ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4193/2013

Deliberând asupra recursului de față,

reține următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 13740 din 9 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC P.S.V.C. SA în

contradictoriu cu pârâta SC C.N.F.G.N. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta două contracte de

finanțare, respectiv, contractul din 21 martie 2008, prin care reclamanta a

acordat pârâtei suma de 200.000 dolari SUA, cu titlu de finanțare, cu termen de

rambursare la un an de la data transferului bancar al sumei, și, respectiv,

contractul din 6 noiembrie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de

369.601 lei, cu titlu de finanțare, cu termen de rambursare la 6 luni de la

data achitării sumei, cele două sume fiind virate de reclamantă cu O.P. din 7

noiembrie 2008 și O.P. din 24 noiembrie 2008.

Prin prezenta acțiune, reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 501.523,26 lei, compusă

din: 6.300 lei, reevaluarea contractului de finanțare din 21 martie 2008,

conform O.M.E.F. din 2009, pct. 185

1

- 186; 268.562,40 lei,

reprezentând daune moratorii în cuantum de 15 % pe an, conform art. 7 și art.

8.1 din contractele de finanțare și 226.680,86 lei, reprezentând dobânda

legală. în justificarea pretențiilor sale, reclamanta a invocat faptul că pârâta

nu și-a respectat obligația de rambursare a sumelor finanțate, la termenele

scadente, astfel încât la data de 16 august 2010, reclamanta a compensat

datoria cu acțiunile emise de debitoare în cadrul procedurii de majorare a

capitalului social, conform A.G.E.A din 16 august 2010, astfel cum s-a convenit

prin art. 5.3 și art. 9.3 din contractele de finanțare.

Prima instanță a reținut că reclamanta

este acționar majoritar al pârâtei, deținând 80,82 % din capitalul social al

acesteia, iar pretențiile reclamantei pentru sumele de 6.300 lei și, respectiv,

268.562,40 lei, sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta și-a exercitat dreptul

de preferință pentru majorarea capitalului social, prin compensarea creanțelor

existente la 16 august 2010, cu acțiuni ale pârâtei, conform A.G.E.A. din 16

august 2010. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata dobânzilor legale în cuantum de 226.680,86 lei, întrucât,

conform art. 6 și, respectiv, art. 7, din cele două contracte de finanțare, suma

finanțată nu este purtătoare de dobândă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, reclamanta, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 74 din 8

martie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul

reclamantei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 268.562,40 lei cu titlu de

daune moratorii.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a apreciat că prima critică formulată de reclamantă este întemeiată,

întrucât, conform art. 7 și 8.1 din cele două contracte de finanțare, pârâta

datorează penalități de întârziere pentru nerambursarea sumei finanțate la

scadență, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 1066 C. civ. și art.

1587 C. civ.

Curtea de apel a respins ca nefondate

celelalte critici invocate în dezvoltarea motivelor de apel, reținând că

dobânda legală nu este datorată, întrucât art. 6 și, respectiv, art. 7 din

contractele de finanțare prevăd expres că suma finanțată nu este purtătoare de

dobândă legală. Cât privește suma solicitată cu titlu de refinanțare a

contractului din 21 martie 2008, instanța de apel a apreciat că dispozițiile

art. 185 -186 din O.M.E.F. din 2009, nu prevăd obligația pârâtei la plata unor

diferențe rezultând din reevaluarea sumei stabilită în valută, ci cuprind

reguli care organizează modul de ținere a evidenței contabile a creditorului.

Totodată, instanța de apel a mai reținut că, potrivit principiului

nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația din

împrumutul în bani este pentru suma numerică arătată în contract, pârâta

neputând fi obligată la restituirea altei sume decât aceea din contractul de

împrumut. în plus, pentru întârzierea la plată, părțile au prevăzut clauze

penale în contractele de finanțare, iar prin alegerea monedei dolar SUA s-a

evitat devalorizarea prin inflație.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, pârâta, criticând soluția instanței de apel pentru motive ce pot fi încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, recurenta -pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de

apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, întrucât

intimata - reclamantă și-a exercitat dreptul de preferință pentru majorarea

capitalului social prin compensarea creanțelor existente la data de 16 august

2010 cu acțiuni, conform hotărârii A.G.E.A. din 16 august 2010.

Recurenta - pârâtă a mai arătat că

intimata - reclamantă în calitate de acționar majoritar al pârâtei avea

liberarea de apreciere cu privire la numărul acțiunilor scoase la vânzare, prin

raportare la actualizarea creanței datorată de pârâtă. în plus, în anul 2011,

intimata -reclamantă a vândut acțiunile prin ofertă publică către SC I. SA, la

întocmirea raportului de evaluare a acțiunilor avându-se în vedere toate

costurile legate de societate.

Recurenta - pârâtă a mai arătat în

continuare că reclamanta nu poate pretinde dobânzi legale față de conținutul

contractelor de finanțare.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin raportare la criticile de nelegalitate formulate, înalta Curte

reține următoarele:

Între părțile în litigiu au intervenit

două contracte de finanțare, prin care reclamanta a împrumutat pârâtei sume de

bani, cu obligația acesteia de restituire, la termenele scadente, a sumelor

finanțate. Se reține că, prin art. 7 și respectiv, 8.1 din cele două contracte

de finanțare, părțile au prevăzut veritabile clauze penale, pentru ipoteza

nerespectării termenelor de rambursare. Totodată, în art. 5.3 și, respectiv,

9.3 din contractele de finanțare, s-a prevăzut dreptul reclamantei de a

converti, în calitate de acționar al pârâtei, datoria societății pârâte în

acțiuni, prin majorarea capitalului social al pârâtei, cu respectarea normelor

speciale instituite de Legea nr. 31/1990, republicată.

În speță, intimata - reclamantă și-a

exercitat acest drept de preferință instituit de art. 5.3 și, respectiv, 9.3

din contractele de finanțare, în adunarea generală a acționarilor recurentei -

pârâte din 16 august 2010, stabilindu-se conversia creanței intimatei -

reclamante în acțiuni ale pârâtei.

Această operațiune juridică, denumită

și conversia datoriilor societății în acțiuni, reprezintă o transformare a unei

creanțe certe, lichide și exigibile a unui creditor al societății, în acțiuni

ale acesteia.

Raportând acest drept de preferință al

asociatului - creditor la conținutul clauzelor celor două contractele de

finanțare, Înalta Curte reține că intimata - reclamantă, în calitate de

creditoare a recurentei -pârâte, nu putea opta pentru stingerea pro partae a

creanței sale față de societatea - pârâtă, respectiv, doar cu privire la suma

efectiv împrumutată, cu rezervarea dreptului de a urmări societatea - pârâtă

pentru accesorii respectiv, pentru penalitățile de întârziere. O atare

concluzie este impusă de natura juridică a conversiei datoriilor unei

societăți, care reprezintă un veritabil mod de stingere a datoriilor neachitate

la scadență. Prin urmare, la data de 16 august 2010, intimata - reclamantă a

optat pentru conversia creanței, se înțelege în suma existentă la această dată,

în acțiuni ale societății pârâte, cu atât mai mult cu cât, după 16 august 2010,

inexistența creanței duce la inexistența accesoriilor acesteia, constând în

penalități de întârziere.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte

reține, din interpretarea clauzelor celor două contracte de finanțare, că

părțile au înțeles să prevadă două posibilități de recuperare a sumei finanțate

de către creditoare, respectiv: fie prin obligarea la restituire a sumei

împrumutate și neachitate la scadență, cu obligarea la plata de penalități de

întârziere, conform art. 7 și 8.1 din cele două contracte, care prevăd că

penalitățile sunt datorate în ipoteza întârzierii rambursării sumelor

finanțate, fie prin exprimarea dreptului de preferință al creditorului, în

speță, reclamanta, în sensul conversiei datoriilor pârâtei în acțiuni. Ca

atare, penalitățile de întârziere au fost prevăzute pentru ipoteza în care

intimata - reclamantă opta pentru executarea contractului de împrumut, clauza

penală având și natura juridică a unui mijloc de constrângere a debitorului

pentru executarea creanței datorată. Or, această rațiune nu mai subzistă în

ipoteza în care creditorul optează pentru transformarea datoriei în acțiuni,

dreptul la restituirea sumei împrumutate fiind astfel înlocuit prin voința

expresă a creditorului, cu dreptul la dividende.

Prin urmare, Înalta Curte reține că

motivele de nelegalitate invocate de recurenta - pârâtă cu privire la greșita

interpretare a clauzei penale din cele două contracte de finanțare, și,

implicit, a dreptului de preferință al intimatei - reclamante, de către instanța

de apel sunt întemeiate, intimata - reclamantă neputându-și rezerva dreptul la

penalități de întârziere în ipoteza în care a optat pentru conversia datoriei

în acțiuni ale recurentei - pârâte, întrucât la momentul exprimării dreptului

de preferință de către intimata - creditoare, dreptul de creanță inițial care

dădea dreptul la restituirea sumei finanțate, s-a stins împreună cu toate

accesoriile sale, inclusiv, penalitățile de întârziere, fiind înlocuite cu

dreptul la dividende și, implicit, obligațiile pur nepatrimoniale pe care le

conferă calitatea de acționar al unei societăți comerciale.

În ceea ce privește motivul de recurs

relativ la nedatorarea dobânzilor legale, Înalta Curte reține că ambele

instanțe de fond au apreciat că intimata - reclamantă nu are dreptul la plata

dobânzii legale, față de clauzele contractelor de finanțare, care prevăd că

suma finanțată nu este purtătoare de dobânzi legale, astfel încât soluția dată

de cele două instanțe de fond a intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare

de către intimata - reclamantă.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - pârâtă și

va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de

apelanta -reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-

pârâtă SC C.N.F.G.N. SA Giurgiu împotriva Deciziei civile nr. 74 din 8 martie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, sectia a Vl-a civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul

că respinge apelul formulat de reclamanta SC P.S.V.C. SA București- prin

administrator judiciar R.V.A. Insolvency specialists Sprl București împotriva

sentinței civile nr. 13770 din 09 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 noiembrie 2013.