ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6990/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6990/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1754 din 22 decembrie 2010, a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu

cu SC OMV P. SA, fostă SNP P. SA.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Contractul de

vânare-cumpărare autentificat sub nr. 41568 din 21 decembrie 1935, numitul

Gh.R.P. a cumpărat suprafața de 504 mp teren identificat ca fiind lotul 79

prevăzut în Planul de parcelare a moșiei satului Chiajna - Străulești din

Județul Ilfov, comuna Chiajna.

Urmare decesului lui

Gh.P. intervenit la data de 11 aprilie 1948, a rămas ca moștenitor P.I., în

calitate de fiu, urmare decesului acestuia a rămas ca unică moștenitoare, în

calitate de soție supraviețuitoare P.M., de pe urma decesului acesteia ramând

ca unic moștenitor reclamantul, așa cum rezultă din Certificatului de

moștenitor nr. 54 din 15 mai 2007 emis de BNP Asociați „C., S. & N.A.”.

Imobilului aparținând

autorilor reclamantului i s-a atribuit nr. 220 pe șos. C., așa cum rezultă din

adresa emisă de Primăria Municipiului București, Direcția de Evidență

Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidență Proprietăți, nr. 16679 din 7

noiembrie 2007.

În prezent, imobilul

este în proprietatea pârâtei, așa cum rezultă din Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria ........, nr. ........ din 16

iunie 1966, titlu obținut în anul 1996 în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr.

843/1991.

Reclamantul a

susținut că este deținătorul unui titlu de proprietate, transmis pe cale

succesorală, însă cum titlul pârâtei s-a constituit prin aplicarea Legii nr.

15/1990 și a H.G. nr. 843/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri

aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, rezultă că

terenul revendicat a intrat anterior aplicării Legii nr. 15/1990 în patrimoniul

statului.

La momentul intrării

imobilului în patrimoniul statului dreptul de proprietate al autorului

reclamantului a încetat să existe, astfel că nu s-a mai putut beneficia de

prerogativele acestui drept, prerogative garantate și protejate de disp. art.

480 - 481 C. civ., astfel că, în speță, nu mai poate fi pusă în discuție

existența a două titluri de proprietate ce trebuie analizate din perspectiva

preferabilității.

Din adresa emisă de

Consiliul Local al Municipiului București sub nr. 26918/ind.XII-C rezulta că

„P.” folosește terenul din anul 1959, fără a cunoaște modul de trecere în

proprietatea statului a acestui teren.

Deși reclamantul a

susținut că imobilul a trecut din patrimoniul autorului său în patrimoniul

statului în mod abuziv, din actele dosarului nu rezulta în ce mod s-a

constituit dreptul de proprietate al statului, însă nu s-a putut reține că

titlul autorului reclamantului a subzistat.

Dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate de

reclamant au fost aplicabile pârâtei, aceasta fiind cea care a putut justifica

existența unui bun actual, iar Convenția nu garantează dreptul de a redobândi

un bun.

Noțiunea de bun din

perspectiva Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

presupune ca reclamantul să fi avut cel puțin o speranță legitimă cu privire la

acest bun, situație ce nu se putea regăsi în speță întrucât reclamantul, la

momentul formulării acțiunii, nu mai putea invoca nici existența în patrimoniul

său a unui bun actual nici speranța legitimă că bunul îi aparținea.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

Decizia civilă nr. 807A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de

apelantul-reclamant P.I., împotriva Sentinței civile nr. 1754 din 22 decembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu

cu intimata-pârâtă SC OMV P. fostă SNP P. SA București, și pe cale de

consecință: a schimbat în parte Sentința civilă apelată în sensul că:

A obligat pârâta să

lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 405,88 mp, din suprafața totală de 504 mp și construcție în

suprafață de 10 mp din imobilul situat în București, șos. Chitilei nr. 220,

sector 1, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic

judiciar B.C., anexă la Dispoziția nr. 11525 din 17 aprilie 2009 emisă de

Primăria Municipiului București.

A dispus rectificarea

cărții funciare nr. 27844 a localității București, sector 1, în sensul radierii

dreptului de proprietate al pârâtei pentru această suprafață.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul a

criticat, în esență, hotărârea apelată sub aspectul necercetării

nevalabilității titlului statului de către prima instanță, precum și sub

aspectul neanalizării comparative a celor două titluri de proprietate exhibate

de către părți pentru a stabili care dintre ele este preferabil, în condițiile

în care acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. și pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Răspunzând primei

critici, Curtea a constatat că era necesar să pornească de la situația juridică

a imobilului revendicat, așa cum aceasta rezulta din materialul probator

administrat în fața primei instanțe. Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că

reclamantul-apelant a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

soluționată de către Primăria Municipiului București prin emiterea a două

dispoziții: 11525 din 17 aprilie 2009 prin care s-a dispus restituirea în

natură a unei suprafețe de teren de 405, 88 mp precum a și a unei construcții

în suprafață de 10 mp și 11526 din 17 aprilie 2009 prin care s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 98,12 mp din

suprafața totală de 504 mp, ocupat de sistematizarea șoselei Chitila și care nu

se putea restitui în natură. Aceste dispoziții nu au fost contestate în

instanță.

Potrivit relațiilor comunicate

de către Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului

București, terenul, care a fost dobândit de autorul reclamantului, prin

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 decembrie 1935, se află

pe șoseaua Chitilei, nr. 220, la nivelul anului 1986 figura în administrarea

Consiliului Local Sector 1 (proprietate de stat, categoria de folosință: curți

construcții) cu o suprafață de 414 mp (dintre care 10 mp construiți), fără a se

cunoaște modul de preluare a terenului de către stat, iar începând cu anul

1959, terenul respectiv a fost folosit de către P.

În ceea ce privește

nevalabilitatea titlului statului, Curtea, față de cele expuse anterior, a

reținut că modul de trecere a imobilului în proprietatea statului este abuziv,

o dovadă în acest sens fiind și faptul că reclamantul a beneficiat de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care în art. 2 reglementează noțiunea de imobil

preluat abuziv, incluzând în această categorie și situația imobilelor care au

fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte

de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Faptul că nu se cunoaște și nu se poate stabili pe bază de documente

modalitatea în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului nu

este imputabil reclamantului-apelant și nu este de natură să conducă la

concluzia valabilității titlului acestuia și nici să afecteze dreptul reclamantului

la obținerea unei reparații echitabile, potrivit dispozițiilor legale.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, referitor la operațiunea juridică a titlurilor

de proprietate exhibate de părți, Curtea a pornit în analiza sa de la faptul că

obiectul acțiunii în revendicare, întemeiat de reclamant pe prevederile

dreptului comun și pe dispozițiile CEDO, este reprezentat de un imobil preluat

abuziv în perioada regimului comunist, astfel că mecanismul comparării

titlurilor de proprietate înfățișate de părți nu se putea face conform

regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acțiunii în

revendicare s-a făcut cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și cu observarea și aplicarea regulilor speciale statuate de instanța

supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul

legii.

Prin decizia anterior

menționată, Înalta Curte a tranșat asupra a două chestiuni esențiale, și anume

admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun față de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, precum și criteriile

în funcție de care organul judiciar trebuie să evalueze preferabilitatea

titlurilor prezentate de părți, prin raportare directă la normele CEDO, astfel

cum au fost interpretate și aplicate în jurisprudența europeană.

Pe cale de

consecință, instanța era obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin

raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă

nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea

acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în

sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor

proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în

cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut că preluarea abuzivă a

imobilului, de facto, așa cum a fost cazul în speță, nu este suficientă pentru

ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este

necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau

judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea

acestuia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența CEDO.

Pe cale de

consecință, pentru a răspunde, în exhaustiv, criticilor formulate de către

reclamant, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor

anterior menționate, dacă reclamantul deținea sau nu un bun în sensul CEDO și

care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul

apelant.

Pornind de la cele

statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea a

apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată

cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea

nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte

aspecte aduse în discuție de către recurenții reclamanți și care privesc de

fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare

strictă la criteriile stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008. Curtea a

apreciat că se impunea a se lămuri această problema și din perspectiva

celorlalte critici formulate de apelant, referitoare la stabilirea

preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și

regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având

ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Pentru a clarifica

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun

față de Legea 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are

caracterul unei legi speciale de reparație, edictată de legiuitor pentru

rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada

regimului comunist.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea

specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001

conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse

anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un

drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea

suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii

Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este

adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari

și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995,

decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș,

în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui

articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea

valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin

cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de

înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului

fără titlu valabil, cu excepția bunei-credințe, în alineatul al patrulea,

legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de

înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost

nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data

înstrăinării.

În alineatul final al

acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul

juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că

dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se

prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200,

prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două

ordonanțe de urgență.

Sintetizând, Curtea a

reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un

drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților

imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu

înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față

de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept,

în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în

concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp,

instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării

acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr.

10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere

a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture

neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța

supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei

acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea

unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un

proces echitabil și care are drept componență de bază accesul concret și

efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a

pretenției reclamantului.

Pe cale de

consecință, având în vedere că reclamantul a făcut demersuri pentru restituirea

proprietății imobiliare de care a fost deposedat autorul său, prevalându-se de

legile speciale de reparație, Curtea a reținut că aceasta justifică un interes

patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

motiv pentru care instanța de apel consideră că nu poate reține inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura

natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere

criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul

legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei

Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în

revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de

particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în

patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic

civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei

persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte

pe care instanța supremă le-a impus spre analiză, în vederea soluționării unei

acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință

referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială

pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în

privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea

interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în

existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție,

promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii,

pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul

context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția

legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și

instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care

îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce

privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța

de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate

în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă,

trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți

Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca

instanța să-i dea relevanță cuvenită în actualul context legislativ.

În ceea ce privește

chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantului,

Curtea a avut în vedere aspectele care se degajă din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în

sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind

obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența

acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de

recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost

preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al

dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele

statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o

astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului

proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține

existența unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de

protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat

anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la

această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea

patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica

și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări

în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care

a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr.

1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă, în

opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să

aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care

se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a

noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale

art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității,

aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul

comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se

pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva

CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care

consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea

Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de

speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care

interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de

bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe

acest aspect.

Dând curs acestor

linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care

fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de

reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr.

10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând

câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul

dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de

admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului,

Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel

mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că

reclamantul-apelant a urmat procedura legii speciale de reparație care s-a

edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a fost soluționată de Primăria

Municipiului București, prin cele două dispoziții emise în anul 2009, în sensul

restituirii în natură a unei suprafețe de 405,88 mp și a unei construcții de 10

mp, precum și în sensul acordării de măsuri reparatorii, constând în

despăgubiri, în condițiile prevederilor Legea nr. 247/2005 (titlul VII), pentru

restul suprafeței de 98 mp, care, fiind ocupată de elemente de sistematizare,

nu era restituibilă în natură. Având în vedere că dispoziția de restituire în

natură nu a fost contestată în instanță în termenul legal, prevăzut de

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, în ceea ce

privește suprafața de 405,88 mp, reclamantul beneficiază, în definitiv, de

recunoașterea, pe cale administrativă, a dreptului său de proprietate imobiliară,

ceea ce este de natură să-i confere existența unui bun în patrimoniul său,

această noțiune fiind consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere că prin

Dispoziția nr. 11525, Primăria Municipiului București a dispus retrocedarea

terenului în favoarea apelantului-reclamant, Curtea a apreciat că reclamantul

este titularul unui drept la restituire, așa cum această noțiune a fost

configurată de instanța contencios european în materia drepturilor omului în

cauza Maria Athanasiu contra României.

Astfel, pentru a

stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se

prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că trebuie avute în vedere și cele

statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot anterior

menționată, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare

pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra

imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii

condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană

statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată

ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar

este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce

preced.

Este adevărat că, în

speța dedusă judecății, reclamanții-intimați nu sunt în posesia unei hotărâri

judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului

statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios

european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține, în

favoarea fostului proprietar, existența unui bun în sensul Convenției (sub

forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în

natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească

de admitere a acțiunii în revendicare, prin care instanța să fi dispus

retrocedarea imobilului.

În speță,

reclamantul-apelant nu este deținătorul unei astfel de hotărâri judecătorești

(de admitere a revendicării), însă este în posesia unei dispoziții emise în

procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus retrocedarea

unei suprafețe de teren. Făcând aplicarea în cauză a celor statuate cu valoarea

de principiu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea

pronunțată în cauza Athanasiu, Curtea a considerat că recunoașterea pe cale

administrativă a dreptului de proprietate conferă reclamantului-apelant un

drept la restituire.

În ceea ce privește

restul suprafeței de teren de 98 mp, pentru care s-a emis Dispoziția nr.

11526/2009, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 247/2005, Curtea, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că

reclamantul este titularul unui drept de creanță, valorificabil prin procedura

reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care intră în sfera de

protecție a noțiunii de bun prevăzută de dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar nu poate

conferi un drept la restituirea terenului respectiv.

Așa cum rezultă din

mențiunile dispoziției emise în conformitate cu prevederile legii speciale,

Primăria Municipiul București a acordat măsuri reparatorii prin echivalent,

urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea

stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului. Pe lângă această

Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a

emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori

desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății

despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de

plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său

fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite

întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și

se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă

capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele

îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea a apreciat că se impune a se

observa dacă acest fond a început să funcționeze de o manieră care să fie

considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat

contra României.

În orice caz, listarea

la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de

eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect

căruia instanța de recurs a înțeles să-i dea relevanța cuvenită în actualul

context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și

aspectele în privința cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția

este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii

speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus

pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea, instanța

supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care

imobilul nu poate fi restituit în natură, atât reclamantul cât și pârâtul se

pot prevala de un bun în sensul Convenției, astfel că obiectul revendicării se

convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea

readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței

supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior

menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei

reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat

prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe

care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni

stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin Hotărârea-pilot pronunțată în

cauza Athanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate

legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație echitabilă,

care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului

despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.

De remarcat este

faptul că instanța de contencios european, în materia drepturilor omului, a

recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment

un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligației

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și

eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în

cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că

hotărârea-pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește

procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a

despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea a apreciat că nu poate

fi ignorată și că se impunea a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată,

pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs SC OMV P. SA, criticând-o ca fiind

nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Decizia nr.

807/A/2011 a fost dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.

- Reclamantul P.I.

s-a prevalat de Contractul de vânzare-cumpărare din 1935.

- Operațiunea

comparării titlurilor urmând să se facă între Contractul de vânzare-cumpărare

din 1935 și titlul recurentei, iar nu între dispoziția Primarului Municipiului

București nr. 11525/2009 și certificatul de atestare emis în favoarea

antecesoarei noastre.

- Decizia instanței

de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 10, 28,

29 din Legea nr. 10/2001.

- Temeiul juridic

indicat de reclamant prin acțiunea introductivă îl constituie dispozițiile art.

480, 481, C. civ., iar nu Legea nr. 10/2001.

- Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 10, 27, 28, 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

- Fondul Proprietatea

nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat

abuziv, ci are un drept la indemnizație (adică restituirea în natură).

- Dispoziția nr.

11525 din 17 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea normelor imperative ale

Legii nr. 10/2001.

- Am dobândit dreptul

de proprietate asupra terenului în suprafață de 416 mp situat în București,

șos. C., în baza Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G. 843/1991.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 4

august 2009 sub nr. 3228/3/2009 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta

SC OMV P. SA, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să

dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, Șos. C., compus din teren și construcție și,

comparând titlul autorului său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

autentificat și transcris în anul 1935, cu titlul pârâtei, respectiv

Certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria

........ nr. ........ din 11 iunie 1996, să se constate că titlul autorului

este mai vechi, mai bine caracterizat, emană de la adevăratul proprietar, este

preferabil față de titlul pârâtei care provine de la un posesor neproprietar,

să se dispună radierea întabulării în cartea funciară cu nr. 27844 sector 1, a

titlului pârâtei.

În motivarea cererii,

reclamantul susține că autorul său, P.Gh., a dobândit, cu titlu de proprietate,

terenul situat în București, Șos. C. în baza Contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 41568/1935.

Acest imobil a fost

identificat în anul cumpărării ca fiind în lotul 79 prevăzut în Planul de

parcelare a moșiei satului Chiajna - Străulești din județul Ilfov, comuna

Chiajna.

Mai arată reclamantul

că autorul său, P.Gh., în calitate de comerciant, a edificat pe acest teren o

construcție în suprafață de 10 mp.

În perioada anilor

1950 - 1951, acest teren, împreună cu construcția, a fost preluat de stat în

mod abuziv, fără titlu, în patrimoniul Primăriei Municipiului București, în

administrarea Consiliului Popular al Sectorului 1.

În prezent, pârâta

deține imobilul situat în București, Șos. C., în baza certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria ........ nr.

........ din 16 iunie 1966, titlu obținut în 1996 în baza Legii nr. 15/1990 și

H.G. nr. 843/1991, imobil care se afla inițial în folosința SNP P. SA, care era

un posesor neproprietar.

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea

titlurilor: Contractul de vânzare-cumpărare încheiat și transcris în 1935 de

care se prevalează reclamantul P.I.; certificatul care atestă existența

dreptului de proprietate dobândit prin lege, invocat de recurenta-intimată SC

OMV P. SA).

Reclamantul a

precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că în perioada anilor 1950

- 1951, terenul în litigiu, împreună cu construcția, a fost preluat de stat în

mod abuziv, fără titlu.

În atare situație,

acțiunea formulată de reclamant se încadrează în aria de reglementare a Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De menționat este

faptul că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001,

iar reclamantul a introdus pe rolul instanței cererea de chemare în judecată la

data de 4 august 2009.

De reținut este și

faptul că reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de revendicare pe

dispozițiile Codului civil, care constituie dreptul comun în materie.

Cum în speță nu sunt

incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia numai

acțiunile în revendicare de drept comun în curs de judecată la data intrării în

vigoare a acestei legi se mai pot soluționa în acest mod, se impune concluzia

că acțiunea în revendicare promovată trebuia respinsă ca nefondată.

Potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptățită va notifica în termen de

6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică

deținătoare”, nerespectarea acestui termen atrăgând „pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest sens s-au

pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul

legii promovat de Procurorul General al României, „iar dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.

Decizia nr. 33/2008

pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite a fost interpretată și aplicată

corect la circumstanțele cauzei în sensul că, în ipoteza concursului dintre

legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea

acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care nu se regăsește în speță.

Prin urmare, orice

acțiune în justiție privitoare la acest imobil trebuie făcută în cadrul și

limitele Legii nr. 10/2001, prealabil oricărui alt demers în justiție întemeiat

pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Cu privire la

respectarea dreptului de proprietate, potrivit Convenției Europene a

Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța europeană a stabilit

că exigențele acestui articol și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

deținătorului actual.

Cu privire la acest

aspect, se apreciază că deși Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și

coerență rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică

pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei

soluții, în speță apelanta, proprietara terenului din Șos. C., în baza

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului este de acord ca persoanele care au dobândit bunurile cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea care

aparține statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag.

58, cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehe, citat și din cauza Raicu

contra României).

Revendicarea este

acțiunea reală prin care proprietarul, care nu mai are posesiunea bunului său,

cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana

ce îl deține fără drept.

În speță, prin

acțiunea formulată la data de 4 august 2009, de către reclamantul P.I., după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta a dedus judecății încălcarea

dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție

situat în București, Șos. C., și pretins în temeiul art. 480 și 481 C. civ.,

recunoașterea acestui drept care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a

bunului de către stat în temeiul Decretului de expropriere nr. 92/1950.

Anterior acestei

solicitări de restituire a imobilului, reclamantul nu a mai formulat nicio altă

acțiune și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar, în raport de această împrejurare, în mod corect a

apreciat instanța de fond că, în determinarea normelor legale care

reglementează rezolvarea acțiunii, trebuia pornit de la principiul - generalia

specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea

specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care

au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C.

civ., norma generală în materie de restituie a imobilelor preluate abuziv de

Statul Român.

Așadar, față de cele

reținute, se va admite recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA, împotriva

Deciziei civile nr. 807/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și, pe cale de consecință: se va casa decizia atacată și

se va menține Sentința civilă nr. 1754 din 11 decembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC OMV P. SA împotriva Deciziei civile nr. 807A din 17

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată.

Menține Sentința

civile nr. 1754 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM