ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4591/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții B.V.A. și B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 1911/2004 din 10 noiembrie 2004 cu privire la suprafața de 1.344,998 mp prevăzută în Anexă la pct. 60D și suspendarea executării hotărârii până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Hotărârea de Guvern atacată s-a dispus trecerea unor terenuri din administrarea R.N.P.R.

Bacău în administrarea Consiliului Local Slănic Moldova, încălcându-se astfel dispozițiile legale în materie cu privire la dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.344,998 mp parte a proprietății de 7.160 mp conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 28 octombrie 1993. Reclamanții au mai susținut că urmare a faptului că terenul le-a fost ocupat în anul 2004 s-au adresat Judecătoriei Onești, care prin Sentința civilă nr. 539 din 28 februarie 2006 a obligat Direcția Silvică Bacău să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1.344,998 mp ce le aparține. Prin Sentința civilă nr. 5225 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins atât acțiunea formulată de B.V.A.

și B.M. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată cât și cererea de suspendare a H.G. nr. 1911/2004. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că s-a întocmit un raport de expertiză tehnică de către expertul topo-cadastru T.M. din concluziile căruia rezultă că din suprafața de 7.160 mp ce aparțin reclamanților, o suprafață de 1.344,998 mp este ocupată de R. La data efectuării măsurătorilor în teren au fost prezente ambele părți, respectiv reclamantul B.A.V. și reprezentantul R., M.N. Instanța de fond a apreciat că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate ale H.G.

nr. 1911 din 10 noiembrie 2004 fiind nemulțumiți de împrejurarea că o parte din terenul ce le aparține este inclus în domeniul public al Orașului Slănic Moldova, județul Bacău, împrejurarea că suprafețele de teren se suprapun și astfel reclamanții sunt împiedicați în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate putând fi tranșată pe calea dreptului comun, prin formularea unei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu autoritatea publică Consiliul Local al Orașului Slănic Moldova. Numai în cadrul unei astfel de acțiuni vor putea fi comparate titlurile de proprietate ale părților și soluționarea litigiului născut ca urmare a suprapunerii de terenuri. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții B.V.A.

și B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu s-au invocat motivele de nelegalitate ale H.G. nr. 1911 din 10 noiembrie 2004, nefiind indicate normele legale încălcate prin emiterea actului administrativ atacat și s-au încălcat dispozițiile legale privitoare la dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 7.160 mp, așa cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 28 octombrie 1993. Instanța de fond, prin recomandarea făcută, respectiv formularea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri de proprietate, admite că titlul de proprietate al consiliului local îl constituie H.G.

nr. 1911/2004, așa cum titlul reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța de recurs a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia hotărârii de guvern.

Mai precis, instanța nu a analizat situația factuală existentă în speță, în raport cu obiectul acțiunii prin care se solicită anularea H.G. nr. 1911/1993 pentru nelegalitate, respectiv pentru încălcarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 7.160 mp. În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească. Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Curtea constată că în cauza dedusă judecății, judecătorul fondului, fără a analiza în vreun fel susținerile reclamanților-recurenți cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, analiză ce este de esența unei acțiuni promovate în baza art. 1 și 8 din Legea contenciosului administrativ, a respins acțiunea, reținând că problema "exercitării prerogativelor dreptului de proprietate poate fi tranșată pe calea dreptului comun prin formularea unei acțiuni în revendicare". Ori, așa cum s-a arătat deja, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care se regăsește și în cauza Albina contra României, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

În baza prevederilor art. 11 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea 30/1994, așa încât de la data ratificării face parte din dreptul intern, motiv pentru care judecătorul național are obligația legală de a aplica atât prevederile Convenției, cât și cele ale jurisprudenței Curții, care împreună se constituie în blocul de convenționalitate. Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca instanța de fond să analizeze motivele de nelegalitate invocate, urmând ca hotărârea să fie motivată corespunzător cu cerințele legii, în sensul analizării apărărilor formulate de toate părțile implicate în litigiu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.V.A. și B.M. împotriva Sentinței civile nr. 5225 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2013. Procesat de GGC - CL