ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1385 din 09 octombrie 2008, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta G.D. în contradictoriu cu pârâta P.M. Botoșani, iar în consecință: A anulat dispoziția nr. 5608 din 08 august 2007 emisă de pârâtă. A obligat pârâta să restituie în natură reclamantei suprafața de teren de 164 mp, individualizată prin punctele 1, 2, 3, 4 din schița anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, învecinată cu trotuar și alee acces bl. Al. Curcubeului, sc. A, platou bitum bl. Al. Curcubeului, sc. E, spațiu verde și baterie de garaje, precum și suprafața de teren de 144 mp, individualizată prin punctele 9, 10, 11, 12 din schița anexă la raportul expertiză, aflată la dosar, învecinată cu alee acces bl.

G. Enescu, sc. B, alee, spațiu verde și trotuar str. G. Enescu, condiționat de rambursarea de către reclamantă a sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite de autorii ei, actualizată. A respins solicitarea reclamantei de restituire în natură și a restului suprafeței de teren de 205 mp. A obligat pârâta să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în echivalent reclamantei, pentru suprafața de teren de 205mp. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, prin decretele nr. 596/1977 și nr. 184/1984, din proprietatea reclamantei și mamei acesteia au fost expropriate suprafețele de 4.881 mp și 1.785 mp, plătindu-se despăgubiri. Prin dispozițiile nr. 460 din 09 februarie 2006 și nr. 4271 din 26 aprilie 2007, reclamantei i-au fost restituite suprafețele de teren de 220 mp și 438 mp din str. G. Enescu, cu obligația de a restitui despăgubirile încasate la data exproprierii, actualizate.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, cei 513 mp teren revendicați de reclamantă se găsesc în 3 trupuri, de 164 mp, 144 mp și 206 mp, în apropierea intersecției str. G. Enescu cu Aleea Curcubeului din Botoșani. Prima suprafață este lipită de cea de 220 mp, restituită prin dispoziția nr. 460/2006. Cea de 144 mp este mărginită de două alei de acces și este liberă de construcții. Pe cea de-a treia suprafață, de 206 mp, sunt edificate 2 alei de acces la blocurile din str. G. Enescu, scările A și B. Potrivit art. 7 din Legea 10/2001, de regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Art. 10 alin. (2) arată că pentru suprafețele ocupate de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Potrivit schiței de la dosar, suprafețele de 164 mp și 144 mp, individualizate prin pct. 1, 2, 3, 4 și 9, 10, 11, 12, nu sunt ocupate de construcții și nu sunt afectate nici servituților legale. În schimb, pe suprafața de 206 mp, individualizată prin pct. 5, 6, 7, 8, se află 2 alei de acces la blocurile din zonă, ceea ce face ca aceasta să intre sub incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, acțiunea este întemeiată numai în parte, justificându-se obligarea pârâtei la restituirea în natură doar a suprafețelor de 164 și 144 mp, urmând ca pentru diferența de teren de 205 mp, pârâta să fie obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri. Sentința tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 83 din 19 mai 2009, a respins apelurile ambelor părți, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: În mod just prima instanță a făcut aplicarea la speță a dispozițiilor art. 1, 7 și 10 din Legea nr. 10/2001 și a interpretat corect prevederile legii reparatorii referitoare la „amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale”, conchizând că suprafețele de teren de 164 mp și 144 mp de pe raza municipiului Botoșani nu se circumscriu caracterizării de teren afectat unei utilități publice, fiind teren „liber” și deci, restituibil în natură, caracterizare care, însă, vizează terenul în suprafață de 206 mp, care astfel nu poate fi restituit în natură. Prin raportul de expertiză întocmit în cauză au fost identificate și propuse a fi restituite în natură trei suprafețe de teren.

Prima suprafață, de 164 mp, se află în fața bateriei de garaje, situată pe suprafața de 220 mp teren ce a fost restituită reclamantei în natură, prin dispoziția nr. 460 din 9 februarie 2006 emisă de P.M. Botoșani. De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de garaje, în suprafață de 165 mp, a fost restituit reclamantei prin dispoziția nr. 4271 din 26 aprilie 2007. Deci, reclamantei i s-a restituit în locația menționată totalul de 384 mp teren. Expertul a identificat suprafața de 164 mp teren în fața bateriei de garaje, precizând că este o platformă din bitum. Distanța de la suprafața de teren de 164 mp și blocul A 1 de pe Aleea Curcubeului, sc. E este de 10,23 m, suficientă pentru accesul pietonal și auto.

Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, reținute de prima instanță, se referă la reguli generale privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv. Imobilele expropriate în sensul Legii nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv, situație în care în mod corect prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2), potrivit cărora „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Cum terenul de sub bateria de garaje a fost restituit reclamantei, ca de altfel și cel din spatele acesteia, și cum suprafața de 164 mp teren nu este afectată de servituți legale, în mod corect s-a conchis că aceasta din urmă poate fi restituită în natură. Chiar dacă pe respectiva suprafață, reprezentând platformă din bitum, sunt parcate autovehicule, din moment ce ea nu este amenajată ca o parcare publică, are doar un caracter provizoriu și accidental. Cea de-a doua suprafață, de 144 mp, identificată de expert între reperele 9, 10, 11, 12, este liberă de construcții și nu este afectată de servituți legale, putând fi, deci, restituită în natură. Această suprafață de teren nu poate fi caracterizată ca „spațiu verde” din punctul de vedere al Legii nr. 24/2007 [(art. 2 lit. a), art. 3, 4 și 18 și 19)], nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens prin documentația de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Pe cea de-a treia suprafață de teren, de 206 mp, identificată de expert între reperele 5, 6, 7, 8, se află două alei de acces la blocurile din zonă. În art. 10 alin. (2) din aceeași lege, se prevede că se restituie în natură suprafețele de teren rămase libere, iar în sensul acestui text este liberă suprafața neocupată de construcții noi, precum și cea neafectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” privește suprafețele de teren afectate unei amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicații (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri, grădini publice etc. Or, în prezenta cauză, s-a făcut dovada că terenul în suprafață de 206 mp este afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv alei de acces la blocurile din zonă, motiv pentru care nu poate fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest teren. Împotriva deciziei susmenționate au declarat recurs ambele părți. I. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea atacată sub aspectul nerestituirii în natură a unei porțiuni de 139,5 mp din suprafața de teren de 206 mp, sens în care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta-reclamantă a arătat că își restrânge pretențiile numai la porțiunea de 139,5 mp teren, identificată în raportul de expertiză la colțul străzilor G. Enescu și Aleea Curcubeului, calculat de la fiecare stradă până la liniile ce reprezintă delimitarea căilor de acces, întrucât, într-adevăr, numai această porțiune este liberă de orice fel de construcții, amenajări sau alei de acces, fiind liberă atât din punct de vedere juridic, cât și fizic, neputând fi vorba despre nici un fel de servitute legală.

Numai prin restituirea în natură și a suprafeței de 139,5 mp s-ar face o aplicare corectă la speță a prevederilor Legii nr. 10/2001, al cărei principiu de bază este, pe cât posibil, restituirea în natură a proprietăților către foștii proprietari, principiu legal care este în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, conform cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. II. Recurenta-pârâtă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluția de restituire în natură a suprafețelor de teren de 164 și 144 mp (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Dezvoltând acest motiv, recurenta-pârâtă a susținut că întrucât terenurile solicitate de reclamantă au fost preluate de stat prin expropriere, în cauză erau incidente prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 și 11.5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, iar nu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pe care instanțele anterioare și-au motivat soluțiile. În raport de prevederile legale incidente cauzei, restituirea în natură nu era posibilă în privința nici uneia dintre cele două suprafețe de teren pentru care s-a dispus această măsură, deoarece nici una nu era liberă.

Astfel, suprafața de teren de 164 mp se află în fața unei baterii de garaje, reprezentând platformă din bitum ce asigură accesul către aceasta, iar actualul amplasament al bateriei de garaje corespunde dotării tehnico-edilitare prevăzută cu această destinație în proiectul ansamblului de locuințe, pentru construirea căruia s-a dispus exproprierea terenului litigios. Pe terenul expropriat reclamantei s-a realizat obiectivul exproprierii, Ansamblul de locuințe Cartier Primăverii, iar suprafața în litigiu de 164 mp asigură accesul spre garajele amenajate de către proprietarii apartamentelor din ansamblul de locuințe, existând, deci, din punct de vedere juridic, o servitute legală ce împiedică restituirea în natură a respectivei suprafețe de teren.

Instanțele anterioare au interpretat greșit prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, calificând ca amenajări de utilitate publică doar aleile de acces către blocurile de locuit, nu și celelalte căi de comunicație care deservesc nevoile comunității, cum este și cazul aleii de pe suprafața de 164 mp. De asemenea, în mod greșit instanțele anterioare nu au reținut caracterul de amenajare de utilitate publică pentru suprafața de 144 mp, ignorând că au acest caracter și alte amenajări destinate a deservi nevoile comunității, cum sunt amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit. Referitor la terenul în suprafață de 144 mp, instanțele au reținut că este liber de construcții și mărginit de două alei de acces, dispunând restituirea lui în natură fără a lua în considerare faptul că este spațiu verde.

Conform prevederilor art. 10.3 din H.G. nr. 250 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” reprezintă suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume, căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit. Conform prevederilor art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.

Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor menționate sunt lovite de nulitate absolută. Rezultă că nici terenul în suprafață de 144 mp nu poate fi restituit în natură, în condițiile actualelor reglementări. Nici expertul, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au făcut nicio mențiune cu privire la dotările tehnico - edilitare subterane care ar putea afecta cele trei corpuri de teren pentru care reclamanta solicită restituirea în natură, la dosarul cauzei neexistând nici un fel de dovezi din partea furnizorilor de servicii din care să rezulte că nu dețin rețele subterane în zonă. Ambele părți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului părții potrivnice, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantei: Mai întâi este de menționat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate aduc în discuție o singură chestiune, aceea a pronunțării hotărârii recurate cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează restituirea în natură și de aceea ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că din perspectiva acestui motiv se va face analiza recursului reclamantei, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Recurenta-reclamantă contestă măsura restituirii prin echivalent a suprafeței de teren în litigiu de 206 mp, dispusă la fond și menținută în apel, susținând că din această suprafață o porțiune de 139,5 mp era liberă în sensul Legii nr. 10/2001 și, deci, restituibilă în natură. În cauză, însă, s-a stabilit, pe baza probelor, că întreaga suprafață de 206 mp este afectată de amenajări de utilitate publică, pe ea aflându-se două alei de acces la blocurile din zonă, situație de fapt ce nu poate fi schimbată în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speță, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că suprafața de teren de 206 mp este ocupată de două alei de acces la blocurile din zonă, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că această suprafață este afectată de amenajări de utilitate publică și că astfel nu poate fi restituită în natură, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente” art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestor dispoziții, în cazul imobilelor expropriate (cum sunt și suprafețele de teren în litigiu), persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Sintagma „amenajări de utilitate publică” la care se referă dispozițiile legale menționate este explicitată la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ca având în vedere „acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.” În speță, este stabilit că aleile de acces ce afectează suprafața de teren de 206 mp asigură accesul la blocurile de locuințe din zonă, deservind, indubitabil, nevoile comunității, ceea ce le dă caracterul unor amenajări de utilitate publică în sensul prevederilor normative susmenționate.

În consecință, reținând o atare destinație a suprafeței litigioase de 206 mp teren, instanța de apel a făcut aplicarea corectă la speță a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu referire la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, atunci când a confirmat soluția fondului de restituire prin echivalent, iar nu în natură a respectivei suprafețe. Pronunțând această soluție, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură, cum greșit pretinde recurenta-reclamantă, deoarece, așa cum chiar aceasta a arătat, restituirea în natură este numai regula instituită de Legea nr. 10/2001, dar această regulă cunoaște și excepții, legea prevăzând expres situațiile în care se acordă numai măsuri reparatorii prin echivalent, situații ce se constituie în impedimente obiective la restituirea în natură.

Un asemenea impediment, prevăzut expres la art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, este și afectațiunea de utilitate publică a terenului expropriat solicitat spre restituire, situație care se regăsește în speță cu privire la suprafața de teren de 206 mp. Pentru aceste considerente, nu se poate imputa instanței de apel că a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legii speciale de reparație prin nerestituirea în natură a acestei suprafețe de teren, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II.

Cu privire la recursul pârâtei: În cadrul acestui recurs de contestă legalitatea soluției de restituire în natură a suprafețelor de teren de 164 și 144 mp din perspectiva dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 10.3 și 11.5 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, susținându-se că respectivele suprafețe sunt afectate de servituți legale și alte amenajări de utilitate publică, astfel că nu puteau fi restituite în natură.

Dispozițiile din Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilelor expropriate, cum este și cazul suprafețelor de teren în litigiu, sunt, într-adevăr, cuprinse în art. 11. Textul preia, însă, identic, pentru una din modalitățile concrete de preluare abuzivă, și anume exproprierea, regulile generale privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001 și, de aceea, nu se poate primi critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea hotărârii atacate decurgând din simplul fapt al argumentării soluției pe normele generale ale art. 10, iar nu pe cele cu același conținut, cuprinse în art. 11 din lege pentru ipoteza particulară a exproprierii, ca modalitate de preluare abuzivă.

Cu privire la suprafețele de teren de 164 și 144 mp, instanța de apel a stabilit, pe bază de probe, următoarea situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ.: Suprafața de 164 mp se află în fața bateriei de garaje și reprezintă o platformă din bitum. Suprafața de 220 mp teren, pe care se află bateria de garaje, a fost restituită reclamantei în natură, prin dispoziția nr. 460 din 9 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Botoșani.

De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de garaje, în suprafață de 165 mp, a fost și el restituit reclamantei, prin dispoziția nr. 4271 din 26 aprilie 2007. Suprafața de 144 mp, mărginită de două alei de acces, este liberă de construcții, nu este afectată de servituți legale și nu poate fi caracterizată ca „spațiu verde” din punctul de vedere al Legii nr. 24/2007, nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens prin documentația de amenajare a teritoriului și de urbanism. În raport de această situație de fapt relativă la destinația suprafețelor în discuție, în mod corect instanța de apel a stabilit că respectivele suprafețe nu sunt afectate de amenajări de utilitate publică, spre a fi exceptate de la restituirea în natură, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din moment ce terenul de sub bateria de garaje a fost deja restituit în natură reclamantei, nu se mai poate pune problema afectațiunii de amenajare de utilitate publică pentru suprafața de 164 mp în litigiu, situată în fața acestui teren, pe ideea că ar reprezenta calea de acces la bateria de garaje, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind astfel lipsite de pertinență. Nici suprafața de 144 mp nu poate fi caracterizată ca fiind afectată de amenajări de utilitate publică. Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, explică conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”, în sensul că acestea reprezintă suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității.

Prin urmare, simpla destinație a terenului nu este suficientă și nu determină excluderea bunului de la restituire către fostul proprietar pe motiv că este afectat de o amenajare de utilitate publică, ci este necesar în acest scop să se verifice în ce măsură imobilul deservește utilității publice, în sensul de a acoperi nevoile comunității. Or, în speță, este definitiv stabilit că suprafața de 144 mp este liberă de construcții, fiind mărginită de două alei de acces și, chiar dacă în fapt ea reprezintă spațiu verde, simpla sa destinație de spațiu verde nu este suficientă pentru a o încadra în categoria amenajărilor de utilitate publică, esențial în acest sens fiind faptul dacă imobilul deservește în concret utilității publice, adică acoperă nevoile comunității.

Cât timp respectiva suprafață de teren este liberă de construcții și nu afectează cu nimic accesul la blocurile din zonă, aleile de acces fiind situate în afara ei, nu se poate considera că deservește nevoile comunității. Neavând, deci, caracterul unei amenajări de utilitate publică, suprafața de 144 mp în litigiu a fost corect restituiră în natură, neîncadrându-se în excepția de la această măsură, prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Faptul că în legislația mediului sunt dispoziții care interzic schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi nu constituie un impediment la restituirea în natură a suprafeței de 144 mp în litigiu, cum greșit susține recurenta-pârâtă.

Legea nr. 10/2001 nu exceptează de la restituirea în natură spațiile verzi decât în măsura în care acestea pot fi calificate drept amenajări de utilitate publică, ceea ce nu este cazul suprafeței litigioase de 144 mp, iar ca lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001 se aplică prioritar față de legea generală, conform principiului de drept specialia generalibus derogant, înlăturând incidența legii generale, deci și a legilor privind protecția mediului. Cât privește posibilitatea ca cele două suprafețe restituite în natură să fie afectate de rețele de utilitate publică subterane, invocată, de asemenea, de către recurenta-pârâtă în justificarea imposibilității de restituire în natură, ea este irelevantă în schimbarea soluției în cauză.

Aceasta pentru că instanțele nu-și pot întemeia soluțiile decât pe fapte dovedite, iar recurenta-pârâtă, care a invocat posibilitatea existenței în subteranul terenurilor litigioase a unor rețele de utilitate publică, nu a făcut o asemenea dovadă, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ.

În speță, fiind vorba despre două suprafețe libere de teren, neafectate de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, restituirea lor în natură, dispusă la fond și menținută în apel, este o măsură conformă principiului prevalentei restituirii în natură, ca modalitate reparatorie, față de măsurile reparatorii în echivalent, consacrat prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, așa încât criticile prin care se contestă legalitatea ei sunt nefondate și nu fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.D. și de pârâta P.M. Botoșani împotriva deciziei nr. 83 din 19 mai 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 ianuarie 2010.