ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1056/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1056/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași,

la data de 22 noiembrie 2005, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta C.L.

Fundulea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor

a

chemat în judecată pe pârâții I.N.C.D.A.

Fundulea, P.M.M., M.

I., M.I., C.M.A.A.,

M.C.M.

M.E., M.D.N. și M.L.A.,

solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea

deciziilor nr. 162, 163,

165 și 166, emise la

data de 04 octombrie 2005 de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea, cu încălcarea

competenței materiale prevăzute în favoarea sa de dispozițiile art. V din

Titlul I al

Legii nr. 247/2005.

În cauză a

formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul Ț.

A., care a

solicitat anularea deciziei nr. 166 din 04 octombrie 2005, emisă de pârâta I.N.C.D.A.

Fundulea cu încălcarea competenței materiale prevăzute în favoarea

reclamantei de

dispozițiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum și cu

nesocotirea dreptului său de persoană îndreptățită la restituire, alături de

pârâta

M.L.A., în favoarea căreia s-a emis dispoziția atacată, drept

decurgând din formularea unei

notificări separate, în calitate de moștenitor al autorului comun M.C.

Tribunalul

Călărași, prin sentința civilă nr. 811 din 17 mai 2006, a respins atât

acțiunea principală, cât și cererea de

intervenție în interes propriu, pentru următoarele considerente:

Prin deciziile

atacate, pârâta I.N.C.D.A. Fundulea s-a pronunțat pe fondul

notificărilor

formulate în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 de pârâții persoane

fizice. Aceștia

adresaseră inițial notificările reclamantei, care i-a îndrumat către persoana

juridică deținătoare a imobilului, respectiv pârâta I.N.C.D.A. Fundulea.

Această pârâtă a constatat că

notificatorii au calitatea de persoane

îndreptățite,

conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (1) și

(2)

din Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 10/2001,

prin însăși titlul său, are menirea de a institui măsuri

reparatorii pentru foștii proprietari,

persoane fizice și juridice, ai imobilelor

preluate

abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Din conținutul art. 3 se poate deduce că aceștia și numai aceștia sunt

destinatarii și beneficiarii reglementărilor

acestei legi speciale. Foștii proprietari ai

imobilelor preluate abuziv

sunt cei incluși în expresia „persoane îndreptățite”

prevăzută de art. 21 alin. (1) din aceeași lege și tot ei sunt

legitimați, în cazul în care sunt

interesați, să conteste în instanță

dispoziția organului administrativ. În aceeași

ordine de idei, art. 24 alin. (7) din aceeași lege, prevede că dacă

oferta de restituire (prin

echivalent) este refuzată, persoana

îndreptățită poate ataca în justiție decizia

prevăzută

la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Prin

urmare, dreptul la acțiune aparține în

exclusivitate „persoanei îndreptățite” numai

dacă oferta de restituire

în echivalent este refuzată.

Nu există nici o

normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei

terțe persoane,

în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, dreptul de a

ataca în

instanță dispoziția de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor.

În speță, reclamanta a solicitat în

calitate de terță persoană anularea deciziilor administrative de restituire,

motivat de faptul că au fost emise de o persoană juridică care nu mai avea

competență materială în soluționarea

notificărilor,

susținând că această competentă i-ar reveni ei, fără însă să poată face

dovada că imobilele pentru care s-au stabilit

măsuri reparatorii în echivalent sunt

altele

decât cele prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Soluția primei instanțe a fost

confirmată de Curtea de Apel București,

secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 488/

A din 19 iunie 2008, a respins apelurile declarate de reclamantă și

intervenient, ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut, în ceea ce privește excepțiile ridicate

în cauză, respectiv excepțiile lipsei

de interes, lipsei termenului legal al cererii,

lipsei competenței materiale și lipsei calității procesuale a

reclamantei, că acestea

au fost respinse prin încheierea de ședință din

17 februarie 2006, care face parte integrantă din sentința pronunțată în primă

instanță.

Pe fondul

cauzei, curtea și-a însușit motivarea primei instanțe, reținând, prin raportare

la dispozițiile art. 3, art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,

că

dreptul la acțiune aparține în exclusivitate „persoanei îndreptățite”, și anume

foștilor

proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor acestora.

De asemenea, s-a

reținut că nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să

confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau

moștenitorilor acestuia, dreptul de a

ataca în instanță dispoziția de restituire, în natură sau prin echivalent a

imobilelor.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanta și

intervenientul.

I. Recurenta-reclamantă a invocat

greșita confirmare în apel a sentinței

primei

instanțe, în condițiile în care prin această sentință pricina a fost

soluționată pe excepția lipsei calității procesuale active, fără ca respectiva

excepție să fi fost

invocată, din oficiu, de către instanță.

Pe de altă

parte, recurenta-reclamantă a contestat legalitatea soluției de

respingere a

acțiunii pentru lipsa calității sale procesuale active, pronunțată la fond

și menținută în apel.

Astfel, a arătat

că instanțele anterioare și-au motivat soluția pe considerentul

că dreptul la

acțiune aparține în exclusivitate persoanei îndreptățite și că nu există nicio

normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unor terțe persoane în

afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia dreptul de a ataca în

instanță

dispoziția de

restituire.

Or, potrivit

normelor dreptului civil, nulitatea absolută a unui act poate fi

invocată de orice persoană interesată,

iar reclamanta este persoană interesată să

ceară

constatarea nulității deciziilor administrative de restituire emise de pârâta

I.N.C.D.A. Fundulea, deoarece, la data emiterii

lor, competența de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001

pentru imobilele din extravilan

fusese

transferată către comisiile locale de fond funciar, potrivit dispozițiilor art.

V din Titlul I al Legii nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (1)

din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Deciziile de

restituire în baza Legii nr. 10/2001 emise de o entitate rară

competență materială sunt lovite de

nulitate absolută, iar instanța de judecată

trebuie

să constate această nulitate, numai că, în cauză, instanțele nu s-au pronunțat

asupra nulității absolute a deciziilor emise de pârâtă, ce s-a cerut a se

constata prin

cererea de chemare în judecată.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

II.

Recurentul-intervenient a formulat următoarele critici:

1.

Instanța de apel

nu și-a motivat hotărârea în ceea ce privește apelul

intervenientului

în interes propriu (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Din motivarea

instanței nu reies alte motive decât cele care privesc exclusiv pe

apelanta-reclamantă, fără a se putea susține că acestea răspund și apelului

intervenientului, cât timp acesta

invocase ca motiv de nulitate a deciziei nr.

166/2005

nu doar necompetența materială a entității emitente, dar și faptul că el are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire

în sensul art. 4 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, notificarea sa

de restituire coexistând cu cea a comoștenitoarei autorului comun, pe numele

căreia pârâta I.N.C.D.A. Fundulea a emis decizia de restituire atacată.

2.

Hotărârea

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.).

Aceasta deoarece, la data soluționării

cererii de apel, articolul de lege pe care instanța și-a întemeiat hotărârea,

respectiv art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, era abrogat.

Intimata-pârâtă I.N.C.D.A. Fundulea a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate, sens în

care a reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare.

De asemenea, a depus întâmpinare și

intimatul-pârât C.A.

M.A., care a invocat pe

această cale excepția lipsei calității sale procesuale

pasive pe cererea principală de chemare în

judecată și excepția lipsei de interes a

reclamantei în promovarea

acțiunii față de el.

Intimatul a susținut că nu are

calitate procesuală pasivă pe cererea de

constatare

a nulității deciziei de restituire nr. 163/2005, deoarece terenul ce face

obiectul acestei decizii excede competenței

teritoriale a reclamantei, nefiind situat

în orașul Fundulea, ci în comuna Sohatu, așa cum dovedesc înscrierile de

carte

funciară.

Pe cale de

consecință, s-a susținut că reclamanta nu poate justifica nici un

interes legitim

în promovarea cererii de constatare a nulității deciziei nr. 163/2005,

față de

amplasarea terenului la care se referă această decizie pe raza altei unități

administrativ-teritoriale decât orașul

Fundulea.

În subsidiar, dacă excepțiile nu vor

fi primite, intimatul a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

Întrucât prin

întâmpinarea intimatului-pârât C.A.M.A.

sunt

invocate două excepții, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui

pârât pe cererea principală de chemare în judecată

și excepția lipsei de interes a

reclamantei în promovarea aceleiași

cereri, iar recursurile exercitate în cauză

poartă

asupra unei a treia, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

față de dispozițiile art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., care obligă instanța să cerceteze mai întâi excepțiile de

procedură și pe cele de fond care fac de prisos, în

tot sau în parte, cercetarea

în fond a pricinii, Înalta Curte are de stabilit, cu prioritate, ordinea

soluționării excepțiilor ridicate în cauză.

În acest sens, se

va avea în vedere că toate cele trei excepții sunt excepții de fond, pentru că

sunt în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune, consecința fiind

aceea că ordinea

soluționării lor se va stabili în funcție de efectele pe care tind să le

producă în proces.

Astfel, excepția

care trebuie analizată prima este cea referitoare la calitatea

procesuală

activă. Reclamanta fiind cea care a declanșat procesul, trebuie stabilit

mai întâi dacă aceasta este titulara

dreptului dedus judecății.

Devreme ce

interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, numai

în măsura în care se stabilește că

acesta există în persoana reclamantei,

respingându-se

excepția lipsei de calitate procesuală activă, se justifică analizarea în

continuare a excepției lipsei de interes, verificându-se dacă reclamanta are un

folos practic pentru a justifica

punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Dacă și această

din urmă excepție se respinge, se va analiza cea referitoare la

calitatea procesuală pasivă, pentru că

numai în cazul în care în persoana

reclamantei,

deci a părții care a declanșat procesul, sunt întrunite toate cerințele

pentru exercitarea dreptului la acțiune se

justifică verificarea calității procesuale pasive a pârâtului chemat în

judecată, respectiv dacă pârâtul este subiect pasiv al

dreptului afirmat de reclamantă. Nu este de

conceput să se stabilească cu prioritate

cine este cel obligat în raportul juridic dedus judecății, atâta timp

cât concomitent

se pune în discuție

dacă reclamanta este titulara dreptului din același raport juridic

și dacă aceasta are vreun folos practic prin

declanșarea procedurii judiciare.

Reținând, așadar, ca ordine a

soluționării excepțiilor în cauză lipsa de

calitate

procesuală activă, lipsa de interes și lipsa de calitate procesuală pasivă,

reținând totodată că problema calității

procesuale active, ce se impune a fi analizată cu prioritate, face obiectul

recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte urmează să

examineze mai întâi recursurile și, în funcție de

dezlegarea dată pe această cale

excepției

lipsei de calitate procesuală activă, să decidă asupra utilității examinării

excepțiilor invocate de intimatul-pârât C.A.M.A. prin

întâmpinare, în ordinea stabilită anterior.

Astfel, trecând

la analiza recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte reține

următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamantei:

Susținerea recurentei-reclamante în

sensul că prima instanță a soluționat pricina pe excepția lipsei calității

procesuale active, fără ca în prealabil să o fi invocat și supus dezbaterii

părților este reală, numai că o asemenea greșeală

procedurală nu justifica anularea sentinței în calea de atac a

apelului, atâta timp cât

soluția pronunțată era corectă.

Din

considerentele sentinței primei instanțe rezultă că motivul respingerii

acțiunii reclamantei a fost lipsa

calității procesuale active a acesteia, devreme ce

s-a reținut că reclamanta este un terț față de deciziile administrative

de restituire a

căror nulitate a

solicit-o prin acțiune, pe când Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul

de

a ataca în instanță dispoziția de restituire exclusiv persoanelor îndreptățite,

respectiv foștilor proprietari deposedați

abuziv sau moștenitorilor acestora.

Împrejurarea că

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu a fost invocată și

pusă în discuția părților de instanță anterior închiderii dezbaterilor reiese

din verificarea încheierii de la termenul din 12 mai 2006, când pricina a fost

reținută în pronunțare.

Procedând în acest mod, prima instanță

a încălcat principiile

contradictorialității

și dreptului la apărare, ceea ce a produs reclamantei o vătămare în sensul art.

105 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce i s-a respins acțiunea

în temeiul unui mijloc procedural cu privire la

care nu a avut posibilitatea de a-și

expune în prealabil punctul de

vedere și de a se apăra.

Potrivit art. 105

alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea anulării actului

îndeplinit cu

neobservarea formelor legale este însă subordonată și condiției ca

vătămarea să nu poată fi înlăturată

decât prin anularea actului. Altfel spus,

sancțiunea

anulării devine operantă numai în cazul inexistenței unui alt remediu

procesual

de înlăturare a vătămării.

În cauză, un asemenea remediu există

și constă în posibilitatea reclamantei

de a

discuta legalitatea soluției primei instanțe în căile de atac, posibilitate de

care aceasta a și uzat, formulând în căile de atac critici în combaterea

excepției lipsei

calității procesuale active.

Pe cale de

consecință, nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este

operantă în ceea ce privește sentința primei instanțe, astfel că în

considerarea argumentelor redate

anterior, care suplinesc motivarea instanței de

apel, în mod legal această instanță nu a dispus desființarea sentinței

cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, criticile formulate pe acest

aspect în recurs fiind neîntemeiate.

De asemenea, sunt neîntemeiate și

criticile formulate de recurenta-

reclamantă

în combaterea excepției lipsei calității sale procesuale active pe cererea

principală

de chemare în judecată.

Sub acest

aspect, sunt corecte aprecierile instanțelor anterioare în sensul că reclamanta

nu are calitate procesuală activă în cauză din perspectiva dispozițiilor Legii nr.

10/2001, întrucât este un terț față de deciziile administrative de restituire

emise în baza acestei legi, pe care le-a contestat prin acțiunea dedusă

judecății,

solicitând

constatarea nulității lor.

Astfel, prin art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabilește exclusiv sfera

persoanelor ce pot ataca această

decizie/dispoziție a autorității sau unității emitente.

Acestea sunt

persoanele care se pretind îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 sau cele care au

calitatea de succesori ai persoanelor

îndreptățite

la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 4 din lege.

După cum corect s-a reținut la fond și

în apel, nici un text din Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede

posibilitatea terților, chiar de ar fi

legitimați

de un interes actual, de a ataca dispoziția de restituire, deoarece raportul

juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001

ia naștere între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire

în natură sau la măsuri reparatorii.

În același timp

însă, terților nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție

consacrat de art.

21 din Constituția României, prin negarea dreptului de a ataca în justiție,

potrivit dreptului comun, dispoziția de restituire în natură care, conform

prevederilor art.

25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie titlu de

proprietate cu „forța probantă a unui

înscris autentic”.

Dar nici din perspectiva dreptului

comun reclamanta nu se legitimează procesual activ în cauză.

Aceasta

deoarece, nu orice persoană poate invoca nulitatea absolută a unui

act juridic, ci numai „persoana

interesată”, adică cea care justifică un interes legitim și actual.

Or, în speță, reclamanta, care este un

terț față de deciziile de restituire a

căror

nulitate a solicitat-o, nu justifică un asemenea interes, neputând fi

considerată

persoană vătămată prin

emiterea deciziilor atacate, cât timp nu a invocat un drept

propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a

dispus prin aceste decizii.

Reclamanta

invocă prevederile art. V din Titlul I al Legii nr. 10/2001 pentru

a-și legitima competența de

soluționare a notificărilor rezolvate prin deciziile

atacate, dar aceasta nu îi conferă calitatea de a solicita constatarea

nulității acestor decizii, prin care li s-au acordat notificatorilor măsuri

reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv.

Pretinsul

conflict de competență între reclamantă și o altă instituție a statului

cu privire la soluționarea

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu

justifică în persoana reclamantei dreptul de a cere în instanță

constatarea nulității

deciziilor de soluționare a notificărilor și,

deci, calitatea ei procesuală activă în

cauză.

Reclamanta nu este „persoană interesată” în a cere nulitatea deciziilor de

restituire emise de o altă instituție pretins

necompetentă, ceea ce ar fi presupus

afirmarea

unui drept propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a dispus prin

deciziile atacate, or în absența afirmării unui asemenea drept, reclamanta nu

are

calitate procesuală activă pe

cererea principală de chemare în judecată.

În ceea ce privește fondul litigiului,

contrar celor susținute de recurentă, acesta nu putea fi analizat de instanță.

În contextul în

care, în speță, s-a reținut corect a nu fi îndeplinită una din

condițiile de exercițiu ale acțiunii

civile, și anume calitatea procesuală activă, intrarea în cercetarea fondului

nu era posibilă, așa încât nu se poate imputa

instanțelor

anterioare că nu au dispus asupra nulității invocate în cauză, criticile

formulate

în acest sens în recurs nefiind întemeiate.

Față de considerentele expuse, care

suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, soluția pronunțată de aceasta

este legală, astfel că nefiind întrunite

cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(singurul

în care se încadrează criticile formulate, pct. 5 și 7 ale art. 304 fiind

indicate numai formal de parte, deoarece nu a fost dezvoltată cu referire la

hotărârea din apel nici o critică care să se subsumeze ipotezelor pe care

aceste motive de nelegalitate le reglementează), Înalta Curte va respinge

recursul

reclamantei ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Față de soluția de respingere a

recursului reclamantei, urmare a

constatării

legalității soluției de respingere a acțiunii principale pentru lipsa calității

procesuale active a reclamantei,

criticile propriu-zise din recursul intervenientului

nu se mai impun a

fi analizate, urmând ca și acest recurs să fie respins, în considerarea

următoarelor argumente:

Recurentul a învestit prima instanță

cu o cerere de intervenție în interes

propriu,

solicitând pe această cale anularea uneia dintre deciziile de restituire emise

în

baza Legii nr. 10/2001, cu privire la care se ceruse anularea prin acțiunea

principală, pe de o parte pentru motivul care a

stat la baza acțiunii principale,

necompetența

materială a entității care a dispus restituirea prin decizia contestată,

iar pe de altă parte pentru că respectiva decizie

ar fi fost emisă în favoarea unui

singur comoștenitor, iar nu a tuturor

celor care au formulat notificări de restituire în calitate de persoane

îndreptățite în sensul art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, situație

în care s-ar afla și el.

Fiind o cerere

incidentală, cererea de intervenție principală se grefează pe

cererea inițială, ceea ce înseamnă că

ea trebuie să aibă legătură cu pretențiile originare, că nu poate exista în

absența raportului de conexitate cu cererea principală, originară.

Or, în speță,

cât timp s-a constatat că nu este îndeplinită una din condițiile de

exercițiu ale

acțiunii civile în privința cererii principale de chemare în judecată, nu se

mai poate stabili un raport de conexitate între cererea de intervenție în

interes

propriu și

cererea principală, ceea ce se opune discutării în procesul pendinte a

cererii de intervenție, urmând ca dreptul pretins

de intervenient să fie valorificat de

acesta pe cale separată, prin

formularea unei cereri autonome de chemare în judecată.

Chiar dacă intervenția principală, în

interes propriu, are caracter

independent,

autonom, reprezentând o veritabilă acțiune, prin care terțul tinde la

valorificarea

sau conservarea unui drept propriu, ea nu poate fi soluționată în

procesul declanșat la inițiativa altei persoane,

dacă cererea acesteia din urmă nu a

fost rezolvată în fond.

Soluția este

susținută și de interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 55

C. proc. civ.,

care prevăd, ca regulă, că „Intervenția se judecă odată cu

cererea principală.”

Rezultă din această interpretare că

cererea de intervenție nu se va putea

judeca

astfel dacă instanța nu se pronunță asupra cererii principale, rezolvând-o în

fond,

cum este și cazul în speță.

Prin urmare, cât timp față de

circumstanțele particulare ale speței nu s-a

ajuns

la rezolvarea în fond a cererii principale de chemare în judecată, nici cererea

de intervenție în interes propriu nu putea fi judecată de instanță, partea

interesată

având deschisă în acest

scop calea separată a unei acțiuni autonome.

De aceea,

recursul intervenientului nu poate fi primit, urmând a fi respins ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Față de justețea soluționării pricinii

pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, analizarea

celorlalte două excepții, invocate direct în recurs de către intimatul-pârât C.A.M.A.,

prin întâmpinare,

excepția lipsei de interes

a reclamantei în promovarea acțiunii și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, a

devenit inutilă. Aceasta deoarece, interesul

nu se poate analiza în absența dreptului dedus judecății în persoana

reclamantei, drept în absența căruia nu are, de asemenea, nicio relevanță nici

dacă pârâtul este

cel care ar trebui să răspundă în raportul juridic

dedus judecății, adică dacă are calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta P.O. Fundulea - Comisia locală pentru stabilirea

dreptului de proprietate

privată asupra

terenurilor și de intervenientul Ț.A. împotriva deciziei

nr. 488/ A din

19 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 18 februarie 2010.