ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4236/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4236/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului comercial de față reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3775 din 19

iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

nefondată excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei

SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâții SC S.S. SRL București și G.C.A., obligând

reclamanta la plata sumei de 4.208,33 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță de fond a reținut că excepția

inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată întrucât, prin corespondența

purată de părți, a fost stins scopul pentru care a fost reglementată instituția

juridică a concilierii directe, în art. 720

1

și urm. C. proc. civ.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că pârâtul G.C.A. a fost angajat al societății reclamante

cu contractul individual de muncă din 20 ianuarie 1997 și a îndeplinit

atribuțiile de inginer electronist, iar la data de 28 noiembrie 2008, asociatul

unic al societății reclamante a hotărât descărcarea de gestiune a pârâtului

care a fost mandatar al societății reclamante conform procurii autentice din 13

iunie 2005.

S-a mai reținut că

pârâtul și-a dat demisia la data de 5 ianuarie 2009, contractul de muncă

fiindu-i desfăcut prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2009, iar la data de 7

ianuarie 2009, acesta a înființat societatea SC S.. SRL, având ca activitate

principală, comerțul cu ridicata al altor mașini și echipamente, iar ca

activitate secundară, fabricarea de componente, subansamble electronice,

instrumente și dispozitive pentru măsură, verificare, control, etc.

Tribunalul a apreciat

că asemănarea dintre denumirile celor două societăți, chiar asocierea unor

activități de comercializare a unor produse provenind de la aceeași furnizori,

nu este o practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, conform art. 1

1

din Legea nr. 11/1991.

Nici apariția pe

pagina web a pârâtei a produselor oferite pentru comercializare, într-o

prezentare grafică asemănătoare celei de pe pagina web a reclamantei, nu este o

practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, nefiind vorba despre secrete

comerciale, ci despre informații și date tehnice.

Ca atare, tribunalul

a apreciat că toate acțiunile părților nu se încadrează în noțiunea de

concurență neloială, fiind vorba doar despre libera concurență exercitată pe o

piață deschisă, reclamanta neputând invoca aparente similitudini, asemănări

pentru a restrânge capacitatea de exercițiu a pârâților.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând sentința atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului și schimbarea în

tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată, respectiv: obligarea pârâtei să-și schimbe denumirea și să publice

hotărârea în presa centrală și pe propria pagina de web.

Prin decizia nr. 391/28

iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul

reclamantei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis

acțiunea în parte, obligând pârâții să înceteze orice act de concurență

neloială. Totodată, pârâta SC S.S. SRL București a fost obligată să-și schimbe

denumirea și să publice hotărârea judecătorească în presa centrală (cotidian de

mare tiraj), pe cheltuiala sa, precum și să posteze hotărârea judecătorească

timp de 30 de zile pe propria-i pagină web. Curtea de apel a respins celelalte

capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat intimata la plata sumei de 675,3

lei cheltuieli de judecată în fond și apel.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut că aprecierile instanței de fond în sensul că

acțiunile părților, se înscriu în cadrul liberei concurențe, în condițiile unei

pieți deschise, sunt nefondate și nelegale în raport cu faptele săvârșite de

către aceștia, conform probatoriilor administrate.

Astfel, faptele de

concurență neloială săvârșite de intimatul G.C.A. trebuie analizate în

calitatea acestuia de fost angajat al societății reclamante și de reprezentant

al acesteia în relațiile cu terții, cu drept de semnătură pentru toate

operațiunile comerciale ale reclamantei în perioada 2005 - 2009.

Instanța de apel a

mai reținut că riscul de confuziune se naște datorită efectului sonor,

elementul dominant al ambelor mărci cuvântul “sincro/syncro” pronunțându-se

identic, astfel încât, sintagma „systems” adoptată de pârâtă, nu este de natură

să ofere distinctivitate în raport cu denumirea reclamantei.

Ca atare, cele două

denumiri sunt atât de asemănătoare, încât se poate presupune că sunt

nedistincte, neputând fi deosebite în aspectele esențiale.

Totodată, s-a reținut

că, faptul că mai sunt și alte societăți comerciale care au în denumire

sintagma „Sincro” este irelevant, atâta timp cât acestea nu desfășoară

activități concurente reclamantei, prin utilizarea de mijloace reprobabile, în

condiții particular identice sau similare cu ale reclamantei.

Cât privește activitățile desfășurate de intimatul

G.C.A., în calitate de fost angajat al reclamantei, deși se admite că o atare

persoană poate să desfășoare activități economice concurente, este interzisă

folosirea de acțiuni neloiale. Or, în speță, intimatul pârât și-a făcut

publicitate pe seama experienței dobândite în cadrul societății apelante, ca

angajat al acesteia, angajând salariați ai apelantei și folosind date de

contact și informații deținute în perioada cât a lucrat în cadrul societății

apelante.

Curtea de Apel a

apreciat că faptele pârâtului trebuie raportate la calitatea acestuia de

reprezentant al societății, prin funcția deținută în cadrul societății

reclamante, acesta fiind contactat de clienții apelantei care au dorit să

continue afacerile cu intimatul - pârât prin societatea comercială înființată

de acesta, ceea ce confirmă riscul de confuzie, prin exploatarea de către

intimatul - pârât a relațiilor sale cu clientela societății reclamante,

stabilite în perioada în care a fost angajat al acesteia. În consecință a

reținut instanța de apel, prin mijloace reprobabile, intimatul - pârât a

deturnat clientela fostului său partener.

Instanța de apel a

apreciat că în speță a fost probată și fapta de angajare a personalului

societății - reclamante de către intimatul - pârât, în cadrul societății nou

înființată de către acesta, întrucât odată cu demisia pârâtului, și-au

prezentat demisia alți doi angajați ai societății apelante, pentru ca ulterior,

în scurt timp, unul dintre ei să fie angajat în societatea concurentă.

Curtea de Apel a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere al acțiunii principale, relativ la

interzicerea comercializării de către intimată a produselor aparatelor de

măsură și control, întrucât sunt interzise practicile monopoliste, precum și

cererea de obligare a părților la despăgubiri, instanța de apel apreciind că nu

au fost probate elementele de cuantificare a prejudiciului suferi.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâții, criticând decizia atacată pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

criticilor de nelegalitate formulate, recurenții - pârâți au arătat că, deși în

cadrul motivelor de apel formulate și în concluziile scrise, apelanta -

reclamantă a solicitat obligarea intimatei - pârâte să-și schimbe denumirea și

să publice hotărârea judecătorească, în concluziile orale a susținut și

obligarea intimaților să înceteze orice act de concurență neloială, deși nu mai

era în termen pentru suplimentarea motivelor de apel.

Recurenții au arătat

că instanța de apel a acordat prin hotărârea pronunțată ceea ce nu s-a cerut în

mod legal, obligând intimații - pârâți să înceteze orice act de concurență

neloială, solicitare care nu a fost inclusă în dezvoltarea motivelor de apel,

nefiind pusă în discuția părților. Ca atare, recurenții - pârâți nu și-au putut

formula apărări pe această cerere, au învederat aceștia, cu atât mai mult cu

cât nici nu au fost precizate actele de concurență neloială de care sunt

acuzați, astfel încât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ.

arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât fundamentarea

soluției date face trimitere la doctrină și jurisprudență, fără indicarea

textului de lege pe care se bazează și fără interpretarea acestuia.

Recurenții - pârâți

au învederat că decizia pronunțată este rezultatul unei greșite interpretări a

Legii nr. 11/1991, instanța de apel apreciind în mod eronat că faptele părților

sunt contrare uzanțelor cinstite, făcând abstracție de faptul că și competența

profesională a unei persoane reprezintă un bun propriu ce nu poate fi

revendicat de altcineva, dar și de principiul liberei concurențe aplicabil pe o

piață deschisă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Totodată, au arătat

recurenții, instanța de apel a reținut acuzația de „retașare parazitară” în

motivarea deciziei atacate, făcând aprecieri întemeiate nu pe dispoziții

legale, ci prin raportare la jurisprudență.

În continuare,

recurenții fac referire la fondul cauzei, apreciind că în mod greșit instanța

de apel a reținut că pârâtul se face vinovat de angajarea personalului

reclamantei întrucât în realitate a fost vorba despre o singură persoană și în

plus, nu s-a dovedit că recurentul - pârât a făcut promisiuni sau că a

determinat vreun angajat al reclamantei să-și dea demisia, instanța de apel

respingând proba testimonială solicitată de recurenții - pârâți, tocmai pentru

a proba acest aspect.

Nici apariția pe

pagina web a pârâtei a produselor oferite spre comercializare nu este o practică

contrară uzanțelor comerciale cinstite, au arătat recurenții, întrucât este

vorba despre informații și date tehnice folosite de toți cei ce comercializează

aceste produse.

Cât privește

similitudinea denumirilor celor două societăți, recurenții au arătat că

instanța de apel și-a motivat soluția pe încălcarea dreptului la marcă prevăzut

de Legea nr. 84/1998, deși la data înființării societății - pârâte nu exista

nicio marcă înregistrată.

În plus, instanța de

apel a interpretat greșit dispozițiile legale cuprinse în Ordinul nr. 2954/ C

din 10 octombrie 2008 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind modul de

ținere a registrelor comerțului, care prevăd obligativitatea verificării

disponibilității denumirii mărcii societății comerciale, anterior înmatriculării

acesteia.

Intimata - reclamantă

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta

Curte reține că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

nelegalitate invocată se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. și privește încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, de

către instanța de apel.

Astfel, se reține că

în cadrul motivelor de apel amplu dezvoltate, apelanta - reclamantă a solicitat

instanței de apel ca, prin admiterea apelului, să schimbe sentința de fond, în

sensul obligării intimatei - pârâte să-și schimbe denumirea și să publice

hotărârea judecătorească, solicitare formulată atât în partea introductivă a

motivelor de apel, cât și în finalul acestora, precum și în concluziile scrise

depuse în dosarul de apel.

Prin decizia atacată,

instanța de apel, admițând calea de atac, a obligat pârâții să înceteze orice

act de concurență neloială, iar intimata - pârâtă a fost obligată să-și schimbe

denumirea și să publice hotărârea judecătorească, pe cheltuială proprie.

Prin urmare, Înalta

Curte reține că instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale prin raportare

la principiul tantum devolutum quantum apellatum întrucât în calea de

reformare, reclamanta - apelantă nu a mai solicitat încetarea actelor de

concurență neloială, aspect asupra căruia instanța de apel s-a pronunțat prin

hotărârea dată.

O atare atitudine a

instanței de apel încalcă principiul dreptului la apărare al recurenților –

pârâți și implicit, principiul dreptului la un proces echitabil. Nu în ultimul

rând, se aduce atingere principiului disponibilității care, în calea de atac a

apelului se reflectă în principiul enunțat anterior.

Conform art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel este chemată să se pronunțe în limitele

cererii de apel, astfel încât ceea ce nu s-a atacat intră în puterea lucrului

judecat.

Așadar, deși apelul

este o cale de atac devolutivă, instanța de apel procedează la o nouă judecată

a fondului, în limitele criticilor formulate, neputând reanaliza toate

problemele de fapt și de drept care s-au invocat în fața primei instanțe de

fond.

Mai mult, Înalta

Curte reține că, deși prin acțiunea de fond - care a stabilit limitele

investirii primei instanțe - reclamanta a individualizat actele de concurență

neloială ale părților, respectiv, comercializarea unor produse identice și

crearea unei confuzii datorită denumirii societății pârâte, în calea de

reformare instanța de apel a obligat intimații să înceteze orice act de

concurență neloială, deși prin hotărârea dată s-a dispus doar schimbarea

denumirii societății pârâte și obligarea acesteia la publicarea hotărârii

judecătorești.

O atare reținere

generică, fără indicarea expresă a faptelor de la care trebuie să se abțină

intimații - pârâți, aduce atingere libertății de exprimare pe o piață

concurențială deschisă, pe de o parte, iar pe de altă parte, sub aspect

procesual, determină depășirea limitelor investirii instanței de judecată,

pentru considerentele expuse anterior.

privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că

instanța de apel și-a fundamentat soluția printr-o amplă trimitere la jurisprudența

internațională și la doctrină, fără a face încadrarea corectă a faptelor

reținute în seama intimaților - pârâți, prin trimitere la normele legale

incidente și printr-o riguroasă interpretare a acestora.

Ca atare, față de

rolul jurisprudenței în sistemul românesc de drept, în sensul de a nu fi izvor

de drept și, deci, de a nu avea valoare de precedent judiciar, o atare motivare

apare ca fiind nefundamentată juridic, argumentele întemeiate pe interpretările

jurisprudenței diluând și lăsând nerezolvate problemele de drept din speță.

Față de argumentele

expuse de recurenții - pârâți în dezvoltarea acestui motiv de recurs, argumente

reținute ca întemeiate față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va

încadra criticile de nelegalitate formulate în prima parte a motivului doi de

nelegalitate, în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pentru considerentele

mai sus arătate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 6 și

7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia

atacată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței de apel.

Întrucât în cauză

Înalta Curte a reținut incidența unui motiv de casare, nu se mai impune

cercetarea în această fază procesuală a motivului de nelegalitate întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta urmând a fi avut în vedere

de către instanța de apel la rejudecarea apelului.

La rejudecare,

instanța va avea în vedere și faptul că prezenta cauză este întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 11/1991, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 84/1998

privind dreptul la marcă, pe care s-a fundamentat decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenții - pârâți

SC S.S. SRL București și G.C.A. împotriva Deciziei

nr. 391 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială.

Casează decizia recurată și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2010.