ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4236/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 3775 din 19 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâții SC S.S. SRL București și G.C.A., obligând reclamanta la plata sumei de 4.208,33 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță de fond a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată întrucât, prin corespondența purată de părți, a fost stins scopul pentru care a fost reglementată instituția juridică a concilierii directe, în art. 720 1 și urm. C. proc.

civ. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul G.C.A.

a fost angajat al societății reclamante cu contractul individual de muncă din 20 ianuarie 1997 și a îndeplinit atribuțiile de inginer electronist, iar la data de 28 noiembrie 2008, asociatul unic al societății reclamante a hotărât descărcarea de gestiune a pârâtului care a fost mandatar al societății reclamante conform procurii autentice din 13 iunie 2005. S-a mai reținut că pârâtul și-a dat demisia la data de 5 ianuarie 2009, contractul de muncă fiindu-i desfăcut prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2009, iar la data de 7 ianuarie 2009, acesta a înființat societatea SC S.. SRL, având ca activitate principală, comerțul cu ridicata al altor mașini și echipamente, iar ca activitate secundară, fabricarea de componente, subansamble electronice, instrumente și dispozitive pentru măsură, verificare, control, etc. Tribunalul a apreciat că asemănarea dintre denumirile celor două societăți, chiar asocierea unor activități de comercializare a unor produse provenind de la aceeași furnizori, nu este o practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, conform art. 1 1 din Legea nr. 11/1991.

Nici apariția pe pagina web a pârâtei a produselor oferite pentru comercializare, într-o prezentare grafică asemănătoare celei de pe pagina web a reclamantei, nu este o practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, nefiind vorba despre secrete comerciale, ci despre informații și date tehnice. Ca atare, tribunalul a apreciat că toate acțiunile părților nu se încadrează în noțiunea de concurență neloială, fiind vorba doar despre libera concurență exercitată pe o piață deschisă, reclamanta neputând invoca aparente similitudini, asemănări pentru a restrânge capacitatea de exercițiu a pârâților. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv: obligarea pârâtei să-și schimbe denumirea și să publice hotărârea în presa centrală și pe propria pagina de web.

Prin decizia nr. 391/28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea în parte, obligând pârâții să înceteze orice act de concurență neloială. Totodată, pârâta SC S.S. SRL București a fost obligată să-și schimbe denumirea și să publice hotărârea judecătorească în presa centrală (cotidian de mare tiraj), pe cheltuiala sa, precum și să posteze hotărârea judecătorească timp de 30 de zile pe propria-i pagină web. Curtea de apel a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat intimata la plata sumei de 675,3 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că aprecierile instanței de fond în sensul că acțiunile părților, se înscriu în cadrul liberei concurențe, în condițiile unei pieți deschise, sunt nefondate și nelegale în raport cu faptele săvârșite de către aceștia, conform probatoriilor administrate. Astfel, faptele de concurență neloială săvârșite de intimatul G.C.A. trebuie analizate în calitatea acestuia de fost angajat al societății reclamante și de reprezentant al acesteia în relațiile cu terții, cu drept de semnătură pentru toate operațiunile comerciale ale reclamantei în perioada 2005 - 2009. Instanța de apel a mai reținut că riscul de confuziune se naște datorită efectului sonor, elementul dominant al ambelor mărci cuvântul “sincro/syncro” pronunțându-se identic, astfel încât, sintagma „systems” adoptată de pârâtă, nu este de natură să ofere distinctivitate în raport cu denumirea reclamantei.

Ca atare, cele două denumiri sunt atât de asemănătoare, încât se poate presupune că sunt nedistincte, neputând fi deosebite în aspectele esențiale. Totodată, s-a reținut că, faptul că mai sunt și alte societăți comerciale care au în denumire sintagma „Sincro” este irelevant, atâta timp cât acestea nu desfășoară activități concurente reclamantei, prin utilizarea de mijloace reprobabile, în condiții particular identice sau similare cu ale reclamantei. Cât privește activitățile desfășurate de intimatul G.C.A., în calitate de fost angajat al reclamantei, deși se admite că o atare persoană poate să desfășoare activități economice concurente, este interzisă folosirea de acțiuni neloiale. Or, în speță, intimatul pârât și-a făcut publicitate pe seama experienței dobândite în cadrul societății apelante, ca angajat al acesteia, angajând salariați ai apelantei și folosind date de contact și informații deținute în perioada cât a lucrat în cadrul societății apelante.

Curtea de Apel a apreciat că faptele pârâtului trebuie raportate la calitatea acestuia de reprezentant al societății, prin funcția deținută în cadrul societății reclamante, acesta fiind contactat de clienții apelantei care au dorit să continue afacerile cu intimatul - pârât prin societatea comercială înființată de acesta, ceea ce confirmă riscul de confuzie, prin exploatarea de către intimatul - pârât a relațiilor sale cu clientela societății reclamante, stabilite în perioada în care a fost angajat al acesteia. În consecință a reținut instanța de apel, prin mijloace reprobabile, intimatul - pârât a deturnat clientela fostului său partener.

Instanța de apel a apreciat că în speță a fost probată și fapta de angajare a personalului societății - reclamante de către intimatul - pârât, în cadrul societății nou înființată de către acesta, întrucât odată cu demisia pârâtului, și-au prezentat demisia alți doi angajați ai societății apelante, pentru ca ulterior, în scurt timp, unul dintre ei să fie angajat în societatea concurentă. Curtea de Apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere al acțiunii principale, relativ la interzicerea comercializării de către intimată a produselor aparatelor de măsură și control, întrucât sunt interzise practicile monopoliste, precum și cererea de obligare a părților la despăgubiri, instanța de apel apreciind că nu au fost probate elementele de cuantificare a prejudiciului suferi.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenții - pârâți au arătat că, deși în cadrul motivelor de apel formulate și în concluziile scrise, apelanta - reclamantă a solicitat obligarea intimatei - pârâte să-și schimbe denumirea și să publice hotărârea judecătorească, în concluziile orale a susținut și obligarea intimaților să înceteze orice act de concurență neloială, deși nu mai era în termen pentru suplimentarea motivelor de apel. Recurenții au arătat că instanța de apel a acordat prin hotărârea pronunțată ceea ce nu s-a cerut în mod legal, obligând intimații - pârâți să înceteze orice act de concurență neloială, solicitare care nu a fost inclusă în dezvoltarea motivelor de apel, nefiind pusă în discuția părților.

Ca atare, recurenții - pârâți nu și-au putut formula apărări pe această cerere, au învederat aceștia, cu atât mai mult cu cât nici nu au fost precizate actele de concurență neloială de care sunt acuzați, astfel încât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. 2. Recurenții au arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât fundamentarea soluției date face trimitere la doctrină și jurisprudență, fără indicarea textului de lege pe care se bazează și fără interpretarea acestuia.

Recurenții - pârâți au învederat că decizia pronunțată este rezultatul unei greșite interpretări a Legii nr. 11/1991, instanța de apel apreciind în mod eronat că faptele părților sunt contrare uzanțelor cinstite, făcând abstracție de faptul că și competența profesională a unei persoane reprezintă un bun propriu ce nu poate fi revendicat de altcineva, dar și de principiul liberei concurențe aplicabil pe o piață deschisă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond. Totodată, au arătat recurenții, instanța de apel a reținut acuzația de „retașare parazitară” în motivarea deciziei atacate, făcând aprecieri întemeiate nu pe dispoziții legale, ci prin raportare la jurisprudență.

În continuare, recurenții fac referire la fondul cauzei, apreciind că în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâtul se face vinovat de angajarea personalului reclamantei întrucât în realitate a fost vorba despre o singură persoană și în plus, nu s-a dovedit că recurentul - pârât a făcut promisiuni sau că a determinat vreun angajat al reclamantei să-și dea demisia, instanța de apel respingând proba testimonială solicitată de recurenții - pârâți, tocmai pentru a proba acest aspect. Nici apariția pe pagina web a pârâtei a produselor oferite spre comercializare nu este o practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, au arătat recurenții, întrucât este vorba despre informații și date tehnice folosite de toți cei ce comercializează aceste produse.

Cât privește similitudinea denumirilor celor două societăți, recurenții au arătat că instanța de apel și-a motivat soluția pe încălcarea dreptului la marcă prevăzut de Legea nr. 84/1998, deși la data înființării societății - pârâte nu exista nicio marcă înregistrată. În plus, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale cuprinse în Ordinul nr. 2954/ C din 10 octombrie 2008 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, care prevăd obligativitatea verificării disponibilității denumirii mărcii societății comerciale, anterior înmatriculării acesteia. Intimata - reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică de nelegalitate invocată se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și privește încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, de către instanța de apel. Astfel, se reține că în cadrul motivelor de apel amplu dezvoltate, apelanta - reclamantă a solicitat instanței de apel ca, prin admiterea apelului, să schimbe sentința de fond, în sensul obligării intimatei - pârâte să-și schimbe denumirea și să publice hotărârea judecătorească, solicitare formulată atât în partea introductivă a motivelor de apel, cât și în finalul acestora, precum și în concluziile scrise depuse în dosarul de apel.

Prin decizia atacată, instanța de apel, admițând calea de atac, a obligat pârâții să înceteze orice act de concurență neloială, iar intimata - pârâtă a fost obligată să-și schimbe denumirea și să publice hotărârea judecătorească, pe cheltuială proprie. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale prin raportare la principiul tantum devolutum quantum apellatum întrucât în calea de reformare, reclamanta - apelantă nu a mai solicitat încetarea actelor de concurență neloială, aspect asupra căruia instanța de apel s-a pronunțat prin hotărârea dată. O atare atitudine a instanței de apel încalcă principiul dreptului la apărare al recurenților – pârâți și implicit, principiul dreptului la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, se aduce atingere principiului disponibilității care, în calea de atac a apelului se reflectă în principiul enunțat anterior. Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel este chemată să se pronunțe în limitele cererii de apel, astfel încât ceea ce nu s-a atacat intră în puterea lucrului judecat. Așadar, deși apelul este o cale de atac devolutivă, instanța de apel procedează la o nouă judecată a fondului, în limitele criticilor formulate, neputând reanaliza toate problemele de fapt și de drept care s-au invocat în fața primei instanțe de fond.

Mai mult, Înalta Curte reține că, deși prin acțiunea de fond - care a stabilit limitele investirii primei instanțe - reclamanta a individualizat actele de concurență neloială ale părților, respectiv, comercializarea unor produse identice și crearea unei confuzii datorită denumirii societății pârâte, în calea de reformare instanța de apel a obligat intimații să înceteze orice act de concurență neloială, deși prin hotărârea dată s-a dispus doar schimbarea denumirii societății pârâte și obligarea acesteia la publicarea hotărârii judecătorești. O atare reținere generică, fără indicarea expresă a faptelor de la care trebuie să se abțină intimații - pârâți, aduce atingere libertății de exprimare pe o piață concurențială deschisă, pe de o parte, iar pe de altă parte, sub aspect procesual, determină depășirea limitelor investirii instanței de judecată, pentru considerentele expuse anterior.

2. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a fundamentat soluția printr-o amplă trimitere la jurisprudența internațională și la doctrină, fără a face încadrarea corectă a faptelor reținute în seama intimaților - pârâți, prin trimitere la normele legale incidente și printr-o riguroasă interpretare a acestora. Ca atare, față de rolul jurisprudenței în sistemul românesc de drept, în sensul de a nu fi izvor de drept și, deci, de a nu avea valoare de precedent judiciar, o atare motivare apare ca fiind nefundamentată juridic, argumentele întemeiate pe interpretările jurisprudenței diluând și lăsând nerezolvate problemele de drept din speță.

Față de argumentele expuse de recurenții - pârâți în dezvoltarea acestui motiv de recurs, argumente reținute ca întemeiate față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va încadra criticile de nelegalitate formulate în prima parte a motivului doi de nelegalitate, în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței de apel. Întrucât în cauză Înalta Curte a reținut incidența unui motiv de casare, nu se mai impune cercetarea în această fază procesuală a motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acesta urmând a fi avut în vedere de către instanța de apel la rejudecarea apelului. La rejudecare, instanța va avea în vedere și faptul că prezenta cauză este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 84/1998 privind dreptul la marcă, pe care s-a fundamentat decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenții - pârâți SC S.S. SRL București și G.C.A. împotriva Deciziei nr. 391 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.