tarifară a mărfurilor, criteriul decisiv trebuie căutat în caracteristicile și proprietățile obiective ale produsului, și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că și destinația produsului poate constitui un criteriu obiectiv de clasificare, dacă destinația este inerentă produsului, potrivit caracteristicilor și proprietăților sale. Sub aspectul opiniei de specialitate exprimate de expert în temeiul art. 201 alin. (1) C. proc. civ., raportul de expertiză constituie o probă științifică ce nu poate fi înlăturată decât pe baza unor probe contrare cu suficientă consistență, iar nu prin simple afirmații sau interpretări proprii ale uneia dintre părți.

În ceea ce privește încadrarea juridică, judecătorul fondului a preluat critic conținutul raportului de expertiză și a efectuat propria analiză, prin aplicarea directă Regulamentului CE 1549/2006, de modificare a Regulamentului 2658/87, ajungând însă la aceeași concluzie în ceea ce privește încadrarea tarifară a produsului, concluzie pe care afirmațiile făcute în motivarea recursului nu sunt în măsură să o înlăture, nefiind decât reiterări ale apărărilor formulate în fața primei instanțe. O soluție în același sens se regăsește și în practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Decizia nr. 2916 din 12 iunie 2012, pronunțată într-o cauză similară.

În fine, Înalta Curte constată că recursul conține și unele referiri la regimul juridic al majorărilor de întârziere, conform art. 120 C. proc. fisc., dar având în vedere caracterul accesoriu al majorărilor față de debitul principal - corect anulat de instanța de fond, urmează ca și aceste critici, formulate în termeni generali, să fie înlăturate. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, și reținând culpa procesuală a autorităților publice recurente, urmează să le oblige la plata de cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat plătit de intimata-reclamantă conform înscrisurilor depuse la dosar, aferent recursului, făcând însă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., care permite micșorarea sumei în raport cu valoarea și complexitatea pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj în numele și pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală precum și în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova împotriva Sentinței civile nr. 506 din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentele-pârâte să plătească intimatei-reclamante SC P. SRL Dolj suma de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013. Procesat de GGC - CL