ÎCCJ, decizie (scj.ro #82872)

Contract de finanțare. Nerestituirea la scadență a sumei împrumutate. Opțiunea creditorului pentru conversia datoriei în acțiuni. Efecte cu privire la penalitățile de întârziere Cuprins pe materii: Drept comercial.

Contracte Index alfabetic: acțiune în pretenții - penalități de întârziere - contract de finanțare - conversia datoriilor societății în acțiuni Legea nr. 31/1990 În cazul în care părțile unui contract de finanțare au înțeles să prevadă două posibilități de recuperare a sumei finanțate de către creditor - fie prin obligarea la restituirea sumei împrumutate și neachitate la scadență, cu obligarea la plata de penalități de întârziere, fie prin exprimarea dreptului de preferință al creditorului, în sensul conversiei datoriilor debitorului în acțiuni - iar creditorul a optat pentru conversia datoriei în acțiuni, acesta nu-și mai poate rezerva dreptul la penalități de întârziere, întrucât, la momentul exprimării dreptului de preferință, dreptul de creanță inițial, care dădea dreptul la restituirea sumei finanțate, s-a stins împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv, penalitățile de întârziere, acestea fiind înlocuite cu dreptul la dividende.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4193 din 27 noiembrie 2013 Prin sentința civilă nr. 13740 din 9 octombrie 2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC PSVC SA în contradictoriu cu pârâta SC C.N.F. Giurgiu NAV SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta două contracte de finanțare, respectiv, contractul nr. 380/21 martie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de 200.000 USD, cu titlu de finanțare, cu termen de rambursare la un an de la data transferului bancar al sumei, și, respectiv, contractul nr. 953/6 noiembrie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de 369.601 lei, cu titlu de finanțare, cu termen de rambursare la 6 luni de la data achitării sumei, cele două sume fiind virate de reclamantă cu OP 83714/7 noiembrie 2008 și OP 79401/24 noiembrie 2008. Prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 501.523,26 lei, compusă din: 6.300 lei, reevaluarea contractului de finanțare nr. 380/21 martie 2008, conform OMEF nr. 3055/2009, pct. 185 – 186; 268.562,40 lei, reprezentând daune moratorii în cuantum de 15 % pe an, conform art. 7 și art. 8.1 din contractele de finanțare și 226.680,86 lei, reprezentând dobânda legală.

În justificarea pretențiilor sale, reclamanta a invocat faptul că pârâta nu și-a respectat obligația de rambursare a sumelor finanțate, la termenele scadente, astfel încât la data de 16 august 2010, reclamanta a compensat datoria cu acțiunile emise de debitoare în cadrul procedurii de majorare a capitalului social, conform AGEA nr. 17/16 august 2010, astfel cum s-a convenit prin art. 5.3 și 9.3 din contractele de finanțare.

Prima instanță a reținut că reclamanta este acționar majoritar al pârâtei, deținând 80,82% din capitalul social al acesteia, iar pretențiile reclamantei pentru sumele de 6.300 lei și, respectiv, 268.562,40 lei, sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta și-a exercitat dreptul de preferință pentru majorarea capitalului social, prin compensarea creanțelor existente la 16 august 2010, cu acțiuni ale pârâtei, conform AGEA nr. 171/16 august 2010. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale în cuantum de 226.680,86 lei, întrucât, conform art. 6 și, respectiv, art. 7, din cele două contracte de finanțare, suma finanțată nu este purtătoare de dobândă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 74 din 8 martie 2013, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 268.562,40 lei cu titlu de daune moratorii. Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că prima critică formulată de reclamantă este întemeiată, întrucât, conform art. 7 și 8.1 din cele două contracte de finanțare, pârâta datorează penalități de întârziere pentru nerambursarea sumei finanțate la scadență, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 1066 C. civ.

și art. 1587 C. civ. Curtea de apel a respins ca nefondate celelalte critici invocate în dezvoltarea motivelor de apel, reținând că dobânda legală nu este datorată, întrucât art. 6 și, respectiv, art. 7 din contractele de finanțare prevăd expres că suma finanțată nu este purtătoare de dobândă legală. Cât privește suma solicitată cu titlu de refinanțare a contractului nr. 380/21 martie 2008, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 185 - 186 din OMEF nr. 3055/2009 nu prevăd obligația pârâtei la plata unor diferențe rezultând din reevaluarea sumei stabilită în valută, ci cuprind reguli care organizează modul de ținere a evidenței contabile a creditorului. Totodată, instanța de apel a mai reținut că, potrivit principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 alin. 1 C. civ., obligația din împrumutul în bani este pentru suma numerică arătată în contract, pârâta neputând fi obligată la restituirea altei sume decât aceea din contractul de împrumut.

În plus, pentru întârzierea la plată, părțile au prevăzut clauze penale în contractele de finanțare, iar prin alegerea monedei dolar USD s-a evitat devalorizarea prin inflație. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de apel pentru motive ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, întrucât intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul de preferință pentru majorarea capitalului social prin compensarea creanțelor existente la data de 16 august 2010 cu acțiuni, conform hotărârii AGEA nr. 17/16 august 2010. Recurenta-pârâtă a mai arătat că intimata-reclamantă în calitate de acționar majoritar al pârâtei avea libertatea de apreciere cu privire la numărul acțiunilor scoase la vânzare, prin raportare la actualizarea creanței datorată de pârâtă. În plus, în anul 2011, intimata-reclamantă a vândut acțiunile prin ofertă publică către I. SA, la întocmirea raportului de evaluare a acțiunilor avându-se în vedere toate costurile legate de societate.

Recurenta-pârâtă a mai arătat în continuare că reclamanta nu poate pretinde dobânzi legale față de conținutul contractelor de finanțare. Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte a reținut următoarele: Între părțile în litigiu au intervenit două contracte de finanțare, prin care reclamanta a împrumutat pârâtei sume de bani, cu obligația acesteia de restituire, la termenele scadente, a sumelor finanțate. Se reține că prin art. 7 și respectiv 8.1 din cele două contracte de finanțare părțile au prevăzut veritabile clauze penale, pentru ipoteza nerespectării termenelor de rambursare. Totodată, în art. 5.3 și, respectiv, 9.3 din contractele de finanțare s-a prevăzut dreptul reclamantei de a converti, în calitate de acționar al pârâtei, datoria societății pârâte în acțiuni, prin majorarea capitalului social al pârâtei, cu respectarea normelor speciale instituite de Legea nr. 31/1990, republicată.

În speță, intimata-reclamantă și-a exercitat acest drept de preferință instituit de art. 5.3 și, respectiv, 9.3 din contractele de finanțare, în adunarea generală a acționarilor recurentei-pârâte din 16 august 2010, stabilindu-se conversia creanței intimatei-reclamante în acțiuni ale pârâtei. Această operațiune juridică, denumită și conversia datoriilor societății în acțiuni, reprezintă o transformare a unei creanțe certe, lichide și exigibile a unui creditor al societății, în acțiuni ale acesteia. Raportând acest drept de preferință al asociatului-creditor la conținutul clauzelor celor două contractele de finanțare, Înalta Curte a reținut că intimata-reclamantă, în calitate de creditoare a recurentei-pârâte, nu putea opta pentru stingerea pro parte a creanței sale față de societatea-pârâtă, respectiv, doar cu privire la suma efectiv împrumutată, cu rezervarea dreptului de a urmări societatea-pârâtă pentru accesorii, respectiv pentru penalitățile de întârziere.

O atare concluzie este impusă de natura juridică a conversiei datoriilor unei societăți, care reprezintă un veritabil mod de stingere a datoriilor neachitate la scadență. Prin urmare, la data de 16 august 2010, intimata-reclamantă a optat pentru conversia creanței, se înțelege în suma existentă la această dată, în acțiuni ale societății pârâte, cu atât mai mult cu cât, după 16 august 2010, inexistența creanței duce la inexistența accesoriilor acesteia, constând în penalități de întârziere.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte a reținut, din interpretarea clauzelor celor două contracte de finanțare, că părțile au înțeles să prevadă două posibilități de recuperare a sumei finanțate de către creditoare, respectiv: fie prin obligarea la restituire a sumei împrumutate și neachitate la scadență, cu obligarea la plata de penalități de întârziere, conform art. 7 și 8.1 din cele două contracte, care prevăd că penalitățile sunt datorate în ipoteza întârzierii rambursării sumelor finanțate, fie prin exprimarea dreptului de preferință al creditorului, în speță, reclamanta, în sensul conversiei datoriilor pârâtei în acțiuni. Ca atare, penalitățile de întârziere au fost prevăzute pentru ipoteza în care intimata-reclamantă opta pentru executarea contractului de împrumut, clauza penală având și natura juridică a unui mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea creanței datorată.

Or, această rațiune nu mai subzistă în ipoteza în care creditorul optează pentru transformarea datoriei în acțiuni, dreptul la restituirea sumei împrumutate fiind astfel înlocuit prin voința expresă a creditorului, cu dreptul la dividende.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă cu privire la greșita interpretare a clauzei penale din cele două contracte de finanțare, și, implicit, a dreptului de preferință al intimatei-reclamante, de către instanța de apel sunt întemeiate, intimata-reclamantă neputându-și rezerva dreptul la penalități de întârziere în ipoteza în care a optat pentru conversia datoriei în acțiuni ale recurentei-pârâte, întrucât la momentul exprimării dreptului de preferință de către intimata-creditoare, dreptul de creanță inițial care dădea dreptul la restituirea sumei finanțate, s-a stins împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv, penalitățile de întârziere, fiind înlocuite cu dreptul la dividende și, implicit, obligațiile pur nepatrimoniale pe care le conferă calitatea de acționar al unei societăți comerciale.

În ceea ce privește motivul de recurs relativ la nedatorarea dobânzilor legale, Înalta Curte a reținut că ambele instanțe de fond au apreciat că intimata-reclamantă nu are dreptul la plata dobânzii legale, față de clauzele contractelor de finanțare, care prevăd că suma finanțată nu este purtătoare de dobânzi legale, astfel încât soluția dată de cele două instanțe de fond a intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare de către intimata-reclamantă. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de apelanta-reclamantă ca nefondat.