ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4482/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 179/CA/2011 din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții M.M., G.I., A.V., B.F., B.I., O.M., C.L., H.V., U.O., M.M., T.M., C.D., S.F., F.E., S.F., V.E., U.V., M.V., B.I., M.M.A., N.S., L.F., I.M., A.D.F., M.I., D.S., N.E. și B.G., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, prin care solicitau anularea în totalitate a O.U.G. nr. 59/2011 cu privire la mențiunile cuprinse în art. 1 lit. c)-lit. h) din Legea nr. 119/2010, precum și a Normelor metodologice aferente și care operează în sensul aplicării respectivei norme juridice, precum și suspendarea executării actului normativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

De asemenea, instanța de judecată a admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul Guvernului României de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare de pârâtul Guvernul României, reținând următoarele: Conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță”.

Dispozițiile art. 9 alin. (5) prevăd că „acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.” În temeiul art. 126 alin. (6) din Constituția României, instanțele de contencios administrativ nu exercită un control de legalitate asupra ordonanțelor, ci sunt competente doar să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de Curtea Constituțională.

Ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, ele sunt acte normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative, în temeiul art. 115 din Constituția României, iar instanța de contencios administrativ se poate pronunța numai asupra efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe. Prin urmare, obiectul acțiunii în contencios administrativ nu poate fi anularea unei ordonanțe a Guvernului și nici suspendarea executării ei. Pentru aceste considerente au fost respinse ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare a executării O.U.G. nr. 59/2011. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți cu privire la dispozițiile O.U.G.

nr. 59/2011, s-a constatat că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. S-a arătat că excepția invocată trebuie să aibă legătură cu fondul cauzei deduse judecății, ori în speță fiind inadmisibilă acțiunea, instanța nu mai poate analiza legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza, astfel că este inutilă analizarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții M.M., G.I., A.V., B.F., B.I., O.M., C.L., H.V., U.O., M.M., T.M., C.D., S.F., F.E., S.F., V.E., U.V., M.V., B.I., M.M.A., N.S., L.F., I.M., A.D.F., M.I., D.S., N.E. și B.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că admiterea excepției inadmisibilității cererii de suspendare de către instanța de fond este total neîntemeiată, fiind lipsită de orice suport juridic și nefondată, deoarece în motivarea privind această cerință a reclamanților nu se antamează aspectele esențiale și primordiale pe care textul de lege le prevede în conținutul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, în fapt neexistând o motivare a acestei soluții.

Arată recurenții că atât paguba iminentă ce se produce și are efecte extensive ca perioadă, cât și cazul bine justificat, sunt dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de suspendare și cuantificate la suma de minim 60.418 RON/lună de zile, suma finală putând fi mult mai mare dacă acțiunea în instanța se prelungește în timp, acesta fiind prejudiciul efectiv adus reclamanților, ca efect al nesuspendării actului administrativ unilateral atacat cu prezenta acțiune. Mai arată recurenții că, în speță, cazul bine justificat este tocmai acest prejudiciu, ca pagubă iminentă ce se produce prin efectul nesuspendării O.U.G. nr. 59/2011, iar, în extenso, cazul bine justificat este situația socială care afectează într-un mod dramatic reclamanții și care planează asupra acestei categorii sociale cu un efect socio-economic greu de înlăturat.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că O.U.G. nr. 59/2011 este un act administrativ unilateral și, din acest punct de vedere, dispozițiile art. 14 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pot fi aplicate de instanță fără nicio restricție, neputând fi invocată excepția inadmisibilității unor asemenea acțiuni în fața instanțelor de contencios administrativ, precum și faptul că practica judiciară a arătat că respectivele acțiuni sunt admisibile în cazul ordonanțelor de urgență ale Guvernului și chiar în cuprinsul art. 15 din Legea nr. 554/2004 se face aceeași referire la actul administrativ unilateral, care în situația de față este O.U.G. nr. 59/2011.

Se critică hotărârea pronunțată de către instanța de fond, arătându-se că motivarea respingerii acțiunii este una ambiguă, fără fond și cu un conținut sumar, ce dă naștere la interpretări multiple, precum și faptul că instanța nu a permis punerea unor concluzii pe fond de către apărătorul reclamanților, nu a luat în discuție cercetarea fondului în ședința de judecată, a dat cuvântul doar pe excepțiile invocate de pârâta de rândul 1 și a rămas în pronunțare pe acestea.

Se mai arată că în motivarea sentinței instanța de fond antamează fondul cauzei, îl cercetează fără a respecta principiul fundamental al contradictorialității ședințelor de judecată și fără a permite punerea unor concluzii pe fondul cauzei, concluzii ce puteau fi puse doar în situația în care instanța ar fi unit excepțiile cu fondul, după care ia hotărârea de a rămâne în pronunțare pe excepțiile invocate fără a discuta în ședința publică fondul cauzei și cu atât mai mult posibilitatea conform textului de lege, de a trimite excepția de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, spre dreaptă și competentă judecată. Au motivat recurenții că instanța de fond trebuia să sesizeze Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G.

nr. 59/2011, că potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, admiterea sau respingerea acțiunii este condiționată de soluția pronunțată în cazul excepției de neconstituționalitate și că în speță, instanța s-a substituit Curții Constituționale. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul acțiunii judiciare din prezenta cauză l-a constituit anularea O.U.G. nr. 59/2011 și suspendarea executării actului normativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Totodată s-a invocat excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale. Potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond (…). (5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative”.

Analiza legislației aplicabile în materia dedusă judecății în prezenta cauză relevă că obiectul acțiunii judiciare îl poate constitui, în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, cererea privind anularea unui act administrativ și/sau despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe declarate neconstituționale. În cauza de față, obiectul acțiunii îl constituie anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului și nu anularea unui act administrativ sau obligarea la despăgubiri, acțiune în cadrul căreia s-a invocat și excepția de neconstituționalitate a aceleiași ordonanțe de urgență. Înalta Curte precizează că din dispozițiile art. 115 din Constituția României rezultă că ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, ci sunt acte normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative.

Conform alin. (5) din art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul litigiilor întemeiate pe dispozițiile acestui articol îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțele Guvernului sau anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative. Cu alte cuvinte, instanța de contencios administrativ se pronunță doar în privința efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe sau dispoziții a acesteia, declarate ca neconstituționale de către Curtea Constituțională, în procedura constituțională. Legile și ordonanțele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanței de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv.

Judecătorul nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanțe guvernamentale care are caracter de lege în perioada cât este în vigoare, competența acestuia fiind aceea de a aplica și interpreta legea. Legile și ordonanțele sunt supuse numai controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care este garantul supremației Constituției. În conformitate cu art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională are atribuția de a se pronunța asupra constituționalității legilor, atât înainte de promulgarea acestora, cât și de a se pronunța, pe calea excepției de neconstituționalitate, asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. În concluzie, instanța de fond a respins în mod legal ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect anularea unei ordonanțe de urgență de către instanța de contencios administrativ.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a aceleiași ordonanțe, se constată că și această cerere este inadmisibilă, iar criticile din recurs sunt nefondate. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanței de judecată sau arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, care are legătură cu soluționarea litigiului. În raport de prevederea legală enunțată, se constată că instanța de judecată sesizează Curtea Constituțională numai cu acele excepții care au legătură cu soluționarea litigiului, iar dacă excepția nu îndeplinește această condiție, cererea se respinge ca inadmisibilă.

Inadmisibilitatea este o soluție care se pronunță de instanța în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate atunci când constată neîndeplinirea unor anumite condiții impuse de lege sau existența unor cauze ce fac imposibilă continuarea procedurii judiciare. În cauză, în raport de obiectul acțiunii, acela de anulare a unei ordonanțe, cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă pentru că nu are relevanță în soluționarea litigiului. Dacă obiectul acțiunii l-ar fi constituit anularea unui act administrativ emis ca urmare a adoptării ordonanței de urgență sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin ordonanța de urgență, atunci se putea invoca excepția de neconstituționalitate a ordonanței de urgență, iar instanța trebuia să sesizeze Curtea Constituțională.

Cum obiectul acțiunii nu se circumscrie reglementării cuprinse în art. 9 din Legea nr. 554/2004 și cum excepția are același obiect ca și acțiunea, în mod legal instanța a reținut și inadmisibilitatea excepției, întrucât nu are relevanța în soluționarea litigiului. Acțiunea, cu obiectul precizat de reclamanți era inadmisibilă, astfel că și excepția urmează același regim juridic. Prima instanță a aplicat corect sancțiunea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate, întrucât sesizarea Curții Constituționale nu era oportună, excepția neîndeplinind condițiile legii, astfel că toate criticile formulate de recurenți sunt nefondate. Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc.

civ., recursul se va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.M., G.I., A.V., B.F., B.I., O.M., C.L., H.V., U.O., M.M., T.M., C.D., S.F., F.E., S.F., V.E., U.V., M.V., B.I., M.M.A., N.S., L.F., I.M., A.D.F., M.I., D.S., N.E. și B.G., împotriva sentinței nr. 179/CA/2011 din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.