ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1385 din 09 octombrie 2008, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta G.D. în contradictoriu cu

pârâta P.M. Botoșani, iar în consecință:

A anulat dispoziția nr. 5608 din 08

august 2007 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta să restituie în

natură reclamantei suprafața de teren de 164 mp, individualizată prin punctele

1, 2, 3, 4 din schița anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă

din prezenta hotărâre, învecinată cu trotuar și alee acces bl. Al. Curcubeului,

sc. A, platou bitum bl. Al. Curcubeului, sc. E, spațiu verde și baterie de

garaje, precum și suprafața de teren de 144 mp, individualizată prin punctele

9, 10, 11, 12 din schița anexă la raportul expertiză, aflată la dosar,

învecinată cu alee acces bl. G. Enescu, sc. B, alee, spațiu verde și trotuar

str. G. Enescu, condiționat de rambursarea de către reclamantă a sumei

reprezentând valoarea despăgubirii primite de autorii ei, actualizată.

A respins solicitarea reclamantei de

restituire în natură și a restului suprafeței de teren de 205 mp.

A obligat pârâta să emită o nouă

dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în echivalent

reclamantei, pentru suprafața de teren de 205mp.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că, prin decretele nr. 596/1977 și nr. 184/1984, din proprietatea

reclamantei și mamei acesteia au fost expropriate suprafețele de 4.881 mp și

1.785 mp, plătindu-se despăgubiri.

Prin dispozițiile nr. 460 din 09

februarie 2006 și nr. 4271 din 26 aprilie 2007, reclamantei i-au fost

restituite suprafețele de teren de 220 mp și 438 mp din str. G. Enescu, cu

obligația de a restitui despăgubirile încasate la data exproprierii,

actualizate.

Potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză, cei 513 mp teren revendicați de reclamantă se găsesc în 3

trupuri, de 164 mp, 144 mp și 206 mp, în apropierea intersecției str. G. Enescu

cu Aleea Curcubeului din Botoșani.

Prima suprafață este lipită de cea de

220 mp, restituită prin dispoziția nr. 460/2006.

Cea de 144 mp este mărginită de două

alei de acces și este liberă de construcții.

Pe cea de-a treia suprafață, de 206

mp, sunt edificate 2 alei de acces la blocurile din str. G. Enescu, scările A

și B.

Potrivit art. 7 din Legea 10/2001, de

regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Art. 10 alin. (2) arată că pentru

suprafețele ocupate de construcții noi, cea afectată servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

Potrivit schiței de la dosar,

suprafețele de 164 mp și 144 mp, individualizate prin pct. 1, 2, 3, 4 și 9, 10,

11, 12, nu sunt ocupate de construcții și nu sunt afectate nici servituților

legale.

În schimb, pe suprafața de 206 mp,

individualizată prin pct. 5, 6, 7, 8, se află 2 alei de acces la blocurile din

zonă, ceea ce face ca aceasta să intre sub incidența art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, acțiunea este întemeiată

numai în parte, justificându-se obligarea pârâtei la restituirea în natură doar

a suprafețelor de 164 și 144 mp, urmând ca pentru diferența de teren de 205 mp,

pârâta să fie obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de

despăgubiri.

Sentința tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, care, prin decizia nr. 83 din 19 mai 2009, a respins apelurile

ambelor părți, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut următoarele:

În mod just prima instanță a făcut

aplicarea la speță a dispozițiilor art. 1, 7 și 10 din Legea nr. 10/2001 și a

interpretat corect prevederile legii reparatorii referitoare la „amenajări de

utilitate publică a localităților urbane și rurale”, conchizând că suprafețele

de teren de 164 mp și 144 mp de pe raza municipiului Botoșani nu se circumscriu

caracterizării de teren afectat unei utilități publice, fiind teren „liber” și

deci, restituibil în natură, caracterizare care, însă, vizează terenul în

suprafață de 206 mp, care astfel nu poate fi restituit în natură.

Prin raportul de expertiză întocmit în

cauză au fost identificate și propuse a fi restituite în natură trei suprafețe

de teren.

Prima suprafață, de 164 mp, se află în

fața bateriei de garaje, situată pe suprafața de 220 mp teren ce a fost

restituită reclamantei în natură, prin dispoziția nr. 460 din 9 februarie 2006

emisă de P.M. Botoșani. De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de

garaje, în suprafață de 165 mp, a fost restituit reclamantei prin dispoziția nr.

4271 din 26 aprilie 2007. Deci, reclamantei i s-a restituit în locația

menționată totalul de 384 mp teren.

Expertul a identificat suprafața de

164 mp teren în fața bateriei de garaje, precizând că este o platformă din

bitum. Distanța de la suprafața de teren de 164 mp și blocul A 1 de pe Aleea

Curcubeului, sc. E este de 10,23 m, suficientă pentru accesul pietonal și auto.

Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001,

reținute de prima instanță, se referă la reguli generale privind restituirea în

natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

Imobilele expropriate în sensul Legii nr.

10/2001 sunt imobile preluate abuziv, situație în care în mod corect prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2), potrivit cărora „în

cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod

abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va

obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru

suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Cum terenul de sub bateria de garaje a

fost restituit reclamantei, ca de altfel și cel din spatele acesteia, și cum

suprafața de 164 mp teren nu este afectată de servituți legale, în mod corect

s-a conchis că aceasta din urmă poate fi restituită în natură.

Chiar dacă pe respectiva suprafață,

reprezentând platformă din bitum, sunt parcate autovehicule, din moment ce ea

nu este amenajată ca o parcare publică, are doar un caracter provizoriu și

accidental.

Cea de-a doua suprafață, de 144 mp,

identificată de expert între reperele 9, 10, 11, 12, este liberă de construcții

și nu este afectată de servituți legale, putând fi, deci, restituită în natură.

Această suprafață de teren nu poate fi caracterizată ca „spațiu verde” din

punctul de vedere al Legii nr. 24/2007 [(art. 2 lit. a), art. 3, 4 și 18 și

19)], nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens

prin documentația de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Pe cea de-a treia suprafață de teren,

de 206 mp, identificată de expert între reperele 5, 6, 7, 8, se află două alei

de acces la blocurile din zonă.

În art. 10 alin. (2) din aceeași lege,

se prevede că se restituie în natură suprafețele de teren rămase libere, iar în

sensul acestui text este liberă suprafața neocupată de construcții noi, precum

și cea neafectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale. Sintagma „amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale” privește suprafețele de teren afectate unei

amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicații

(străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de

spații verzi, parcuri, grădini publice etc.

Or, în prezenta cauză, s-a făcut

dovada că terenul în suprafață de 206 mp este afectat de amenajări de utilitate

publică, respectiv alei de acces la blocurile din zonă, motiv pentru care nu

poate fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru acest teren.

Împotriva deciziei susmenționate au

declarat recurs ambele părți.

I. Recurenta-reclamantă a criticat

hotărârea atacată sub aspectul nerestituirii în natură a unei porțiuni de 139,5

mp din suprafața de teren de 206 mp, sens în care a invocat, în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive,

recurenta-reclamantă a arătat că își restrânge pretențiile numai la porțiunea

de 139,5 mp teren, identificată în raportul de expertiză la colțul străzilor G.

Enescu și Aleea Curcubeului, calculat de la fiecare stradă până la liniile ce

reprezintă delimitarea căilor de acces, întrucât, într-adevăr, numai această

porțiune este liberă de orice fel de construcții, amenajări sau alei de acces,

fiind liberă atât din punct de vedere juridic, cât și fizic, neputând fi vorba

despre nici un fel de servitute legală.

Numai prin restituirea în natură și a

suprafeței de 139,5 mp s-ar face o aplicare corectă la speță a prevederilor

Legii nr. 10/2001, al cărei principiu de bază este, pe cât posibil, restituirea

în natură a proprietăților către foștii proprietari, principiu legal care este

în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, conform cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor

sale și nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

II. Recurenta-pârâtă a invocat

interpretarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluția de restituire

în natură a suprafețelor de teren de 164 și 144 mp (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Dezvoltând acest motiv,

recurenta-pârâtă a susținut că întrucât terenurile solicitate de reclamantă au

fost preluate de stat prin expropriere, în cauză erau incidente prevederile art.

11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 și 11.5 din Normele

metodologice de aplicare a acestei legi, iar nu prevederile art. 10 din Legea nr.

10/2001, pe care instanțele anterioare și-au motivat soluțiile.

În raport de prevederile legale

incidente cauzei, restituirea în natură nu era posibilă în privința nici uneia

dintre cele două suprafețe de teren pentru care s-a dispus această măsură,

deoarece nici una nu era liberă.

Astfel, suprafața de teren de 164 mp

se află în fața unei baterii de garaje, reprezentând platformă din bitum ce

asigură accesul către aceasta, iar actualul amplasament al bateriei de garaje

corespunde dotării tehnico-edilitare prevăzută cu această destinație în

proiectul ansamblului de locuințe, pentru construirea căruia s-a dispus

exproprierea terenului litigios.

Pe terenul expropriat reclamantei s-a

realizat obiectivul exproprierii, Ansamblul de locuințe Cartier Primăverii, iar

suprafața în litigiu de 164 mp asigură accesul spre garajele amenajate de către

proprietarii apartamentelor din ansamblul de locuințe, existând, deci, din

punct de vedere juridic, o servitute legală ce împiedică restituirea în natură

a respectivei suprafețe de teren.

Instanțele anterioare au interpretat

greșit prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a

acesteia, calificând ca amenajări de utilitate publică doar aleile de acces

către blocurile de locuit, nu și celelalte căi de comunicație care deservesc

nevoile comunității, cum este și cazul aleii de pe suprafața de 164 mp.

De asemenea, în mod greșit instanțele

anterioare nu au reținut caracterul de amenajare de utilitate publică pentru

suprafața de 144 mp, ignorând că au acest caracter și alte amenajări destinate

a deservi nevoile comunității, cum sunt amenajările de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit.

Referitor la terenul în suprafață de

144 mp, instanțele au reținut că este liber de construcții și mărginit de două

alei de acces, dispunând restituirea lui în natură fără a lua în considerare

faptul că este spațiu verde.

Conform prevederilor art. 10.3 din

H.G. nr. 250 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” reprezintă suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și

anume, căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de

locuit.

Conform prevederilor art. 71 din

O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2005

privind protecția mediului, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca

spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea

suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul

juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu

nerespectarea prevederilor menționate sunt lovite de nulitate absolută.

Rezultă că nici terenul în suprafață

de 144 mp nu poate fi restituit în natură, în condițiile actualelor

reglementări.

Nici expertul, nici prima instanță și

nici instanța de apel nu au făcut nicio mențiune cu privire la dotările tehnico

- edilitare subterane care ar putea afecta cele trei corpuri de teren pentru

care reclamanta solicită restituirea în natură, la dosarul cauzei neexistând

nici un fel de dovezi din partea furnizorilor de servicii din care să rezulte

că nu dețin rețele subterane în zonă.

Ambele părți au depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului părții potrivnice, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei:

Mai întâi este de menționat că motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost indicat numai formal,

deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe

care acest motiv o reglementează, interpretarea greșită a actului juridic (iar

nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a pronunțării hotărârii recurate cu aplicarea greșită

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează restituirea în natură și

de aceea ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că din perspectiva acestui motiv se va face analiza recursului

reclamantei, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-reclamantă contestă măsura

restituirii prin echivalent a suprafeței de teren în litigiu de 206 mp, dispusă

la fond și menținută în apel, susținând că din această suprafață o porțiune de

139,5 mp era liberă în sensul Legii nr. 10/2001 și, deci, restituibilă în

natură.

În cauză, însă, s-a stabilit, pe baza

probelor, că întreaga suprafață de 206 mp este afectată de amenajări de

utilitate publică, pe ea aflându-se două alei de acces la blocurile din zonă,

situație de fapt ce nu poate fi schimbată în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară de

atac a recursului numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie,

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa

cum urmărește în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Ceea ce are competența să verifice

instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv

stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speță, prin raportare la

situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că suprafața de teren

de 206 mp este ocupată de două alei de acces la blocurile din zonă, hotărârea

atacată, prin care s-a stabilit că această suprafață este afectată de amenajări

de utilitate publică și că astfel nu poate fi restituită în natură, apare ca

fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente” art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestor dispoziții, în cazul

imobilelor expropriate (cum sunt și suprafețele de teren în litigiu), persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Sintagma „amenajări de utilitate

publică” la care se referă dispozițiile legale menționate este explicitată la pct.

10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, ca având în vedere „acele suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări

destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi,

alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații

verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele.”

În speță, este stabilit că aleile de

acces ce afectează suprafața de teren de 206 mp asigură accesul la blocurile de

locuințe din zonă, deservind, indubitabil, nevoile comunității, ceea ce le dă

caracterul unor amenajări de utilitate publică în sensul prevederilor normative

susmenționate.

În consecință, reținând o atare

destinație a suprafeței litigioase de 206 mp teren, instanța de apel a făcut

aplicarea corectă la speță a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

cu referire la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei

legi, atunci când a confirmat soluția fondului de restituire prin echivalent,

iar nu în natură a respectivei suprafețe.

Pronunțând această soluție, instanța

de apel nu a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea

în natură, cum greșit pretinde recurenta-reclamantă, deoarece, așa cum chiar

aceasta a arătat, restituirea în natură este numai regula instituită de Legea nr.

10/2001, dar această regulă cunoaște și excepții, legea prevăzând expres

situațiile în care se acordă numai măsuri reparatorii prin echivalent, situații

ce se constituie în impedimente obiective la restituirea în natură.

Un asemenea impediment, prevăzut

expres la art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, este și afectațiunea de

utilitate publică a terenului expropriat solicitat spre restituire, situație

care se regăsește în speță cu privire la suprafața de teren de 206 mp.

Pentru aceste considerente, nu se

poate imputa instanței de apel că a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legii speciale de reparație prin nerestituirea în natură a

acestei suprafețe de teren, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

respingă recursul reclamantei, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

II. Cu privire la recursul pârâtei:

În cadrul acestui recurs de contestă

legalitatea soluției de restituire în natură a suprafețelor de teren de 164 și

144 mp din perspectiva dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

ale pct. 10.3 și 11.5 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei

legi, susținându-se că respectivele suprafețe sunt afectate de servituți legale

și alte amenajări de utilitate publică, astfel că nu puteau fi restituite în

natură.

Dispozițiile din Legea nr. 10/2001

care reglementează regimul juridic al imobilelor expropriate, cum este și cazul

suprafețelor de teren în litigiu, sunt, într-adevăr, cuprinse în art. 11.

Textul preia, însă, identic, pentru una din modalitățile concrete de preluare

abuzivă, și anume exproprierea, regulile generale privind restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv, cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001

și, de aceea, nu se poate primi critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea

hotărârii atacate decurgând din simplul fapt al argumentării soluției pe

normele generale ale art. 10, iar nu pe cele cu același conținut, cuprinse în art.

11 din lege pentru ipoteza particulară a exproprierii, ca modalitate de

preluare abuzivă.

Cu privire la suprafețele de teren de

164 și 144 mp, instanța de apel a stabilit, pe bază de probe, următoarea

situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ.:

Suprafața de 164 mp se află în fața

bateriei de garaje și reprezintă o platformă din bitum. Suprafața de 220 mp

teren, pe care se află bateria de garaje, a fost restituită reclamantei în

natură, prin dispoziția nr. 460 din 9 februarie 2006 emisă de Primarul

municipiului Botoșani. De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de

garaje, în suprafață de 165 mp, a fost și el restituit reclamantei, prin

dispoziția nr. 4271 din 26 aprilie 2007.

Suprafața de 144 mp, mărginită de două

alei de acces, este liberă de construcții, nu este afectată de servituți legale

și nu poate fi caracterizată ca „spațiu verde” din punctul de vedere al Legii nr.

24/2007, nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens

prin documentația de amenajare a teritoriului și de urbanism.

În raport de această situație de fapt

relativă la destinația suprafețelor în discuție, în mod corect instanța de apel

a stabilit că respectivele suprafețe nu sunt afectate de amenajări de utilitate

publică, spre a fi exceptate de la restituirea în natură, potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din moment ce terenul de sub

bateria de garaje a fost deja restituit în natură reclamantei, nu se mai poate

pune problema afectațiunii de amenajare de utilitate publică pentru suprafața

de 164 mp în litigiu, situată în fața acestui teren, pe ideea că ar reprezenta

calea de acces la bateria de garaje, criticile formulate în acest sens de

recurenta-pârâtă fiind astfel lipsite de pertinență.

Nici suprafața de 144 mp nu poate fi

caracterizată ca fiind afectată de amenajări de utilitate publică.

Pct. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, explică

conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”, în sensul că acestea

reprezintă suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității.

Prin urmare, simpla destinație a

terenului nu este suficientă și nu determină excluderea bunului de la

restituire către fostul proprietar pe motiv că este afectat de o amenajare de

utilitate publică, ci este necesar în acest scop să se verifice în ce măsură

imobilul deservește utilității publice, în sensul de a acoperi nevoile

comunității.

Or, în speță, este definitiv stabilit

că suprafața de 144 mp este liberă de construcții, fiind mărginită de două alei

de acces și, chiar dacă în fapt ea reprezintă spațiu verde, simpla sa

destinație de spațiu verde nu este suficientă pentru a o încadra în categoria

amenajărilor de utilitate publică, esențial în acest sens fiind faptul dacă

imobilul deservește în concret utilității publice, adică acoperă nevoile comunității.

Cât timp respectiva suprafață de teren

este liberă de construcții și nu afectează cu nimic accesul la blocurile din

zonă, aleile de acces fiind situate în afara ei, nu se poate considera că

deservește nevoile comunității.

Neavând, deci, caracterul unei

amenajări de utilitate publică, suprafața de 144 mp în litigiu a fost corect

restituiră în natură, neîncadrându-se în excepția de la această măsură,

prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că în legislația mediului sunt

dispoziții care interzic schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații

verzi nu constituie un impediment la restituirea în natură a suprafeței de 144

mp în litigiu, cum greșit susține recurenta-pârâtă. Legea nr. 10/2001 nu

exceptează de la restituirea în natură spațiile verzi decât în măsura în care

acestea pot fi calificate drept amenajări de utilitate publică, ceea ce nu este

cazul suprafeței litigioase de 144 mp, iar ca lege specială de reparație, Legea

nr. 10/2001 se aplică prioritar față de legea generală, conform principiului de

drept specialia generalibus derogant, înlăturând incidența legii generale, deci

și a legilor privind protecția mediului.

Cât privește posibilitatea ca cele

două suprafețe restituite în natură să fie afectate de rețele de utilitate

publică subterane, invocată, de asemenea, de către recurenta-pârâtă în

justificarea imposibilității de restituire în natură, ea este irelevantă în

schimbarea soluției în cauză. Aceasta pentru că instanțele nu-și pot întemeia

soluțiile decât pe fapte dovedite, iar recurenta-pârâtă, care a invocat

posibilitatea existenței în subteranul terenurilor litigioase a unor rețele de

utilitate publică, nu a făcut o asemenea dovadă, deși sarcina probei îi

revenea, conform art. 1169 C. civ.

În speță, fiind vorba despre două

suprafețe libere de teren, neafectate de servituți legale sau alte amenajări de

utilitate publică în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la

pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi,

restituirea lor în natură, dispusă la fond și menținută în apel, este o măsură

conformă principiului prevalentei restituirii în natură, ca modalitate

reparatorie, față de măsurile reparatorii în echivalent, consacrat prin

dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001,

așa încât criticile prin care se contestă legalitatea ei sunt nefondate și nu

fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse,

Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge în

consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta G.D. și de pârâta P.M. Botoșani împotriva deciziei nr. 83

din 19 mai 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

29 ianuarie 2010.