Perlala împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 17721/04) direcționată împotriva Republicii Elene de către un cetățean albanez, Domnul Arban Perlala (« reclamantul »), care a sesizat Curtea la 3 mai 2004 în baza articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Doamna I. Kourtovik, avocat la barajul Atenei. Guvernul grec (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului seu, Domnul S. Spyropoulos, assessor la Consiliul juridic al Statului și Doamna Z. Hatzipavlou, auditor la Consiliul juridic al Statului. Informat de dreptul seu de a participa la procedură (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din regulament), guvernul albanez nu a răspuns.

Reclamantul se plânge în special, sub unghiul articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, că procesul seu nu a fost echitabil.

La 8 decembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis comunicarea grievului tirat din echitate procedurii către Guvern. Folosind dispoziții articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și temeinicitatea cauzei vor fi examinate în același timp. FAPTE I.

La 15 ianuarie 1999, școlile Atenei organizaseră o marșare de protest pentru a denunța diverse probleme ale sistemului educativ. În cursul marșarii, care adunase mai mulți mii de elevi însoțiți de profesorii lor, o rixă izbucnise, atunci când o bandă de indivizi cu fața acoperită aruncaseră cocktaiuri Molotov împotriva polițiștilor care asigurau protecția unui minister situat pe ruta manifestanților. Un polițist fusese serios ars. Reclamantul, care participase și el la marș, susține că la momentul faptelor se afla la 600 de metri de locul incidentului. Observă că, în acea zi, purta pantaloni de blugi albastri, foarte ianglezi, o jachetă albastră deschisă și pantofi de sport albi ; capul i era ras și nu era acoperit.

La sfârșitul manifestației, în timp ce participanții începuseră să se disperseze, reclamantul a fost arestat de poliție, suspectat de aruncare de cocktaiuri Molotov. Reclamantul susține că polițiștii l-au lovit la arest și prezintă un raport medical întocmit în aceeași zi de un spital public din Atena, dovedind răniri la ochiul stâng. Reclamantul susține de asemenea că polițiștii l-au insultat din cauza naționalității sale albaneze. Prezintă Curții fotografii luate la momentul arestului, care-l arată cu capul ras și gol, îmbrăcat cu o jachetă închisă cu amprii albastru deschis pe partea superioară a pieptului, blugi destul de largi albastru închis, și pantofi de sport albi și negri. Prezintă de asemenea o casetă video compusă din extrase din buletinele de știri care relatează incidentele în cauză.

În aceeași zi, reclamantul a fost pus sub arest preventiv și urmăriri penale fuseră pornite împotriva lui. La 19 ianuarie 1999, judecătorul de instrucție decise plasarea sa sub detenție provizorie (ordonanță nr. 3/1999). Reclamantul a fost plasat în libertate condiționată la 11 februarie 1999.

Ședința în fața curții de asisâzi a Atenei a avut loc la 17 și 18 mai 2000. Curtea a audiat mai întâi polițistul care arestase reclamantul ; acesta susținea că misiunea sa era urmărirea autorilor infracțiunilor și arestarea lor la momentul potrivit. Notase că văzuse un individ cu fața acoperită arunca un cocktail Molotov împotriva polițistului care fusese rănit și că imediat după acel individ scoase mascara și dezvălui craniu ras. Polițistul și-a exprimat convingerea că era reclamantul. Sublinase că din acel moment nu l-a pierdut din vedere și l-a urmat în mulțime timp de o jumătate de oră înainte de a-l aresta. Polițistul ars de bombă fu de asemenea audiat de curtea de asisâzi. A relatat faptele și susținea că murdarnisease de puțin moartea. Apoi, mai multe persoane, inclusiv un jurnalist care investigase cauza, precum și colegi de clasă ai reclamantului au mărturisit în favoarea lui. De altfel, videoclipuri care înregistraseră incidentul fuseră proiectate. La finalizarea proiecției, consiliul reclamantului afirmă că rezulta clar din videoclipuri că autorul faptelor incriminate purta haine negre strânse și o mască care acoperea întregul cap, ceea ce nu corespundea aparenței reclamantului. Reclamantul a pledibil nevinovat.

La finalizarea procedurii, curtea de asisâzi, cu majoritate, declarase reclamantul vinovat de deținere de explozivi, incendiu intenționat, lovire și rănire agravate și tulburare a ordinii publice și l-a condamnat la opt ani și șase luni de închisoare cu suspendare. Curtea și-exprimase convingerea că, ținând cont de toate elementele de probă prezentate ei, reclamantul era autorul faptelor. În particular, curtea judecă puțin convingători anumite mărturii ale apărării și consideră că videoclipurile proiectate nu puteau exclude prezența reclamantului dintre indivizii care aruncau cocktaiuri Molotov. Cu toate acestea, trei jurat și-exprimaseră opinia că vinovăția reclamantului nu fusese stabilită (decizie nr. 135-136-137/2000). Reclamantul a făcut apel împotriva acestei decizii.

Ședința în fața curții de apel a avut loc la 28 și 30 ianuarie 2002. La început procesul, curtea a audiat polițistul care arestase reclamantul. Acesta reiterează convingerea sa că reclamantul era autorul faptelor. Alți martori ai acuzării fuseră audiți, inclusiv polițistul victimă al arsurilor, care afirmă că pannicaseră atunci când cocktaiurile Molotov căduser pe el și că deci nu putuse identifica autorul faptelor. Apoi, consiliul reclamantului ceruse proiecția casetelor video care înregistraseră incidentul. Curtea ordinase proiecția unei casete și audise apoi un expert, desemnat de reclamant, care și-exprimase parerea că după analizarea tuturor casetelor, era sigur că reclamantul nu putea fi cel care aruncaseră cocktail Molotov împotriva polițistului. Curtea deaseme a citit raportul redactat la 26 ianuarie 2002 de acest expert, disculpând reclamantul. Pe acest punct, consiliul reclamantului ceruse proiecția celorlalte casete și invitase curtea să desemneze un alt expert dacă avusese o îndoială orice privind raportul expertului numit de reclamant. Cu toate acestea, după deliberare, curtea refuzase proiecția celorlalte casete video și desemnarea unui alt expert. În particular, curtea notase că caseta proiectată lăsase să apară imagini imprecise ale indivizilor în mișcare, imagini pe care expertul încercaseră să le interpreteze conform cunoștințelor profesionale și resurselor sale de analiză ; or, curtea estimase că proiecția celorlalte casete sau intervenția altui expert nu ar putea lumina mai mult. Un jurat și-exprimase totuși opinia că alt expert ar fi trebuit desemnat. Apoi, curtea audia mai mulți martori ai apărării. Reclamantul pledoa din nou nevinovat. Dăduse versiunea sa a faptelor și afirmase : « am participat la marș, dar nu am răcut rău nicio altă persoană. Cer ca viața mea să-mi fie restituită. Nu am crezut că eram acuzat deoarece eram albanez. Aceasta era o greșeală, ar putea de asemenea să se întâmple unui grec. Cred că era vorba de o neînțelegere ».

La terminarea procedurii, curtea de apel, cu majoritate, confirmase vinovăția reclamantului dar redusese pedeapsa la doi ani și șase luni de închisoare cu suspendare. Curtea de apel, printr-o motivare lungă, explicase motivele pentru care da credință afirmațiilor polițistului care arestase reclamantul, observând între altele că misiunea acestui polițist era procedura la arestul ticăloșilor în locuri publice și că această misiune îi fusese încredințată pentru capacitățile sale de observație. Notase că imaginile casetei video erau imprecise și că diferența dintre hainele individului aruncând bomba și ale reclamantului, invocate de apărare, nu era evidentă și putea fi datorată altor factori, cum ar fi direcția mișcării corpurilor, suflul vântului, etc. Curtea estimase de asemenea că mărturiile apărării, în special acelea ale colegilor de clasă ai reclamantului nu erau convingătoare și semănau « la o lecție învățată pe de rost ». Cu toate acestea, trei jurat și-exprimaseră opinia că chiar dacă exista indicii împotriva reclamantului, vinovăția acestuia din urmă nu fusese deplins stabilită (hotărâre nr. 38-39-40-46/2002).

La 26 aprilie 2002, reclamantul se pourvoise în casație. Reprocșa curții de apel că și-a fondat decizia pe mărturisirea polițistului care l-arestase și că procedase la o administrare greșită a probelor. Se plângea în plus de o încălcare a dreptului seu la proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, prezentând mai multe argumente în această privință.

La 4 noiembrie 2003, Curtea de Casație respinge cererea de casație. Magistratura superioară nota în particular că hotărârea atacată era suficient motivată și că nu existase nicio încălcare a garanțiilor procedurale prevăzute de dreptul intern. Cât privește motivul tirat din art. 6 § 1 din Convenție, Curtea de Casație o declară inadmisibilă, pe motiv că încălcarea dreptului la proces echitabil garantat de această dispoziție nu constitua motiv de casație independent ; deci art. 6 nu putea fi invocat « decât în combinație cu alt [vice de procedură] ținând de motivele de casație prevăzute în mod limitat de art. 510 din codul de procedură penală », ceea ce nu era cazul în caz (hotărâre nr. 2050/2003). II. DREPTUL

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Casație, dreptul la proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție nu constituie motiv de casație independent ; cu toate acestea, art. 6 poate fi invocat în combinație cu unu din motivele de casație prevăzute în mod limitat de art. 510 din codul de procedură penală (a se vedea hotărârile nr. 464/1992, 359/1994, 561/1995, 1133/1999, 708/2002 și 304/2002 ale magistraturii supériore). ÎN DREPT I.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectare termen de șase luni. Afirmă că decizia internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție este în cazul de faț hotărârea nr. 38-39-40- 46/2002 a curții de apel Atena, rendu la 30 ianuarie 2002. Potrivit lui, această hotărâre era decisivă pentru examinarea temeinicității acuzației penale aduse reclamantului, deoarece rezultă din jurisprudența constantă a Curții de Casație că încălcarea dreptului la proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție nu constituie motiv de casație independent. Avocații reclamantului puteau deci să se aștepte că orice motiv de casație fondat pe încălcarea articolului 6 din Convenție ar fi condamnat la eșec ; trebuiau deci să sesizeze Curtea într-un termen de șase luni de la hotărârea curții de apel.

Reclamantul se opune acestei teze și afirmă că excepția ridicată de Guvern nu se baza pe niciun fundament faptic sau legal. Subliniază că invocase în orice caz în fața Curții de Casație art. 6 din Convenție în combinație cu vicii de procedură prevăzute de codul de procedură penală.

Curtea amintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul de faț, Guvernul pare să tragi argument și cere inadmisibilitatea grievului din același motiv care, în ochii Curții, justificase comunicarea grievului respectiv, și anume refuzul Curții de Casație de a se pronunța cu privire la o potențială încălcare a articolului 6 din Convenție. Curtea estimează deci că această excepție este strâns legată de substanța grievului enunțat de reclamant pe teren articolul 6 din Convenție și decide să o asocieze la temeinicitate.

Curtea constată în plus că grievul nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Din aceasta, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la temeinicitate

Reclamantul se plânge că a fost privat de posibilitatea de a se apăra și de a-și dovedi nevinovăția, în special din cauza aprecierii rele a mărturiilor și altor mijloace de probă efectuate de curtea de apel și al modului « nefondat, grăbit și nejustificat » în care Curtea de Casație pronunțase inadmisibilitatea motivului tirat din dreptul la proces echitabil.

Guvernul se referă în detaliu la evenimentele din 15 ianuarie 1999, pentru susținere că motivarea reținută de curtea de apel Atena era « completă, convingătoare și absolut logică și nu ar putea în niciun caz fi considerată în încălcarea dreptului reclamantului la proces echitabil ». Adaugă că procedura în fața curții de apel a respectat principiul contradictoriu și că reclamantul a putut prezenta toți elementele pentru apărarea cauzei sale. Faptul că a fost găsit vinovat la finalizarea acestei proceduri nu semnifică, potrivit Guvernului, că procesul seu nu a fost echitabil.

Curtea amintește că potrivit articolului 19 din Convenție, are sarcina asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Parties contractante. În particular, nu îi revine să cunoască erori de fapt sau de drept pretinse comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar putea dăuna drepturilor și libertăților protejate de Convenție (a se vedea, în special, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Curtea nu poate aprecia singură elementele fapte care au condus o jurisdicție națională adopta o anumită decizie mai degrabă decât alta, altfel, s-ar erija în judecător de trei sau patru instanță și ar încălca limitele misiunii sale ( Kemmache c. Franța (nr. 3) , hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, p. 88, § 44).

Rolul Curții în cazul de faț nu este deci se pronunțe cu privire la vinovăția reclamantului sau cu privire la întrebarea dacă jurisdicțiile interne au apreciat corect faptele și aplicat legea, ci examina pretenți ale reclamantului că desfășurarea procedurii în ansamblu nu i-a garantat proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis , Donadze c. Georgia , nr. 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006).

Privitor la prezenta cauză, Curtea amintește că potrivit Constituției elene, Convenția formează parte integrantă al sistemului juridic grec și primo pe orice dispoziție contrară dreptul intern (a se vedea §15 mai sus). Deși reclamantul invocase în cererea sa de casație o încălcare a articolului 6 din Convenție, Curtea de Casație declarase acestui motiv inadmisibil, pe motiv că această dispoziție nu era direct aplicabilă în caz și că, pentru a o lua în considerare, reclamantul ar fi trebuit s-o invoce în combinație cu unu din motivele de casație prevăzute în mod limitat de codul de procedură penală. Or, Curtea estimează că această interpretare cade în artificiu și slăbește într-o măsură considerabilă protecția drepturilor justiciabililor în fața magistraturii supériore naționale. Chiar dacă recunoaște că condițiile de admisibilitate a cererii de casație pot fi mai riguroase decât pentru apel ( Khalfaoui c. Franța , nr. 34791/97, CEDH 1999-IX), Curtea estimează că pronunțarea inadmisibilității motivului tirat din art. 6 din Convenție pe motiv expus mai sus, se încadrează într-o abordare prea formalistă, care a împiedicat reclamantul vedea Curtea de Casație examina desfășurarea procedurii sub unghiul acestei dispoziții.

Într-adevăr, confruntat cu refuzul Curții de Casație de examina grievurile reclamantului tiraite din administrarea probelor la lumina articolului 6 din Convenție, Curtea poate rezonabil deduce că garanțiile prevăzute de această dispoziție nu fuseră nici luate în considerare nici aplicate în caz. Observații Guvernului, care se limitează la analiză exhaustivă a procedurii urmării în apel, nu conțin niciun element de natură care permit ajunge la constatare diferită.

Rezultă deci că Guvernul nu este fondat susține că, pentru că Curtea de Casație refuzase se pronunțe cu privire la o potențială încălcare a articolului 6 din Convenție, hotărârea pe care o rendu nu constituie în caz decizia internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. De altfel, Curtea amintește că a avut de mai multe ori ocazia judeca că în Grecia cererea de casație în materie penală epuizează căile de atac interne și constituie deci punctul de plecare al termenul de șase luni (a se vedea, printre altele, Hatjianastasiou c. Grecia , nr. 12945/97, decizie a Comisiei din 4 aprilie 1990, Decisions și Reports (DR) 65, p. 173 ; Mehiar c. Grecia , nr. 21300/93, decizie a Comisiei din 10 aprilie 1996, DR 85, p. 47 ; Ikonomitsios c. Grecia , nr. 43615/98, 19 octombrie 2000 ; Ipsilanti c. Grecia , nr. 56599/00, 6 martie 2003 ; Papathanasiou c. Grecia , nr. 62770/00, 5 februarie 2004 ; Boulougouras c. Grecia , nr. 66294/01, 27 mai 2004 ; Mouzoukis c. Grecia , nr. 39295/02, 13 aprilie 2006). Curtea nu observă în caz niciun element care justifică se departe de această jurisprudență.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru concluziona că Curtea de Casație nu asigurasereclamantului dreptul la proces echitabil. Asemenea concluzie o dispune examinare celorlalte plângeri ridicate de reclamant în caz.

Din aceasta, Curtea respinge excepția tardivitate ridicată de Guvern și concluzionează la încălcare art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție. II.

Reclamantul reclamă 2 600 euro (EUR) pentru daune suferite din cauza detenției provizore timp de 26 zile. Reclamă în plus 50 000 EUR pentru daunele morale suferite și cere revizuire procesul seu.

Guvernul afirmă că constatare încălcare constituie în sine satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea estimă mai întâi că atunci când un particular, cum e în caz, fusese condamnat la finalizarea unei proceduri viciate de nerespectări cerințelor articolului 6 din Convenție, nou proces sau redeschidere procedurii la cererea persoanei interesate reprezintă în principiu mijloc corespunzător redresare încălcare constatate ( Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 126, CEDH 2006-... ).

Curtea observă apoi că singura bază a reținut pentru acordare satisfacție echitabilă rezidă în caz în faptul reclamantul nu putuse gusta garanții articolului 6. Or, Curtea nu poate specula decizia Curții de Casație dacă aceasta ar fi examinat temeinicitate grievului ridicat titlul dispoziție susmenționate. În schimb, estimează că reclamantul verosimilmente suferit frustrare care constatare încălcare Convenție figurând în prezentul arrêt nu este suficient remedier. Judecând echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea i acordă 6 000 EUR pentru daunele morale, plus orice cuantum datorat la titlu taxă. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 6 937 EUR pentru cheltuielile procedurii în fața jurisdicțiilor interne, pentru care fusese asistat doi consilii. În această privință, prezintă două facturi 586,94 EUR fiecare pentru procedura în fața curții asisâzi Atena și o treie factura cuantum 2 200 EUR pentru procedura casație. Observă trebuie ramburseze doi consilii pentru alte cheltuieli suportate. Reclamantul reclamă în plus 6 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții și observă că aceasta suma trebuie plătească avocatei pentru procedura « până astazi ».

Guvernul observă că o parte demanda depuse de reclamant acestui titlu privit cheltuieli viitoare și ipotetice. Afirmă că nu există liant de cauzalitate între cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și încălcare susținută Convenției. Privitor cheltuielile suportate în fața Curții, Guvernul afirmă sunt excesive și deloc justificate. Guvernul concluzionează că se cuvine respinge demanda sau aloca suma nu depășind 800 EUR.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor la titlul articolului 41 presupune sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor ( Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

Privitor cheltuielile și costurile suportate în Grecia, Curtea observă că cheltuielile reclamate nu fuseră generate pentru încerca corectare încălcare ordinea juridică internă, ci sunt cheltuielile în mod normal suportate în cadrul procedurii litigioase. Deci trebuie respingă această parte pretențiilor reclamantului. Privitor cheltuielile suportate pentru procedura în fața sa, Curtea observă că pretențiile reclamantului nu sunt însoțite justificări necesare care permit calculează în mod precis. Din aceasta, trebuie respingă cererea pe acest punct de asemenea. C. Dobânzi la întârziere

Curtea consideră potrivit baza rata dobânzilor la întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Asociază la temeinicitate excepția Guvernului datorată non-conformitate termenul șase luni și o respinge ; 2. Declară restul cererii admisibil ; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție ; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie achite reclamantului, în termen trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 6 000 EUR (șase mii euro) pentru daunele morale, plus orice cuantum datorat la titlu taxă ; b) că de la expirare termenului respectiv și până plată, acest cuantum va majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada, mărită trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 februarie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17721/04) dirigée contre la République hellénique par un ressortissant albanais, M. Arban Perlala (« le requérant »), qui a saisi la Cour le 3 mai 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Kourtovik, avocate au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat. Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement), le gouvernement albanais n'a pas répondu.

Le requérant se plaignait notamment, sous l'angle de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, que son procès n'a pas été équitable.

Le 8 décembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'équité de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 15 janvier 1999, les écoles d'Athènes organisèrent une marche de protestation pour dénoncer divers problèmes du système éducatif. Durant la marche, qui avait réuni plusieurs milliers d'élèves accompagnés de leurs professeurs, une rixe eut lieu, lorsqu'une bande d'individus cagoulés jetèrent des cocktails Molotov contre les policiers qui assuraient la protection d'un ministère situé sur le parcours des manifestants. Un policier fut sérieusement brûlé. Le requérant, qui avait également participé à la marche, affirme qu'au moment des faits, il se trouvait à 600 mètres du lieu de l'incident. Il fait observer que, ce jour-là, il portait un pantalon en jean de couleur bleue, très ample, un blouson bleu ciel et des chaussures de sport blanches ; sa tête était rasée et n'était pas couverte.

A la fin de la manifestation, alors que les participants avaient commencé à se disperser, le requérant fut arrêté par la police, soupçonné d'avoir jeté des cocktails Molotov. Le requérant affirme que les policiers l'ont frappé lors de son arrestation et produit un rapport médical établi le même jour par un hôpital public d'Athènes, faisant état de blessures à l'œil gauche. Le requérant affirme également que les policiers l'ont insulté en raison de sa nationalité albanaise. Il produit à la Cour des photos prises lors de son arrestation, qui le montrent la tête rasée et nue, vêtu d'un blouson sombre avec des empiècements bleu ciel sur le haut du torse, des jeans assez larges bleu foncé, et des chaussures de sport blanches et noires. Il produit également une cassette vidéo composée d'extraits des journaux télévisés relatant les incidents en cause.

Le même jour, le requérant fut placé en garde à vue et des poursuites pénales furent engagées à son encontre. Le 19 janvier 1999, le juge d'instruction décida sa mise en détention provisoire (ordonnance n o 3/1999). Le requérant fut placé en liberté conditionnelle le 11 février 1999.

L'audience devant la cour d'assises d'Athènes eut lieu les 17 et 18 mai 2000. La cour entendit d'abord le policier qui avait arrêté le requérant ; celui-ci affirma que sa mission était de suivre les auteurs d'infractions et de les arrêter le moment venu. Il nota qu'il avait vu un individu cagoulé jeter un cocktail Molotov contre le policier qui fut blessé et que tout de suite après cet individu enleva sa cagoule et dévoila son crâne rasé. Le policier exprima sa conviction qu'il s'agissait du requérant. Il souligna qu'à partir de ce moment, il ne l'a pas perdu de vue et l'a suivi dans la foule pendant une demi-heure avant de l'arrêter. Le policier brûlé par la bombe fut également entendu par la cour d'assisses. Il relata les faits et affirma qu'il avait frôlé la mort. Par la suite, plusieurs personnes, dont un journaliste qui avait enquêté sur l'affaire, ainsi que des camarades de classe du requérant, ont témoigné en sa faveur. Par ailleurs, des vidéos ayant enregistré l'incident ont été projetées. A la fin de la projection, le conseil du requérant affirma qu'il ressortait clairement des vidéos que l'auteur des actes incriminés portait des vêtements noirs serrés et une cagoule qui couvrait l'ensemble de sa tête, ce qui ne correspondait pas à l'apparence du requérant. Le requérant plaida non coupable.

A l'issue de la procédure, la cour d'assises, à la majorité, déclara le requérant coupable du chef de possession d'explosifs, d'incendie volontaire, de coups et blessures aggravés et de trouble à l'ordre public et le condamna à huit ans et six mois d'emprisonnement avec sursis. La cour exprima sa conviction que, compte tenu de tous les éléments de preuve produits devant elle, le requérant était l'auteur des faits. En particulier, la cour jugea peu convaincants certains témoignages de la défense et considéra que les vidéos projetées ne pouvaient pas exclure la présence du requérant parmi les individus qui jetaient des cocktails Molotov. Toutefois, trois jurés exprimèrent l'opinion que la culpabilité du requérant n'avait pas été établie (décision n o 135-136-137/2000). Le requérant interjeta appel de cette décision.

L'audience devant la cour d'appel eut lieu les 28 et 30 janvier 2002. Au début du procès, la cour entendit le policier qui avait arrêté le requérant. Celui-ci réitéra sa conviction que le requérant était l'auteur des faits. D'autres témoins de l'accusation furent entendus, dont le policier victime des brûlures, qui affirma qu'il avait paniqué lorsque les cocktails Molotov étaient tombés sur lui et qu'il n'avait donc pas pu identifier l'auteur des faits. Par la suite, le conseil du requérant demanda la projection des cassettes vidéo qui avaient enregistré l'incident. La cour ordonna la projection d'une cassette et entendit par la suite un expert, désigné par le requérant, qui exprima l'avis qu'après avoir analysé toutes les cassettes, il était certain que le requérant ne pouvait pas être celui qui avait jeté le cocktail Molotov contre le policier. La cour donna également lecture du rapport rédigé le 26 janvier 2002 par cet expert, disculpant le requérant. Sur ce point, le conseil du requérant demanda la projection des autres cassettes et invita la cour à désigner un autre expert si elle avait un doute quelconque à propos du rapport de l'expert nommé par le requérant. Toutefois, après avoir délibéré, la cour refusa la projection des autres cassettes vidéo et la désignation d'un autre expert. En particulier, la cour nota que la cassette projetée laissait apparaître des images imprécises d'individus en mouvement, images que l'expert avait essayé d'interpréter selon ses connaissances professionnelles et ses moyens d'analyse ; or, la cour estima que la projection des autres cassettes ou l'intervention d'un autre expert ne pourraient pas l'éclaircir davantage. Un juré exprima néanmoins l'opinion qu'un autre expert aurait dû être désigné. Par la suite, la cour entendit plusieurs témoins de la défense. Le requérant plaida de nouveau non coupable. Il donna sa version des faits et affirma : « j'ai participé à la marche, mais je n'ai pas fait du mal à une autre personne. Je demande que ma vie me soit restituée. Je n'ai pas cru que j'étais accusé car j'étais Albanais. C'était une erreur, ça pourrait aussi arriver à un Grec. Je crois qu'il s'agissait d'un malentendu ».

Au terme de la procédure, la cour d'appel, à la majorité, confirma la culpabilité du requérant mais réduisit sa peine à deux ans et six mois d'emprisonnement avec sursis. La cour d'appel, par une longue motivation, expliqua les raisons pour lesquelles elle donnait foi aux affirmations du policier qui avait arrêté le requérant, en notant entre autres que la mission de ce policier était de procéder à l'arrestation des malfaiteurs dans les lieux publics et que cette mission lui avait était confiée pour ses capacités d'observation. Elle nota que les images de la cassette vidéo étaient imprécises et que la différence entre les vêtements de l'individu jetant la bombe et ceux du requérant, invoquée par la défense, n'était pas évidente et pouvait être due à d'autres facteurs, tels la direction du mouvement des corps, le souffle du vent, etc. La cour estima également que les témoignages de la défense, notamment, ceux des camarades de classe du requérant n'étaient pas convaincants et ressemblaient « à une leçon apprise par cœur ». Trois jurés exprimèrent néanmoins l'opinion que même s'il y avait des indices contre le requérant, la culpabilité de ce dernier n'avait pas été pleinement établie (arrêt n o 38-39-40-46/2002).

Le 26 avril 2002, le requérant se pourvut en cassation. Il reprochait à la cour d'appel d'avoir fondé sa décision sur le seul témoignage du policier qui l'avait arrêté et d'avoir procédé à une mauvaise administration des preuves. Il se plaignait en outre d'une violation de son droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, en présentant plusieurs arguments à cet égard.

Le 4 novembre 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. La haute juridiction nota en particulier que l'arrêt attaqué était suffisamment motivé et qu'il n'y avait aucun manquement aux garanties procédurales prévues par le droit interne. Quant au moyen tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour de cassation le déclara irrecevable, au motif que la violation du droit à un procès équitable garanti par cette disposition ne constituait pas un moyen de cassation indépendant ; dès lors, l'article 6 ne saurait être invoqué « qu'en combinaison avec un autre [vice de procédure] relevant des moyens de cassation prévus de façon limitative par l'article 510 du code de procédure pénale », ce qui n'était pas le cas en l'espèce (arrêt n o 2050/2003). II. LE

L'article 510 du code de procédure pénale énumère l'ensemble des moyens de cassation, parmi lesquels figurent un certain nombre de vices de procédure, ainsi que le défaut de motivation de l'arrêt attaqué.

Selon la jurisprudence constante de la Cour de cassation, le droit à un procès équitable garanti par l'article 6 de la Convention ne constitue pas un moyen de cassation indépendant ; toutefois, l'article 6 peut être invoqué en combinaison avec un des moyens de cassation prévus de façon limitative par l'article 510 du code de procédure pénale (voir arrêts n os 464/1992, 359/1994, 561/1995, 1133/1999, 708/2002 et 304/2002 de la haute juridiction). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 §§ 1 et 3 DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint d'une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. Il affirme que la décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention est en l'occurrence l'arrêt n o 38-39-40- 46/2002 de la cour d'appel d'Athènes, rendu le 30 janvier 2002. Selon lui, cet arrêt était décisif pour l'examen du bien-fondé de l'accusation pénale dirigée contre le requérant, puisqu'il ressort de la jurisprudence constante de la Cour de cassation que la violation du droit à un procès équitable garanti par l'article 6 de la Convention ne constitue pas un moyen de cassation indépendant. Les avocats du requérant pouvaient donc s'attendre à ce que tout moyen de cassation fondé sur la violation de l'article 6 de la Convention soit voué à l'échec ; ils devaient donc saisir la Cour dans un délai de six mois à partir de l'arrêt de la cour d'appel.

Le requérant s'oppose à cette thèse et affirme que l'exception soulevée par le Gouvernement ne repose sur aucun fondement factuel ou légal. Il souligne qu'il avait de toute façon invoqué devant la Cour de cassation l'article 6 de la Convention en combinaison avec des vices de procédure prévus par le code de procédure pénale.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. En l'occurrence, le Gouvernement semble tirer argument et demander l'irrecevabilité du grief pour la même raison qui, aux yeux de la Cour, a justifié la communication du grief en question, à savoir le refus de la Cour de cassation de s'exprimer sur une éventuelle violation de l'article 6 de la Convention. La Cour estime, dès lors, que cette exception est étroitement liée à la substance du grief énoncé par le requérant sur le terrain de l'article 6 de la Convention et décide de la joindre au fond.

La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint qu'il a été privé de la possibilité de se défendre et de prouver son innocence, en raison notamment de la mauvaise appréciation des témoignages et autres moyens de preuve opérée par la cour d'appel et de la façon « infondée, hâtive et injustifiée » dont la Cour de cassation a prononcé l'irrecevabilité du moyen tiré du droit à un procès équitable.

Le Gouvernement se réfère en détail aux événements du 15 janvier 1999, pour affirmer que la motivation retenue par la cour d'appel d'Athènes était « complète, convaincante et absolument logique et ne saurait en aucun cas être considérée comme violant le droit du requérant à un procès équitable ». Il ajoute que la procédure devant la cour d'appel a respecté le principe du contradictoire et que le requérant a pu présenter tous les éléments pour la défense de sa cause. Le fait qu'il a été reconnu coupable à l'issue de cette procédure ne signifie pas, selon le Gouvernement, que son procès n'a pas été équitable.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon, elle s'érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( Kemmache c. France (n o 3) , arrêt du 24 novembre 1994, série A n o 296-C, p. 88, § 44).

Le rôle de la Cour en l'occurrence n'est donc pas de se prononcer sur la culpabilité du requérant ou sur la question de savoir si les juridictions internes ont correctement apprécié les faits et appliqué la loi, mais d'examiner les allégations du requérant que la conduite de la procédure dans son ensemble ne lui a pas garanti un procès équitable (voir, mutatis mutandis , Donadze c. Géorgie , n o 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour rappelle qu'en vertu de la Constitution hellénique, la Convention forme partie intégrante du système juridique grec et prime sur toute disposition contraire du droit interne (voir paragraphe 15 ci-dessus). Bien que le requérant ait invoqué dans son pourvoi en cassation une violation de l'article 6 de la Convention, la Cour de cassation a déclaré ce moyen irrecevable, au motif que cette disposition n'était pas directement applicable en l'espèce et que, pour la prendre en considération, le requérant aurait dû l'invoquer en combinaison avec un des moyens de cassation prévus de façon limitative par le code de procédure pénale. Or, la Cour estime que cette interprétation verse dans l'artifice et affaiblit à un degré considérable la protection des droits des justiciables devant la haute juridiction nationale. Même si elle reconnait que les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation peuvent être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX), la Cour estime que prononcer l'irrecevabilité du moyen tiré de l'article 6 de la Convention pour le motif exposé ci-dessus, s'inscrit dans une approche par trop formaliste, qui a empêché le requérant de voir la Cour de cassation considérer la conduite de la procédure sous l'angle de cette disposition.

En effet, face au refus de la Cour de cassation d'examiner les griefs du requérant tirés de l'administration des preuves à la lumière de l'article 6 de la Convention, la Cour peut raisonnablement déduire que les garanties prévues par cette disposition n'ont ni été prises en compte ni appliquées en l'espèce. Les observations du Gouvernement, qui se limitent en une analyse exhaustive de la procédure suivie en appel, ne contiennent aucun élément de nature à permettre d'arriver à un constat différent.

Il résulte donc que le Gouvernement n'est pas fondé à soutenir que, parce que la Cour de cassation a refusé de s'exprimer sur une éventuelle violation de l'article 6 de la Convention, l'arrêt qu'elle a rendu ne constitue pas en l'occurrence la décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Au demeurant, la Cour rappelle qu'elle a maintes fois eu l'occasion de juger qu'en Grèce le pourvoi en cassation en matière pénale épuise les voies de recours internes et constitue donc le point de départ du délai de six mois (voir, parmi beaucoup d'autres, Hatjianastasiou c. Grèce , n o 12945/97, décision de la Commission du 4 avril 1990, Décisions et rapports (DR) 65, p. 173 ; Mehiar c. Grèce , n o 21300/93, décision de la Commission du 10 avril 1996, DR 85, p. 47 ; Ikonomitsios c. Grèce , n o 43615/98, 19 octobre 2000 ; Ipsilanti c. Grèce , n o 56599/00, 6 mars 2003 ; Papathanasiou c. Grèce , n o 62770/00, 5 février 2004 ; Boulougouras c. Grèce , n o 66294/01, 27 mai 2004 ; Mouzoukis c. Grèce , n o 39295/02, 13 avril 2006). La Cour n'aperçoit en l'occurrence aucun élément justifiant de s'éloigner de cette jurisprudence.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la Cour de cassation n'a pas assuré au requérant son droit à un procès équitable. Pareille conclusion la dispense d'examiner les autres doléances soulevées par le requérant en l'espèce.

Partant, la Cour rejette l'exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement et conclut à la violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 2 600 euros (EUR) au titre du dommage subi en raison de sa détention provisoire pendant 26 jours. Il réclame en outre 50 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi et demande la révision de son procès.

Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime tout d'abord que lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été condamné à l'issue d'une procédure entachée de manquements aux exigences de l'article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l'intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 126, CEDH 2006-... ).

La Cour relève ensuite que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pu jouir des garanties de l'article 6. Or, la Cour ne saurait spéculer sur la décision de la Cour de cassation si celle-ci avait examiné le bien-fondé du grief soulevé au titre de la disposition susmentionnée. En revanche, elle estime que le requérant a vraisemblablement subi une frustration auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour lui octroie 6 000 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande 6 937 EUR pour les frais de la procédure devant les juridictions internes, pour laquelle il fut assisté de deux conseils. A cet égard, il produit deux factures de 586,94 EUR chacune pour la procédure devant la cour d'assises d'Athènes et une troisième facture d'un montant de 2 200 EUR pour la procédure en cassation. Il note qu'il doit encore rembourser ses deux conseils pour les autres frais encourus. Le requérant réclame en outre 6 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour et note qu'il s'agit de la somme qu'il devra payer à son avocate pour la procédure « jusqu'à ce jour ».

Le Gouvernement relève qu'une partie de la demande déposée par le requérant à ce titre porte sur des frais futurs et hypothétiques. Il affirme qu'il n'existe pas de lien de causalité entre les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la violation alléguée de la Convention. En ce qui concerne les frais exposés devant la Cour, le Gouvernement affirme qu'ils sont excessifs et aucunement justifiés. Le Gouvernement conclut qu'il convient d'écarter cette demande ou d'allouer une somme ne dépassant pas 800 EUR.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

S'agissant des frais et dépens encourus en Grèce, la Cour note que les frais réclamés n'ont pas été engendrés pour tenter de faire corriger la violation dans l'ordre juridique interne, mais sont des frais normalement encourus dans le cadre de la procédure litigieuse. Il y a donc lieu de rejeter cette partie des prétentions du requérant. En ce qui concerne les frais exposés pour la procédure devant elle, la Cour observe que les prétentions du requérant ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise. Il convient donc d'écarter sa demande sur ce point également. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception du Gouvernement tirée du non-respect du délai de six mois et la rejette ; 2. Déclare le restant de la requête recevable ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 février 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président