ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4591/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții B.V.A. și

B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr.

1911/2004 din 10 noiembrie 2004 cu privire la suprafața de 1.344,998 mp

prevăzută în Anexă la pct. 60D și suspendarea executării hotărârii până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că prin Hotărârea de Guvern atacată s-a dispus

trecerea unor terenuri din administrarea R.N.P.R. Bacău în administrarea

Consiliului Local Slănic Moldova, încălcându-se astfel dispozițiile legale în

materie cu privire la dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.344,998 mp

parte a proprietății de 7.160 mp conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 28 octombrie 1993.

Reclamanții au mai

susținut că urmare a faptului că terenul le-a fost ocupat în anul 2004 s-au

adresat Judecătoriei Onești, care prin Sentința civilă nr. 539 din 28 februarie

2006 a obligat Direcția Silvică Bacău să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 1.344,998 mp ce le aparține.

Prin Sentința civilă

nr. 5225 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins atât

acțiunea formulată de B.V.A. și B.M. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată cât și

cererea de suspendare a H.G. nr. 1911/2004.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că s-a întocmit un raport de

expertiză tehnică de către expertul topo-cadastru T.M. din concluziile căruia

rezultă că din suprafața de 7.160 mp ce aparțin reclamanților, o suprafață de

1.344,998 mp este ocupată de R. La data efectuării măsurătorilor în teren au

fost prezente ambele părți, respectiv reclamantul B.A.V. și reprezentantul R.,

M.N.

Instanța de fond a

apreciat că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate ale H.G. nr. 1911

din 10 noiembrie 2004 fiind nemulțumiți de împrejurarea că o parte din terenul

ce le aparține este inclus în domeniul public al Orașului Slănic Moldova,

județul Bacău, împrejurarea că suprafețele de teren se suprapun și astfel

reclamanții sunt împiedicați în exercitarea prerogativelor dreptului de

proprietate putând fi tranșată pe calea dreptului comun, prin formularea unei

acțiuni în revendicare în contradictoriu cu autoritatea publică Consiliul Local

al Orașului Slănic Moldova.

Numai în cadrul unei

astfel de acțiuni vor putea fi comparate titlurile de proprietate ale părților

și soluționarea litigiului născut ca urmare a suprapunerii de terenuri.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanții B.V.A. și B.M., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu s-au

invocat motivele de nelegalitate ale H.G. nr. 1911 din 10 noiembrie 2004,

nefiind indicate normele legale încălcate prin emiterea actului administrativ

atacat și s-au încălcat dispozițiile legale privitoare la dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 7.160 mp, așa cum este identificat

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 28 octombrie 1993.

Instanța de fond,

prin recomandarea făcută, respectiv formularea unei acțiuni în revendicare prin

comparare de titluri de proprietate, admite că titlul de proprietate al

consiliului local îl constituie H.G. nr. 1911/2004, așa cum titlul

reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța de recurs a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

În cauză, este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se

referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în

discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în

mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța

sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în

sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a

le aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față,

instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu

îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au

determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia

hotărârii de guvern.

Mai precis, instanța

nu a analizat situația factuală existentă în speță, în raport cu obiectul

acțiunii prin care se solicită anularea H.G. nr. 1911/1993 pentru nelegalitate,

respectiv pentru încălcarea dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 7.160 mp.

În sistemul de drept

procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele

erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt și

în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul

stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că

judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au

fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Curtea constată că în

cauza dedusă judecății, judecătorul fondului, fără a analiza în vreun fel

susținerile reclamanților-recurenți cu privire la nelegalitatea actului

administrativ atacat, analiză ce este de esența unei acțiuni promovate în baza

art. 1 și 8 din Legea contenciosului administrativ, a respins acțiunea,

reținând că problema "exercitării prerogativelor dreptului de proprietate

poate fi tranșată pe calea dreptului comun prin formularea unei acțiuni în revendicare".

Ori, așa cum s-a

arătat deja, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care

se regăsește și în cauza Albina contra României, noțiunea de proces echitabil

este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a

examina în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

În baza prevederilor

art. 11 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea 30/1994, așa încât

de la data ratificării face parte din dreptul intern, motiv pentru care

judecătorul național are obligația legală de a aplica atât prevederile

Convenției, cât și cele ale jurisprudenței Curții, care împreună se constituie

în blocul de convenționalitate.

Față de

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt

întemeiate, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca

instanța de fond să analizeze motivele de nelegalitate invocate, urmând ca

hotărârea să fie motivată corespunzător cu cerințele legii, în sensul

analizării apărărilor formulate de toate părțile implicate în litigiu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de B.V.A. și B.M. împotriva Sentinței civile nr. 5225 din 20

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2013.

Procesat de GGC - CL