ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6990/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1754 din 22 decembrie 2010, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu SC OMV P. SA, fostă SNP P. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Contractul de vânare-cumpărare autentificat sub nr. 41568 din 21 decembrie 1935, numitul Gh.R.P. a cumpărat suprafața de 504 mp teren identificat ca fiind lotul 79 prevăzut în Planul de parcelare a moșiei satului Chiajna - Străulești din Județul Ilfov, comuna Chiajna. Urmare decesului lui Gh.P.

intervenit la data de 11 aprilie 1948, a rămas ca moștenitor P.I., în calitate de fiu, urmare decesului acestuia a rămas ca unică moștenitoare, în calitate de soție supraviețuitoare P.M., de pe urma decesului acesteia ramând ca unic moștenitor reclamantul, așa cum rezultă din Certificatului de moștenitor nr. 54 din 15 mai 2007 emis de BNP Asociați „C., S. & N.A.”. Imobilului aparținând autorilor reclamantului i s-a atribuit nr. 220 pe șos. C., așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București, Direcția de Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidență Proprietăți, nr. 16679 din 7 noiembrie 2007. În prezent, imobilul este în proprietatea pârâtei, așa cum rezultă din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria … , nr… din 16 iunie 1966, titlu obținut în anul 1996 în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 843/1991. Reclamantul a susținut că este deținătorul unui titlu de proprietate, transmis pe cale succesorală, însă cum titlul pârâtei s-a constituit prin aplicarea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 843/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, rezultă că terenul revendicat a intrat anterior aplicării Legii nr. 15/1990 în patrimoniul statului. La momentul intrării imobilului în patrimoniul statului dreptul de proprietate al autorului reclamantului a încetat să existe, astfel că nu s-a mai putut beneficia de prerogativele acestui drept, prerogative garantate și protejate de disp. art. 480 - 481 C. civ., astfel că, în speță, nu mai poate fi pusă în discuție existența a două titluri de proprietate ce trebuie analizate din perspectiva preferabilității.

Din adresa emisă de Consiliul Local al Municipiului București sub nr. 26918/ind.XII-C rezulta că „P.” folosește terenul din anul 1959, fără a cunoaște modul de trecere în proprietatea statului a acestui teren. Deși reclamantul a susținut că imobilul a trecut din patrimoniul autorului său în patrimoniul statului în mod abuziv, din actele dosarului nu rezulta în ce mod s-a constituit dreptul de proprietate al statului, însă nu s-a putut reține că titlul autorului reclamantului a subzistat. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate de reclamant au fost aplicabile pârâtei, aceasta fiind cea care a putut justifica existența unui bun actual, iar Convenția nu garantează dreptul de a redobândi un bun.

Noțiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamantul să fi avut cel puțin o speranță legitimă cu privire la acest bun, situație ce nu se putea regăsi în speță întrucât reclamantul, la momentul formulării acțiunii, nu mai putea invoca nici existența în patrimoniul său a unui bun actual nici speranța legitimă că bunul îi aparținea.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 807A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant P.I., împotriva Sentinței civile nr. 1754 din 22 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC OMV P. fostă SNP P. SA București, și pe cale de consecință: a schimbat în parte Sentința civilă apelată în sensul că: A obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 405,88 mp, din suprafața totală de 504 mp și construcție în suprafață de 10 mp din imobilul situat în București, șos. Chitilei nr. 220, sector 1, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar B.C., anexă la Dispoziția nr. 11525 din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București.

A dispus rectificarea cărții funciare nr. 27844 a localității București, sector 1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei pentru această suprafață. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul a criticat, în esență, hotărârea apelată sub aspectul necercetării nevalabilității titlului statului de către prima instanță, precum și sub aspectul neanalizării comparative a celor două titluri de proprietate exhibate de către părți pentru a stabili care dintre ele este preferabil, în condițiile în care acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Răspunzând primei critici, Curtea a constatat că era necesar să pornească de la situația juridică a imobilului revendicat, așa cum aceasta rezulta din materialul probator administrat în fața primei instanțe. Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul-apelant a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată de către Primăria Municipiului București prin emiterea a două dispoziții: 11525 din 17 aprilie 2009 prin care s-a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 405, 88 mp precum a și a unei construcții în suprafață de 10 mp și 11526 din 17 aprilie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 98,12 mp din suprafața totală de 504 mp, ocupat de sistematizarea șoselei Chitila și care nu se putea restitui în natură.

Aceste dispoziții nu au fost contestate în instanță.

Potrivit relațiilor comunicate de către Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, terenul, care a fost dobândit de autorul reclamantului, prin Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 decembrie 1935, se află pe șoseaua Chitilei, nr. 220, la nivelul anului 1986 figura în administrarea Consiliului Local Sector 1 (proprietate de stat, categoria de folosință: curți construcții) cu o suprafață de 414 mp (dintre care 10 mp construiți), fără a se cunoaște modul de preluare a terenului de către stat, iar începând cu anul 1959, terenul respectiv a fost folosit de către P. În ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, Curtea, față de cele expuse anterior, a reținut că modul de trecere a imobilului în proprietatea statului este abuziv, o dovadă în acest sens fiind și faptul că reclamantul a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care în art. 2 reglementează noțiunea de imobil preluat abuziv, incluzând în această categorie și situația imobilelor care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Faptul că nu se cunoaște și nu se poate stabili pe bază de documente modalitatea în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului nu este imputabil reclamantului-apelant și nu este de natură să conducă la concluzia valabilității titlului acestuia și nici să afecteze dreptul reclamantului la obținerea unei reparații echitabile, potrivit dispozițiilor legale.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la operațiunea juridică a titlurilor de proprietate exhibate de părți, Curtea a pornit în analiza sa de la faptul că obiectul acțiunii în revendicare, întemeiat de reclamant pe prevederile dreptului comun și pe dispozițiile CEDO, este reprezentat de un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist, astfel că mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfățișate de părți nu se putea face conform regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acțiunii în revendicare s-a făcut cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu observarea și aplicarea regulilor speciale statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Prin decizia anterior menționată, Înalta Curte a tranșat asupra a două chestiuni esențiale, și anume admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun față de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, precum și criteriile în funcție de care organul judiciar trebuie să evalueze preferabilitatea titlurilor prezentate de părți, prin raportare directă la normele CEDO, astfel cum au fost interpretate și aplicate în jurisprudența europeană.

Pe cale de consecință, instanța era obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut că preluarea abuzivă a imobilului, de facto, așa cum a fost cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestuia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO. Pe cale de consecință, pentru a răspunde, în exhaustiv, criticilor formulate de către reclamant, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamantul deținea sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul apelant.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către recurenții reclamanți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008.

Curtea a apreciat că se impunea a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de apelant, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei-credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență. Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație. În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componență de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamantul a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care a fost deposedat autorul său, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea a reținut că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța de apel consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză, în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Această concepție, promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii, pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă, trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanță cuvenită în actualul context legislativ. În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantului, Curtea a avut în vedere aspectele care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă, în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității, aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamantul-apelant a urmat procedura legii speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a fost soluționată de Primăria Municipiului București, prin cele două dispoziții emise în anul 2009, în sensul restituirii în natură a unei suprafețe de 405,88 mp și a unei construcții de 10 mp, precum și în sensul acordării de măsuri reparatorii, constând în despăgubiri, în condițiile prevederilor Legea nr. 247/2005 (titlul VII), pentru restul suprafeței de 98 mp, care, fiind ocupată de elemente de sistematizare, nu era restituibilă în natură.

Având în vedere că dispoziția de restituire în natură nu a fost contestată în instanță în termenul legal, prevăzut de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, în ceea ce privește suprafața de 405,88 mp, reclamantul beneficiază, în definitiv, de recunoașterea, pe cale administrativă, a dreptului său de proprietate imobiliară, ceea ce este de natură să-i confere existența unui bun în patrimoniul său, această noțiune fiind consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere că prin Dispoziția nr. 11525, Primăria Municipiului București a dispus retrocedarea terenului în favoarea apelantului-reclamant, Curtea a apreciat că reclamantul este titularul unui drept la restituire, așa cum această noțiune a fost configurată de instanța contencios european în materia drepturilor omului în cauza Maria Athanasiu contra României.

Astfel, pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că trebuie avute în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot anterior menționată, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced. Este adevărat că, în speța dedusă judecății, reclamanții-intimați nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține, în favoarea fostului proprietar, existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

În speță, reclamantul-apelant nu este deținătorul unei astfel de hotărâri judecătorești (de admitere a revendicării), însă este în posesia unei dispoziții emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus retrocedarea unei suprafețe de teren. Făcând aplicarea în cauză a celor statuate cu valoarea de principiu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cauza Athanasiu, Curtea a considerat că recunoașterea pe cale administrativă a dreptului de proprietate conferă reclamantului-apelant un drept la restituire.

În ceea ce privește restul suprafeței de teren de 98 mp, pentru care s-a emis Dispoziția nr. 11526/2009, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 247/2005, Curtea, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că reclamantul este titularul unui drept de creanță, valorificabil prin procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care intră în sfera de protecție a noțiunii de bun prevăzută de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar nu poate conferi un drept la restituirea terenului respectiv. Așa cum rezultă din mențiunile dispoziției emise în conformitate cu prevederile legii speciale, Primăria Municipiul București a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului.

Pe lângă această Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor. În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi.

Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea a apreciat că se impune a se observa dacă acest fond a început să funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României. În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanța de recurs a înțeles să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare. De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul nu poate fi restituit în natură, atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, astfel că obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin Hotărârea-pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european, în materia drepturilor omului, a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că hotărârea-pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impunea a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs SC OMV P. SA, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Decizia nr. 807/A/2011 a fost dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. - Reclamantul P.I. s-a prevalat de Contractul de vânzare-cumpărare din 1935. - Operațiunea comparării titlurilor urmând să se facă între Contractul de vânzare-cumpărare din 1935 și titlul recurentei, iar nu între dispoziția Primarului Municipiului București nr. 11525/2009 și certificatul de atestare emis în favoarea antecesoarei noastre. - Decizia instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 10, 28, 29 din Legea nr. 10/2001. - Temeiul juridic indicat de reclamant prin acțiunea introductivă îl constituie dispozițiile art. 480, 481, C. civ., iar nu Legea nr. 10/2001. - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 10, 27, 28, 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

- Fondul Proprietatea nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație (adică restituirea în natură). - Dispoziția nr. 11525 din 17 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001. - Am dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 416 mp situat în București, șos. C., în baza Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G. 843/1991. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 4 august 2009 sub nr. 3228/3/2009 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta SC OMV P. SA, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Șos.

C., compus din teren și construcție și, comparând titlul autorului său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris în anul 1935, cu titlul pârâtei, respectiv Certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria … nr… din 11 iunie 1996, să se constate că titlul autorului este mai vechi, mai bine caracterizat, emană de la adevăratul proprietar, este preferabil față de titlul pârâtei care provine de la un posesor neproprietar, să se dispună radierea întabulării în cartea funciară cu nr. 27844 sector 1, a titlului pârâtei. În motivarea cererii, reclamantul susține că autorul său, P.Gh., a dobândit, cu titlu de proprietate, terenul situat în București, Șos.

C. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 41568/1935. Acest imobil a fost identificat în anul cumpărării ca fiind în lotul 79 prevăzut în Planul de parcelare a moșiei satului Chiajna - Străulești din județul Ilfov, comuna Chiajna. Mai arată reclamantul că autorul său, P.Gh., în calitate de comerciant, a edificat pe acest teren o construcție în suprafață de 10 mp. În perioada anilor 1950 - 1951, acest teren, împreună cu construcția, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu, în patrimoniul Primăriei Municipiului București, în administrarea Consiliului Popular al Sectorului 1. În prezent, pârâta deține imobilul situat în București, Șos. C., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria … nr… din 16 iunie 1966, titlu obținut în 1996 în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 843/1991, imobil care se afla inițial în folosința SNP P. SA, care era un posesor neproprietar. Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor: Contractul de vânzare-cumpărare încheiat și transcris în 1935 de care se prevalează reclamantul P.I.; certificatul care atestă existența dreptului de proprietate dobândit prin lege, invocat de recurenta-intimată SC OMV P. SA). Reclamantul a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că în perioada anilor 1950 - 1951, terenul în litigiu, împreună cu construcția, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu.

În atare situație, acțiunea formulată de reclamant se încadrează în aria de reglementare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De menționat este faptul că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar reclamantul a introdus pe rolul instanței cererea de chemare în judecată la data de 4 august 2009. De reținut este și faptul că reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de revendicare pe dispozițiile Codului civil, care constituie dreptul comun în materie. Cum în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia numai acțiunile în revendicare de drept comun în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi se mai pot soluționa în acest mod, se impune concluzia că acțiunea în revendicare promovată trebuia respinsă ca nefondată.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare”, nerespectarea acestui termen atrăgând „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. În acest sens s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, „iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care nu se regăsește în speță. Prin urmare, orice acțiune în justiție privitoare la acest imobil trebuie făcută în cadrul și limitele Legii nr. 10/2001, prealabil oricărui alt demers în justiție întemeiat pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Cu privire la respectarea dreptului de proprietate, potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța europeană a stabilit că exigențele acestui articol și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al deținătorului actual. Cu privire la acest aspect, se apreciază că deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții, în speță apelanta, proprietara terenului din Șos.

C., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este de acord ca persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehe, citat și din cauza Raicu contra României). Revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul, care nu mai are posesiunea bunului său, cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept. În speță, prin acțiunea formulată la data de 4 august 2009, de către reclamantul P.I., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în București, Șos.

C., și pretins în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului de expropriere nr. 92/1950. Anterior acestei solicitări de restituire a imobilului, reclamantul nu a mai formulat nicio altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanța de fond că, în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii, trebuia pornit de la principiul - generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ., norma generală în materie de restituie a imobilelor preluate abuziv de Statul Român.

Așadar, față de cele reținute, se va admite recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA, împotriva Deciziei civile nr. 807/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și, pe cale de consecință: se va casa decizia atacată și se va menține Sentința civilă nr. 1754 din 11 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA împotriva Deciziei civile nr. 807A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată. Menține Sentința civile nr. 1754 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM