ÎCCJ, decizie (scj.ro #82872)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82872) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de finanțare. Nerestituirea la scadență a sumei împrumutate.

Opțiunea creditorului pentru conversia datoriei în acțiuni. Efecte cu

privire la penalitățile de întârziere

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-

penalități de întârziere

-

contract de finanțare

-

conversia datoriilor societății în acțiuni

Legea

nr. 31/1990

În

cazul în care părțile unui contract de finanțare au înțeles

să prevadă două posibilități de recuperare a sumei

finanțate de către creditor - fie prin obligarea la restituirea sumei

împrumutate și neachitate la scadență, cu obligarea la plata de

penalități de întârziere, fie prin exprimarea dreptului de

preferință al creditorului, în sensul conversiei datoriilor

debitorului în acțiuni - iar creditorul a optat pentru conversia datoriei

în acțiuni, acesta nu-și mai poate rezerva dreptul la

penalități de întârziere, întrucât, la momentul exprimării

dreptului de preferință, dreptul de creanță inițial,

care dădea dreptul la restituirea sumei finanțate, s-a stins

împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv, penalitățile de

întârziere, acestea fiind înlocuite cu dreptul la dividende.

Secția a II-a civilă,

Decizia

nr. 4193

din 27 noiembrie 2013

Prin

sentința civilă nr. 13740 din 9 octombrie 2012, Tribunalul

București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea

formulată de reclamanta SC PSVC SA în contradictoriu cu pârâta SC C.N.F.

Giurgiu NAV SA, ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că

reclamanta a încheiat cu pârâta două contracte de finanțare, respectiv,

contractul nr. 380/21 martie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma

de 200.000 USD, cu titlu de finanțare, cu termen de rambursare la un an de

la data transferului bancar al sumei, și, respectiv, contractul nr. 953/6

noiembrie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de 369.601 lei, cu

titlu de finanțare, cu termen de rambursare la 6 luni de la data

achitării sumei, cele două sume fiind virate de reclamantă cu OP

83714/7 noiembrie 2008 și OP 79401/24 noiembrie 2008.

Prin

prezenta acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei

totale de 501.523,26 lei, compusă din: 6.300 lei, reevaluarea contractului

de finanțare nr. 380/21 martie 2008, conform OMEF nr. 3055/2009, pct. 185

– 186; 268.562,40 lei, reprezentând daune moratorii în cuantum de 15 % pe an,

conform art. 7 și art. 8.1 din contractele de finanțare și

226.680,86 lei, reprezentând dobânda legală. În justificarea

pretențiilor sale, reclamanta a invocat faptul că pârâta nu și-a

respectat obligația de rambursare a sumelor finanțate, la termenele

scadente, astfel încât la data de 16 august 2010, reclamanta a compensat

datoria cu acțiunile emise de debitoare în cadrul procedurii de majorare a

capitalului social, conform AGEA nr. 17/16 august 2010, astfel cum s-a convenit

prin art. 5.3 și 9.3 din contractele de finanțare.

Prima

instanță a reținut că reclamanta este acționar

majoritar al pârâtei, deținând 80,82% din capitalul social al acesteia,

iar pretențiile reclamantei pentru sumele de 6.300 lei și, respectiv,

268.562,40 lei, sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta și-a exercitat

dreptul de preferință pentru majorarea capitalului social, prin

compensarea creanțelor existente la 16 august 2010, cu acțiuni ale

pârâtei, conform AGEA nr. 171/16 august 2010. Totodată, tribunalul a

respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor

legale în cuantum de 226.680,86 lei, întrucât, conform art. 6 și,

respectiv, art. 7, din cele două contracte de finanțare, suma

finanțată nu este purtătoare de dobândă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția primei

instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin

decizia civilă nr. 74 din 8 martie 2013, Curtea de Apel București,

Secția a VI-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâta la plata sumei de 268.562,40 lei cu titlu de daune

moratorii.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a apreciat că prima critică

formulată de reclamantă este întemeiată, întrucât, conform art.

7 și 8.1 din cele două contracte de finanțare, pârâta

datorează penalități de întârziere pentru nerambursarea sumei

finanțate la scadență, astfel încât devin incidente

dispozițiile art. 1066 C. civ. și art. 1587 C. civ.

Curtea de apel a respins ca nefondate celelalte critici invocate

în dezvoltarea motivelor de apel, reținând că dobânda legală nu

este datorată, întrucât art. 6 și, respectiv, art. 7 din contractele

de finanțare prevăd expres că suma finanțată nu este

purtătoare de dobândă legală. Cât privește suma

solicitată cu titlu de refinanțare a contractului nr. 380/21 martie

2008, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 185 - 186

din OMEF nr. 3055/2009 nu prevăd obligația pârâtei la plata unor

diferențe rezultând din reevaluarea sumei stabilită în valută,

ci cuprind reguli care organizează modul de ținere a evidenței

contabile a creditorului. Totodată, instanța de apel a mai

reținut că, potrivit principiului nominalismului monetar

prevăzut de art. 1578 alin. 1 C. civ., obligația din împrumutul în

bani este pentru suma numerică arătată în contract, pârâta

neputând fi obligată la restituirea altei sume decât aceea din contractul

de împrumut. În plus, pentru întârzierea la plată, părțile au

prevăzut clauze penale în contractele de finanțare, iar prin alegerea

monedei dolar USD s-a evitat devalorizarea prin inflație.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței

de apel pentru motive ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9

și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate,

recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de

apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere,

întrucât intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul de preferință

pentru majorarea capitalului social prin compensarea creanțelor existente

la data de 16 august 2010 cu acțiuni, conform hotărârii AGEA nr.

17/16 august 2010.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că

intimata-reclamantă în calitate de acționar majoritar al pârâtei avea

libertatea de apreciere cu privire la numărul acțiunilor scoase la

vânzare, prin raportare la actualizarea creanței datorată de

pârâtă. În plus, în anul 2011, intimata-reclamantă a vândut

acțiunile prin ofertă publică către I.

SA,

la

întocmirea

raportului

de

evaluare

a

acțiunilor

avându-se

în

vedere

toate

costurile

legate

de

societate.

Recurenta-pârâtă a mai arătat în continuare că

reclamanta nu poate pretinde dobânzi legale față de conținutul

contractelor de finanțare.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin

raportare la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Între părțile în litigiu au intervenit două

contracte de finanțare, prin care reclamanta a împrumutat pârâtei sume de

bani, cu obligația acesteia de restituire, la termenele scadente, a

sumelor finanțate. Se reține că prin art. 7 și respectiv

8.1 din cele două contracte de finanțare părțile au

prevăzut veritabile clauze penale, pentru ipoteza nerespectării

termenelor de rambursare. Totodată, în art. 5.3 și, respectiv, 9.3

din contractele de finanțare s-a prevăzut dreptul reclamantei de a

converti, în calitate de acționar al pârâtei, datoria societății

pârâte în acțiuni, prin majorarea capitalului social al pârâtei, cu respectarea

normelor speciale instituite de Legea nr. 31/1990, republicată.

În

speță, intimata-reclamantă și-a exercitat acest drept de

preferință instituit de art. 5.3 și, respectiv, 9.3 din

contractele de finanțare, în adunarea generală a acționarilor

recurentei-pârâte din 16 august 2010, stabilindu-se conversia creanței

intimatei-reclamante în acțiuni ale pârâtei.

Această

operațiune juridică, denumită și conversia datoriilor

societății în acțiuni, reprezintă o transformare a unei

creanțe certe, lichide și exigibile a unui creditor al

societății, în acțiuni ale acesteia.

Raportând

acest drept de preferință al asociatului-creditor la conținutul

clauzelor celor două contractele de finanțare, Înalta Curte a

reținut că intimata-reclamantă, în calitate de creditoare a

recurentei-pârâte, nu putea opta pentru stingerea pro parte a creanței

sale față de societatea-pârâtă, respectiv, doar cu privire la

suma efectiv împrumutată, cu rezervarea dreptului de a urmări

societatea-pârâtă pentru accesorii, respectiv pentru

penalitățile de întârziere. O atare concluzie este impusă de

natura juridică a conversiei datoriilor unei societăți, care

reprezintă un veritabil mod de stingere a datoriilor neachitate la

scadență. Prin urmare, la data de 16 august 2010,

intimata-reclamantă a optat pentru conversia creanței, se

înțelege în suma existentă la această dată, în acțiuni

ale societății pârâte, cu atât mai mult cu cât, după 16 august

2010, inexistența creanței duce la inexistența accesoriilor

acesteia, constând în penalități de întârziere.

Nu în

ultimul rând, Înalta Curte a reținut, din interpretarea clauzelor celor

două contracte de finanțare, că părțile au

înțeles să prevadă două posibilități de

recuperare a sumei finanțate de către creditoare, respectiv: fie prin

obligarea la restituire a sumei împrumutate și neachitate la

scadență, cu obligarea la plata de penalități de

întârziere, conform art. 7 și 8.1 din cele două contracte, care

prevăd că penalitățile sunt datorate în ipoteza întârzierii

rambursării sumelor finanțate, fie prin exprimarea dreptului de

preferință al creditorului, în speță, reclamanta, în sensul

conversiei datoriilor pârâtei în acțiuni. Ca atare, penalitățile

de întârziere au fost prevăzute pentru ipoteza în care

intimata-reclamantă opta pentru executarea contractului de împrumut,

clauza penală având și natura juridică a unui mijloc de

constrângere a debitorului pentru executarea creanței datorată. Or,

această rațiune nu mai subzistă în ipoteza în care creditorul

optează pentru transformarea datoriei în acțiuni, dreptul la

restituirea sumei împrumutate fiind astfel înlocuit prin voința expresă

a creditorului, cu dreptul la dividende.

Prin

urmare, Înalta Curte a reținut că motivele de nelegalitate invocate

de recurenta-pârâtă cu privire la greșita interpretare a clauzei

penale din cele două contracte de finanțare, și, implicit, a

dreptului de preferință al intimatei-reclamante, de către

instanța de apel sunt întemeiate, intimata-reclamantă

neputându-și rezerva dreptul la penalități de întârziere în

ipoteza în care a optat pentru conversia datoriei în acțiuni ale

recurentei-pârâte, întrucât la momentul exprimării dreptului de

preferință de către intimata-creditoare, dreptul de

creanță inițial care dădea dreptul la restituirea sumei

finanțate, s-a stins împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv,

penalitățile de întârziere, fiind înlocuite cu dreptul la dividende

și, implicit, obligațiile pur nepatrimoniale pe care le conferă

calitatea de acționar al unei societăți comerciale.

În ceea

ce privește motivul de recurs relativ la nedatorarea dobânzilor legale,

Înalta Curte a reținut că ambele instanțe de fond au apreciat

că intimata-reclamantă nu are dreptul la plata dobânzii legale,

față de clauzele contractelor de finanțare, care prevăd

că suma finanțată nu este purtătoare de dobânzi legale,

astfel încât soluția dată de cele două instanțe de fond a

intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare de către

intimata-reclamantă.

Pentru

considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul

declarat de recurenta-pârâtă și a modificat decizia atacată, în

sensul respingerii apelului declarat de apelanta-reclamantă ca nefondat.