ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1056/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 22 noiembrie 2005, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta C.L. Fundulea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a chemat în judecată pe pârâții I.N.C.D.A. Fundulea, P.M.M., M. I., M.I., C.M.A.A., M.C.M. M.E., M.D.N. și M.L.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziilor nr. 162, 163, 165 și 166, emise la data de 04 octombrie 2005 de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea, cu încălcarea competenței materiale prevăzute în favoarea sa de dispozițiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul Ț. A., care a solicitat anularea deciziei nr. 166 din 04 octombrie 2005, emisă de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea cu încălcarea competenței materiale prevăzute în favoarea reclamantei de dispozițiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum și cu nesocotirea dreptului său de persoană îndreptățită la restituire, alături de pârâta M.L.A., în favoarea căreia s-a emis dispoziția atacată, drept decurgând din formularea unei notificări separate, în calitate de moștenitor al autorului comun M.C. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 811 din 17 mai 2006, a respins atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu, pentru următoarele considerente: Prin deciziile atacate, pârâta I.N.C.D.A.

Fundulea s-a pronunțat pe fondul notificărilor formulate în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 de pârâții persoane fizice. Aceștia adresaseră inițial notificările reclamantei, care i-a îndrumat către persoana juridică deținătoare a imobilului, respectiv pârâta I.N.C.D.A. Fundulea. Această pârâtă a constatat că notificatorii au calitatea de persoane îndreptățite, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Legea nr. 10/2001, prin însăși titlul său, are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii proprietari, persoane fizice și juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conținutul art. 3 se poate deduce că aceștia și numai aceștia sunt destinatarii și beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale.

Foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluși în expresia „persoane îndreptățite” prevăzută de art. 21 alin. (1) din aceeași lege și tot ei sunt legitimați, în cazul în care sunt interesați, să conteste în instanță dispoziția organului administrativ. În aceeași ordine de idei, art. 24 alin. (7) din aceeași lege, prevede că dacă oferta de restituire (prin echivalent) este refuzată, persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Prin urmare, dreptul la acțiune aparține în exclusivitate „persoanei îndreptățite” numai dacă oferta de restituire în echivalent este refuzată. Nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor.

În speță, reclamanta a solicitat în calitate de terță persoană anularea deciziilor administrative de restituire, motivat de faptul că au fost emise de o persoană juridică care nu mai avea competență materială în soluționarea notificărilor, susținând că această competentă i-ar reveni ei, fără însă să poată face dovada că imobilele pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent sunt altele decât cele prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Soluția primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 488/ A din 19 iunie 2008, a respins apelurile declarate de reclamantă și intervenient, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut, în ceea ce privește excepțiile ridicate în cauză, respectiv excepțiile lipsei de interes, lipsei termenului legal al cererii, lipsei competenței materiale și lipsei calității procesuale a reclamantei, că acestea au fost respinse prin încheierea de ședință din 17 februarie 2006, care face parte integrantă din sentința pronunțată în primă instanță. Pe fondul cauzei, curtea și-a însușit motivarea primei instanțe, reținând, prin raportare la dispozițiile art. 3, art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, că dreptul la acțiune aparține în exclusivitate „persoanei îndreptățite”, și anume foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor acestora.

De asemenea, s-a reținut că nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanta și intervenientul. I. Recurenta-reclamantă a invocat greșita confirmare în apel a sentinței primei instanțe, în condițiile în care prin această sentință pricina a fost soluționată pe excepția lipsei calității procesuale active, fără ca respectiva excepție să fi fost invocată, din oficiu, de către instanță. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a contestat legalitatea soluției de respingere a acțiunii pentru lipsa calității sale procesuale active, pronunțată la fond și menținută în apel.

Astfel, a arătat că instanțele anterioare și-au motivat soluția pe considerentul că dreptul la acțiune aparține în exclusivitate persoanei îndreptățite și că nu există nicio normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unor terțe persoane în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire. Or, potrivit normelor dreptului civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană interesată, iar reclamanta este persoană interesată să ceară constatarea nulității deciziilor administrative de restituire emise de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea, deoarece, la data emiterii lor, competența de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din extravilan fusese transferată către comisiile locale de fond funciar, potrivit dispozițiilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Deciziile de restituire în baza Legii nr. 10/2001 emise de o entitate rară competență materială sunt lovite de nulitate absolută, iar instanța de judecată trebuie să constate această nulitate, numai că, în cauză, instanțele nu s-au pronunțat asupra nulității absolute a deciziilor emise de pârâtă, ce s-a cerut a se constata prin cererea de chemare în judecată. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. II. Recurentul-intervenient a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel nu și-a motivat hotărârea în ceea ce privește apelul intervenientului în interes propriu (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Din motivarea instanței nu reies alte motive decât cele care privesc exclusiv pe apelanta-reclamantă, fără a se putea susține că acestea răspund și apelului intervenientului, cât timp acesta invocase ca motiv de nulitate a deciziei nr. 166/2005 nu doar necompetența materială a entității emitente, dar și faptul că el are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea sa de restituire coexistând cu cea a comoștenitoarei autorului comun, pe numele căreia pârâta I.N.C.D.A. Fundulea a emis decizia de restituire atacată. 2. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Aceasta deoarece, la data soluționării cererii de apel, articolul de lege pe care instanța și-a întemeiat hotărârea, respectiv art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, era abrogat.

Intimata-pârâtă I.N.C.D.A. Fundulea a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate, sens în care a reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare. De asemenea, a depus întâmpinare și intimatul-pârât C.A. M.A., care a invocat pe această cale excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe cererea principală de chemare în judecată și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii față de el. Intimatul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă pe cererea de constatare a nulității deciziei de restituire nr. 163/2005, deoarece terenul ce face obiectul acestei decizii excede competenței teritoriale a reclamantei, nefiind situat în orașul Fundulea, ci în comuna Sohatu, așa cum dovedesc înscrierile de carte funciară.

Pe cale de consecință, s-a susținut că reclamanta nu poate justifica nici un interes legitim în promovarea cererii de constatare a nulității deciziei nr. 163/2005, față de amplasarea terenului la care se referă această decizie pe raza altei unități administrativ-teritoriale decât orașul Fundulea. În subsidiar, dacă excepțiile nu vor fi primite, intimatul a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate. Întrucât prin întâmpinarea intimatului-pârât C.A.M.A. sunt invocate două excepții, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât pe cererea principală de chemare în judecată și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea aceleiași cereri, iar recursurile exercitate în cauză poartă asupra unei a treia, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., care obligă instanța să cerceteze mai întâi excepțiile de procedură și pe cele de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte are de stabilit, cu prioritate, ordinea soluționării excepțiilor ridicate în cauză. În acest sens, se va avea în vedere că toate cele trei excepții sunt excepții de fond, pentru că sunt în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune, consecința fiind aceea că ordinea soluționării lor se va stabili în funcție de efectele pe care tind să le producă în proces. Astfel, excepția care trebuie analizată prima este cea referitoare la calitatea procesuală activă. Reclamanta fiind cea care a declanșat procesul, trebuie stabilit mai întâi dacă aceasta este titulara dreptului dedus judecății.

Devreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, numai în măsura în care se stabilește că acesta există în persoana reclamantei, respingându-se excepția lipsei de calitate procesuală activă, se justifică analizarea în continuare a excepției lipsei de interes, verificându-se dacă reclamanta are un folos practic pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Dacă și această din urmă excepție se respinge, se va analiza cea referitoare la calitatea procesuală pasivă, pentru că numai în cazul în care în persoana reclamantei, deci a părții care a declanșat procesul, sunt întrunite toate cerințele pentru exercitarea dreptului la acțiune se justifică verificarea calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, respectiv dacă pârâtul este subiect pasiv al dreptului afirmat de reclamantă.

Nu este de conceput să se stabilească cu prioritate cine este cel obligat în raportul juridic dedus judecății, atâta timp cât concomitent se pune în discuție dacă reclamanta este titulara dreptului din același raport juridic și dacă aceasta are vreun folos practic prin declanșarea procedurii judiciare. Reținând, așadar, ca ordine a soluționării excepțiilor în cauză lipsa de calitate procesuală activă, lipsa de interes și lipsa de calitate procesuală pasivă, reținând totodată că problema calității procesuale active, ce se impune a fi analizată cu prioritate, face obiectul recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte urmează să examineze mai întâi recursurile și, în funcție de dezlegarea dată pe această cale excepției lipsei de calitate procesuală activă, să decidă asupra utilității examinării excepțiilor invocate de intimatul-pârât C.A.M.A.

prin întâmpinare, în ordinea stabilită anterior. Astfel, trecând la analiza recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantei: Susținerea recurentei-reclamante în sensul că prima instanță a soluționat pricina pe excepția lipsei calității procesuale active, fără ca în prealabil să o fi invocat și supus dezbaterii părților este reală, numai că o asemenea greșeală procedurală nu justifica anularea sentinței în calea de atac a apelului, atâta timp cât soluția pronunțată era corectă.

Din considerentele sentinței primei instanțe rezultă că motivul respingerii acțiunii reclamantei a fost lipsa calității procesuale active a acesteia, devreme ce s-a reținut că reclamanta este un terț față de deciziile administrative de restituire a căror nulitate a solicit-o prin acțiune, pe când Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire exclusiv persoanelor îndreptățite, respectiv foștilor proprietari deposedați abuziv sau moștenitorilor acestora. Împrejurarea că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu a fost invocată și pusă în discuția părților de instanță anterior închiderii dezbaterilor reiese din verificarea încheierii de la termenul din 12 mai 2006, când pricina a fost reținută în pronunțare.

Procedând în acest mod, prima instanță a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare, ceea ce a produs reclamantei o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce i s-a respins acțiunea în temeiul unui mijloc procedural cu privire la care nu a avut posibilitatea de a-și expune în prealabil punctul de vedere și de a se apăra. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea anulării actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale este însă subordonată și condiției ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Altfel spus, sancțiunea anulării devine operantă numai în cazul inexistenței unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării.

În cauză, un asemenea remediu există și constă în posibilitatea reclamantei de a discuta legalitatea soluției primei instanțe în căile de atac, posibilitate de care aceasta a și uzat, formulând în căile de atac critici în combaterea excepției lipsei calității procesuale active. Pe cale de consecință, nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este operantă în ceea ce privește sentința primei instanțe, astfel că în considerarea argumentelor redate anterior, care suplinesc motivarea instanței de apel, în mod legal această instanță nu a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile formulate pe acest aspect în recurs fiind neîntemeiate. De asemenea, sunt neîntemeiate și criticile formulate de recurenta- reclamantă în combaterea excepției lipsei calității sale procesuale active pe cererea principală de chemare în judecată.

Sub acest aspect, sunt corecte aprecierile instanțelor anterioare în sensul că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât este un terț față de deciziile administrative de restituire emise în baza acestei legi, pe care le-a contestat prin acțiunea dedusă judecății, solicitând constatarea nulității lor. Astfel, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabilește exclusiv sfera persoanelor ce pot ataca această decizie/dispoziție a autorității sau unității emitente. Acestea sunt persoanele care se pretind îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau cele care au calitatea de succesori ai persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 4 din lege.

După cum corect s-a reținut la fond și în apel, nici un text din Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terților, chiar de ar fi legitimați de un interes actual, de a ataca dispoziția de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naștere între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii. În același timp însă, terților nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României, prin negarea dreptului de a ataca în justiție, potrivit dreptului comun, dispoziția de restituire în natură care, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie titlu de proprietate cu „forța probantă a unui înscris autentic”.

Dar nici din perspectiva dreptului comun reclamanta nu se legitimează procesual activ în cauză. Aceasta deoarece, nu orice persoană poate invoca nulitatea absolută a unui act juridic, ci numai „persoana interesată”, adică cea care justifică un interes legitim și actual. Or, în speță, reclamanta, care este un terț față de deciziile de restituire a căror nulitate a solicitat-o, nu justifică un asemenea interes, neputând fi considerată persoană vătămată prin emiterea deciziilor atacate, cât timp nu a invocat un drept propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a dispus prin aceste decizii. Reclamanta invocă prevederile art. V din Titlul I al Legii nr. 10/2001 pentru a-și legitima competența de soluționare a notificărilor rezolvate prin deciziile atacate, dar aceasta nu îi conferă calitatea de a solicita constatarea nulității acestor decizii, prin care li s-au acordat notificatorilor măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

Pretinsul conflict de competență între reclamantă și o altă instituție a statului cu privire la soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu justifică în persoana reclamantei dreptul de a cere în instanță constatarea nulității deciziilor de soluționare a notificărilor și, deci, calitatea ei procesuală activă în cauză. Reclamanta nu este „persoană interesată” în a cere nulitatea deciziilor de restituire emise de o altă instituție pretins necompetentă, ceea ce ar fi presupus afirmarea unui drept propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a dispus prin deciziile atacate, or în absența afirmării unui asemenea drept, reclamanta nu are calitate procesuală activă pe cererea principală de chemare în judecată.

În ceea ce privește fondul litigiului, contrar celor susținute de recurentă, acesta nu putea fi analizat de instanță. În contextul în care, în speță, s-a reținut corect a nu fi îndeplinită una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, și anume calitatea procesuală activă, intrarea în cercetarea fondului nu era posibilă, așa încât nu se poate imputa instanțelor anterioare că nu au dispus asupra nulității invocate în cauză, criticile formulate în acest sens în recurs nefiind întemeiate. Față de considerentele expuse, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, soluția pronunțată de aceasta este legală, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (singurul în care se încadrează criticile formulate, pct. 5 și 7 ale art. 304 fiind indicate numai formal de parte, deoarece nu a fost dezvoltată cu referire la hotărârea din apel nici o critică care să se subsumeze ipotezelor pe care aceste motive de nelegalitate le reglementează), Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II.

Față de soluția de respingere a recursului reclamantei, urmare a constatării legalității soluției de respingere a acțiunii principale pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei, criticile propriu-zise din recursul intervenientului nu se mai impun a fi analizate, urmând ca și acest recurs să fie respins, în considerarea următoarelor argumente: Recurentul a învestit prima instanță cu o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând pe această cale anularea uneia dintre deciziile de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la care se ceruse anularea prin acțiunea principală, pe de o parte pentru motivul care a stat la baza acțiunii principale, necompetența materială a entității care a dispus restituirea prin decizia contestată, iar pe de altă parte pentru că respectiva decizie ar fi fost emisă în favoarea unui singur comoștenitor, iar nu a tuturor celor care au formulat notificări de restituire în calitate de persoane îndreptățite în sensul art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care s-ar afla și el.

Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenție principală se grefează pe cererea inițială, ceea ce înseamnă că ea trebuie să aibă legătură cu pretențiile originare, că nu poate exista în absența raportului de conexitate cu cererea principală, originară. Or, în speță, cât timp s-a constatat că nu este îndeplinită una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile în privința cererii principale de chemare în judecată, nu se mai poate stabili un raport de conexitate între cererea de intervenție în interes propriu și cererea principală, ceea ce se opune discutării în procesul pendinte a cererii de intervenție, urmând ca dreptul pretins de intervenient să fie valorificat de acesta pe cale separată, prin formularea unei cereri autonome de chemare în judecată.

Chiar dacă intervenția principală, în interes propriu, are caracter independent, autonom, reprezentând o veritabilă acțiune, prin care terțul tinde la valorificarea sau conservarea unui drept propriu, ea nu poate fi soluționată în procesul declanșat la inițiativa altei persoane, dacă cererea acesteia din urmă nu a fost rezolvată în fond. Soluția este susținută și de interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 55 C. proc. civ., care prevăd, ca regulă, că „Intervenția se judecă odată cu cererea principală.” Rezultă din această interpretare că cererea de intervenție nu se va putea judeca astfel dacă instanța nu se pronunță asupra cererii principale, rezolvând-o în fond, cum este și cazul în speță.

Prin urmare, cât timp față de circumstanțele particulare ale speței nu s-a ajuns la rezolvarea în fond a cererii principale de chemare în judecată, nici cererea de intervenție în interes propriu nu putea fi judecată de instanță, partea interesată având deschisă în acest scop calea separată a unei acțiuni autonome. De aceea, recursul intervenientului nu poate fi primit, urmând a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Față de justețea soluționării pricinii pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, analizarea celorlalte două excepții, invocate direct în recurs de către intimatul-pârât C.A.M.A., prin întâmpinare, excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a devenit inutilă.

Aceasta deoarece, interesul nu se poate analiza în absența dreptului dedus judecății în persoana reclamantei, drept în absența căruia nu are, de asemenea, nicio relevanță nici dacă pârâtul este cel care ar trebui să răspundă în raportul juridic dedus judecății, adică dacă are calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.O. Fundulea - Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și de intervenientul Ț.A. împotriva deciziei nr. 488/ A din 19 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2010.