Decizia nr. 1922/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei: Prin acțiunea civilă înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Oltenița, sub nr. x/2014, prin declinarea competenței de la Tribunalul Călărași, dispusă prin Sentința civilă nr. 595 din 17 iunie 2014, reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții G. și SC H. SRL Plătărești, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 43,125 ha baltă, situat în extravilanul comunei Frumușani, județ Călărași, în temeiul art. 911 noul C. civ. și a Legii nr. 7/1996, rectificarea, în sensul radierii, din cartea funciară, a imobilului revendicat, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. x/2011, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pârâții G. și S.C H. SRL Plătărești au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat ca, în contradictoriu cu reclamanții - pârâți și cu pârâții Comisia locala pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Frumușani, județul Călărași, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călărași, Comuna Frumușani, prin primar, I., J., K. să se dispună constatarea nulității absolute a următoarelor acte: a) Hotărârea nr. 350 din 11 mai 2011 emisă de Comisia județeană pentru reconstituirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Călărași; b) Procesul-verbal de punere posesie nr. x din 31 mai 2011 întocmit de Com. Frumușani, prin primar, cu ocazia punerii în posesie a proprietarilor asupra terenurilor; c) titlul de proprietate nr. x eliberat la 11 iulie 2001 de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călărași, pe baza propunerii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din comuna Frumușani, prin care li s-a reconstituit persoanelor fizice reclamante dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren arabil în suprafață de 7.683 mp, situat în extravilanul comunei Frumușani, jud. Călărași, tarlaua x/5, parcela x și suprafața de 43 ha și 1.250 mp reprezentând baltă, situat în extravilanul com. Frumușani, jud. Călărași, tarla x, parcela x, ca fiind eliberat în favoarea unor persoane care nu erau îndreptățite la reconstituire și prin încălcarea art. 3 din Legea nr. 167/1997. Totodată, s-a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în temeiul art. 907 și urm. C. civ., rectificarea intabulării din Cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamanților, având în vedere cauza de nulitate a actelor de dobândire a dreptului de proprietate. Pârâții G. și SC H. SRL Plătărești au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în temeiul art. 75 C. proc. civ., să se ia act că titularul bunului asupra căruia poarta acțiunea în revendicare este Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, deoarece bunul revendicat se află în domeniul public al Statului roman și în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură, solicitând citarea Statului roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură. Totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca nefondată, întrucât, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamanților este lovit de nulitate absolută, iar, pe de altă parte, bunul revendicat se află în domeniul public al Statul roman și în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură. Prin cererea de intervenție în interes propriu depusă la data de 10 iunie 2014, intervenientul Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat anularea următoarelor acte juridice: Hotărârea nr. 350 din 11 mai 2011 emisă de Comisia județeană Călărași pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor; Procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 31 mai 2011întocmit de com. Frumușani; Titlul de proprietate nr. x/2011 eliberat de Comisia Județeană Călărași pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în ce privește suprafețele de 7.683 mp situată în tarla x, parcela x și suprafața de 43, 1.250 ha situată în tarla x parcela x; rectificarea intabulării din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamanților ca urmare a constatării nulității actelor de proprietate.

Hotărârile pronunțate în fazele procesuale anterioare. Învestită cu soluționarea acțiunii, Judecătoria Oltenița, prin Sentința civilă nr. 2177 din 23 decembrie 2014, a respins excepția necompetenței materiale, invocată de pârâții G. și SC H. SRL Plătărești, ca neîtemeiată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei județene de fond funciar Călărași, invocată prin cererea principală de reclamanții A., B., C., D., E. și F. și introdușii în cauză L., F., D., M., F. și N. și, în consecință, a respins cererea principală formulată de aceștia împotriva pârâtei Comisia județeană de fond funciar Călărași, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Comisia județeană de fond funciar Călărași, privind cererea reconvențională, ca netemeinică. Prin cererea înregistrată în Dosar la data de 25 februarie 2015, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat soluționarea cererii de completare a Sentinței civile nr. 2177 din 23 decembrie 2014 în sensul continuării judecării și pronunțării asupra fondului litigiului, respectiv de stabilire a unui termen de judecată întrucât fondul litigiului nu a făcut obiectul dezbaterii și judecății. Prin Sentința civilă nr. 457 din 15 aprilie 2015, Judecătoria Oltenița a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții G. și SC H. SRL Plătărești; a luat act că reclamanții renunță la excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către pârâți; a respins excepția lipsei de interes a pârâților, invocată de reclamanți, ca netemeinică. Pe fondul cauzei, instanța a admis acțiunea principală formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții G. și SC H. SRL Plătărești și a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietare și liniștită posesie, imobilul-teren în suprafață de 43,125 ha baltă, situat în extravilanul com. Frumușani, jud. Călărași. A dispus rectificarea în sensul radierii, din cartea funciară a acestui imobil, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. x/2011 și a constatat că, prin Sentința civilă nr. 2177 din 23 decembrie 2014, s-a pronunțat cu privire la excepțiile invocate în cererea reconvențională dedusă judecății. Totodată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâții G. și SC H. SRL Plătărești, ca netemeinică. Împotriva Sentinței civile nr. 2177/2014 a Judecătoriei Oltenița au declarat apel reclamanții pârâți A., B., C., D., E. și F., precum și pârâții reclamanți G. și SC H. SRL, iar împotriva Sentinței civile nr. 457/2015 a Judecătoriei Oltenița au declarat apel pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași și pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura. Prin Decizia civilă nr. 323 din 9 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Călărași au fost admise apelurile astfel declarate; s-a dispus anularea Sentinței civile nr. 2177/2014 și a Sentinței civile nr. 457/2015 pronunțate de Judecătoria Oltenița și judecarea cauzei în primă instanță de către Tribunalul Călărași. Prin Sentința civilă nr. 888 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Călărași - în judecarea fondului cauzei - a fost admisă excepția autorității lucrului judecat invocată de către reclamanți în contradictoriu cu pârâții G. și H. SRL Plătărești; a fost admisă acțiunea principală formulată de către reclamanții; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călărași; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de către pârâții G. și H. SRL Plătărești; a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientul Statul român, prin Ministerul Finanțelor (ANAF), DGRFP Ploiești/A.J.F.P. Călărași; pârâții G. și H. SRL Plătărești au fost obligați să lase liber și în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul compus din teren - baltă în suprafață de 43,125 ha situat în com. Frumușani, jud. Călărași, extravilan, individualizat conform Titlului de Proprietate nr. x eliberat la 11 iulie 2011 de către Comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor județul Călărași; s-a dispus radierea din Cartea Funciară a acestui imobil cu nr. x Com. Frumușani, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012, cauza nr. x/2011 a Tribunalului Prahova. Totodată, pârâții G. și H. SRL au fost obligați să plătească reclamanților A., B., C., D., E. și F. suma de 6.314 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată (exclusiv timbrajul). Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții. Prin Decizia nr. 134/A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul, a fost anulată, în parte, sentința civilă apelată, în ce privește soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat, în raport de cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant G.. Evocând fondul cererii reconvenționale formulată de pârâtul reclamant G., a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac a recursului. Împotriva Deciziei nr. 134/A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții G. și SC H. SRL. Recursul a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motivele de recurs fiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții susținând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii relativ la soluția prin care s-a dispus respingerea, după evocarea fondului, a cererii reconvenționale formulate de G. și, că, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. După prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții susțin, în esență, următoarele: Critica adusă sentinței de fond privind lipsa analizei situației de fapt și a limitelor exercitării dreptului de dispoziție al intimaților-reclamanți, a determinat instanța de apel să analizeze atât contextul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, cât și efectele acestui act juridic față de dreptul de proprietate ce s-a stabilit în favoarea reclamanților intimați prin emiterea Titlului de proprietate nr. x din 11 iulie 2011. Instanța de apel reține faptul că promisiunea de vânzare cumpărare a fost încheiată înainte de a fi eliberat titlul de proprietate în favoarea lui K. care și-a justificat calitatea de proprietar prin raportare la o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 666/2003 pronunțată de Judecătoria Oltenița) care stabilea reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețele promise spre vânzare, dar și faptul ca, în ipoteza în care reconstituirea în natură nu mai era posibilă, să fie acordat teren arabil în echivalent. Reținerea instanței de apel este greșită deoarece, în fapt, la 22 ianuarie 1998 și K., în calitate de moștenitor al defuncților O. și P., a formulat și semnat cererea nr. x de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 43,125 ha balta, 0,7683 ha vâlcea și 0,3750 ha pădure. Cererea a fost respinsă pe motiv că, în temeiul Legii nr. 1/2000 nu se reconstituie bălți. K. deși a formulat contestație, soluția de respingere a contestației sale nu i-a fost comunicată, motiv pentru care a formulat o nouă petiție către Comisia Județeană, solicitând, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate. Hotărârea de respingere nr. 63/2003 a fost contestată de către K., Judecătoria Oltenița pronunțând, în dosarul nr. x/2003, sentința reținută de instanța de apel, respectiv Hotărârea nr. 666/2003, prin care s-a admis plângerea și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate. Sentința indicată a rămas definitivă și irevocabilă, în baza deciziei civile 319/24 iunie 2003 a Tribunalului Călărași. Or, în baza acestei hotărâri s-a emis, numai pe numele lui K., titlul de proprietate nr. x/2004 eliberat de CJPSDPT Călărași, pentru suprafața de 43,8933 ha, teren arabil pe raza Comunei Frumușani, județul Călărași. Fiind nemulțumit de amplasamentul atribuit, K. (promitentul vânzător) s-a adresat Judecătoriei Oltenița care, prin Sentința civilă nr. 266/2006, a admis acțiunea și a anulat Titlul de proprietate nr. x/2004, dispunând reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, adică pentru 43,125 ha baltă, în tarlaua x parcela x, astfel încât, în baza acestei hotărâri, a fost emis titlul de proprietate nr. x din 20 iulie 2006 pe numele K. pentru suprafața totală de 43,8933 ha, din care 43,125 ha baltă în tarlaua x, parcela x, învecinat la N cu rest baltă, la S-E-V cu drumuri, și 0,7683 ha arabil în tarlaua x/5 parcela x pe raza Comunei Frumușani, județul Călărași. La aceeași data, respectiv 20 iulie 2006, s-a realizat și punerea în posesie conform Procesului-verbal înregistrat la Primăria Frumușani cu nr. x din 20 iulie 2006. Raportat la circumstanțele prezentate, recurenții apreciază greșită și lipsită de temei legal concluzia instanței de apel, potrivit căreia promitentul vânzător și-ar justificat calitatea de proprietar prin raportare la o hotărâre judecătorească care nu individualizează terenul înstrăinat și, că, promisiunea de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiata înainte de eliberarea titlului de proprietate emis în favoarea lui K. Consideră că interpretarea dată de instanța de apel este netemeinică, în condițiile în care dispozitivul sentinței prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate către promitentul-vânzător menționează limitele numerice ale suprafeței de teren reconstituite. Considerentele sentinței civile identifică și rețin, din materialul probator, limitele de identificare ale terenului pentru care se face reconstituirea în natură respective: schițe topografice, adrese emise de primărie cu privire la natura de baltă a terenului. Decizia civilă nr. 319/2003 pronunțată de Tribunalul Călărași, în Dosarul nr. x/2003, indică prioritatea acordată de legea fondului funciar principiului reparării în natură, principiu recomandat și de practica CEDO. Apreciază că aceste considerente se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind stabilit faptul că reconstituirea dreptului de proprietate către K. urma a fi realizată în natură. Instanța de apel a dat o interpretare greșită promisiunii de vânzare-cumpărare atunci când a reținut că "vânzătorul s-a obligat să vândă în viitor terenul în litigiu, care în mod pur subiectiv și declarativ a fost individualizat din punct de vedere al localizării și întinderii". Concluzia instanței de apel este nelegală și netemeinică, întrucât efectele promisiunii obligația de vânzare au fost eronat subordonate condiției de a i se restitui promitentului-vânzător dreptul de proprietate asupra imobilului promis. Instanța de apel face o aplicare greșită a normei de drept material privind principiul conversiunii juridice, întrucât promisiunea de vânzare cumpărare este valabilă și în ipoteza în care reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi făcut prin echivalent și nu în natură. Instanța de apel, în prezența a trei hotărâri judecătorești definite și irevocabile, procedează la analizarea antecontractului de vânzare cumpărare sub aspectul legalității acestuia și, luând în considerare o situație ipotetică, căreia îi acorda o valoarea nereală, subordonează efectele acestei promisiuni unei condiții de restituire în natură care, de altfel, s-a realizat. Promitentul vânzător nu s-a obligat să vândă în viitor terenul în litigiu și nici nu a individualizat imobilul în mod pur subiectiv și declarativ, în condițiile în care Sentința civilă nr. 666/2003 a Judecătoriei Oltenița coroborată cu Decizia civilă nr. 319/2003 a Tribunalului Călărași aveau indicate limitele dreptului de proprietate identificat pe baza documentației ce a stat la baza întocmirii dosarelor de retrocedare și care conțineau elemente de identificare a terenului litigios. Promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv antecontractul perfectat la 25 martie 2005 conține elemente de identificare a imobilului promis atât în ceea ce privește suprafața, localizarea, dar mai ales numărul cadastral, informațiile menționate nereprezentând un aport subiectiv și declarativ al promitentului vânzător, ci informații care se regăsesc în actele ce au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate de către autorului lui K.-O., imobilul deținând număr de carte funciară încă din 1939, conform extrasului de carte funciară nr. x/1939 a Comunei Știubei Orăști. Or, dovezile emise de Sfatul Popular Știubei Orăști în anul 1951 confirmă faptul că autorul promitentului vânzător era, la acea dată, proprietarul Q.. Instanța de apel, în dorința de a legitima soluția instanței de fond, extinde nepermis analizei efectelor hotărârii judecătorești care justifică existența dreptului de proprietate a lui G., respectiv a Deciziei civile nr. 1127/2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, apreciind nelegal că aceasta a fost pronunțată "cu peste 7 ani mai târziu față de momentul antecontractului" și că, în acest interval de timp "au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a tranșat chestiunea existenței și întinderea dreptului lui K. de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, dar și chestiunea amplasamentului asupra căruia se face reconstituirea". Instanța de apel concluzionează arbitrar "că în anul 2012, când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită apelantului pârât". Instanța de apel concluzionează arbitrar în sensul că "K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită". Ori, la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, K. era titular al unui drept real asupra terenului în suprafață de 43.125 ha, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin Sentința civilă nr. 666/2013 a Judecătoriei Oltenița, executorie prin Încheierea 1157/2004. Instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 1337 raportat la art. 1331 C. civ., a dispus evicțiunea totală a recurentului G., ignorând și încălcând cota parte pe care K. o deținea în calitatea sa de moștenitor al autorului O. De aceea, reținerea de către instanța de apel, a faptului că "K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să-l transmită" este neconformă cu realitatea, instanța negându-i promitentului-vânzător însăși calitatea de moștenitor al lui O. De altfel, K. a fost singurul dintre moștenitori care a contestat Hotărârea nr. 63/2003 emisă de Comisia Județeană Călărași pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului, solicitând anularea acesteia și obligarea Comisiei Județene Călărași și a Comisiei Locale Frumușani pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să dispună reconstituirea în natură a dreptul de proprietate private asupra suprafeței de 43,1250 ha baltă. Doar în urma demersurilor lui K., unitățile administrativ teritoriale au procedat la recunoașterea dreptului de proprietate și la emiterea titlului asupra terenului în litigiu. Abia după 4 ani de la data pronunțării sentinței civile nr. 666/2003 a Judecătoriei Oltenița, reclamanții au inițiat primele demersuri în vederea constatării dreptului acestora de proprietate. Până la acest moment, singurele acte de administrare și conservarea a bunurilor rămase de pe urma autorului O., au fost promovate și susținute de K. În analiza titlului de proprietate pe care reclamanții îl opun lui G., în calitate de promitent-cumpărător, instanța de apel nu a avut în vedere anterioritatea tuturor demersurilor juridice efectuate de promitentul-vânzător K. pentru ca, în patrimoniul tuturor moștenitorilor lui O., să intre bunul ce face obiectul prezentului litigiu. Sub aspectul aceleași încălcări a normelor de drept material, recurenții pretind că instanța de apel a acordat autoritate de lucru judecat hotărârii judecătorești prin care s-a constatat ca intimații reclamanți sunt îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, titlu pe care în considera valid. Instanța, însă, nu menționează expres că, titlul de proprietate, care se opune lui G., nu a fost anulat în totalitate, rectificarea acestuia vizând doar titularii dreptului, nu și imobilele asupra cărora s-a constatat un drept de proprietate. K. nu a fost exclus niciodată din titlurile de proprietate și, cu toate acestea, instanța de apel a ignorat dreptul lui K., în calitate de titular al unei cote-parte asupra terenului litigios, considerându-l străin de moștenire și de întreaga procedură administrativă și juridică de reconstituire a dreptului de proprietate. Hotărârea judecătorească căreia instanța de apel îi acordă autoritate de lucru judecat și preferabilitate a analizat doar calitatea de unic moștenitor al lui K. și nu a dispus excluderea acestuia din categoria moștenitorilor îndreptățiți la masa partajabilă rămasă de pe urma autorului O.. Ori nu se poate reține existența unui titlu valid prin ignorarea, calității de coproprietar a lui K. asupra terenului în discuție. Instanța de apel nu a analizat instituția moștenitorului aparent și a actelor de administrare și conservare întreprinse de acesta. Astfel, Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova a fost considerată ca fiind supusă principiului relativității, fiind recunoscut reclamanților-intimați posibilitatea de a opune drepturi proprii și dovezi relative, considerându-i terți față de litigiul astfel soluționat de Tribunalul Prahova. Nu același lucru s-a întâmplat față de K., pe care nu l-a considerat terț față de Decizia civilă nr. 415 din 8 martie 2010 a Judecătoriei Oltenița și Hotărârea nr. 935 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călărași și nu i-a luat în considerare posibilitatea de a opune drepturi proprii și dovezi relative la apărările intimaților-reclamanți în acele cauze. Instanța de apel a ignorat și anulat calitatea de unic titular al demersurilor întreprinse de K. în temeiul Legilor nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2001, acesta fiind singurul moștenitor al defunctului O. care a făcut demersuri pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 43,8933 ha teren neagricol - bălți și cel căruia i s-a reconstituit acest drept. De asemenea, este singurul dintre moștenitori care a promovat Dosarul nr. x/2006, conexat la Dosar x/2006 al Judecătoriei Oltenița și care a solicitat anularea unor contracte încheiate cu AGVPS București și CNAFP în scopul restituirii în natură, pe vechiul amplasament a terenului în litigiu. Or, intimații reclamanți au formulat cereri abia în temeiul Legii nr. 247/2005, prin care și-au însușit cererile 26 și 27 din 2 august 2005 formulate de K., solicitând să le fie reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului ce a aparținut autorului comun. Sesizată cu o acțiune în revendicare (formulată de reclamanți) la care s-a adăugat o cerere reconvențională (formulată de recurenți) și de o cerere de intervenție în nume propriu (formulata de Statul Roman, prin Ministerul de Finanțe), recurenții apreciază că instanța era chemata să analizeze/compare 3 titluri: titlul emis de Primăria Frumușani (pentru reclamanți), Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova (pentru Rogojnaru) și titlul de proprietate al Statului (pentru Statul roman, prin MF și SC H. SRL). Dacă în cazul recurentului G., instanța a procedat la analizarea tuturor actelor care au stat la baza emiterii titlului său, în cazul titlului pretins de reclamanți, instanța nu a pus în discuție natura și efectele hotărârii opuse de aceștia, ci s-a limitat la a o considera valabilă și opozabilă erga omnnes. Înainte să acorde preferabilitate titlului reclamanților, instanța trebuia să constate că titlul acestora nu este compus dintr-un act administrativ (titlul de proprietate privit ca înscris modificat doar cu privire la persoanele titulare ale unui drept de proprietate), ci din însăși hotărâri judecătorești pronunțate anterior, care au stabilit calitatea reclamanților de moștenitori îndrituiți, alături de K. Instanța de apel a reținut calitatea reclamanților de moștenitori și titulari ai unor cereri emise în cadrul actelor legislative aplicabile în domeniul reconstituii dreptului de proprietate, însă nu s-a avut în vedere că hotărârea care a tranșat dreptul moștenitorilor lui O., de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nr. 1/2000, a fost sentința civilă nr. 666/2003 pronunțată de Judecătoria Oltenița, ca urmare a demersurilor lui K. Astfel, instanța de apel refuză să acorde valoare juridică Sentinței nr. 666/2003, dar impune, cu caracter preferabil, Sentința nr. 451/2010 a Judecătoriei Oltenița, care s-a pronunțat, prin raportare la Sentința nr. 666/2003, fără de care nu s-ar fi emis Titlul de proprietate nr. x/2011. Or, K. a fost primul care a inițiat și susținut, material și logistic, demersurile în vederea reconstituirii, pe același amplasament, a dreptului de proprietate aparținând autorului O., în condițiile unei depline pasivități a reclamanților timp de mai mulți ani. Dând preferința titlului reclamanților (inexistent în lipsa demersurilor lui K.) instanța de apel anulează total calitatea lui K. de moștenitor al lui O.. Recurentul G. pretinde că nu a cumpărat terenul de la o persoană străină de masa succesorală a lui O., ci de la titularul tuturor demersurilor efectuate pentru reconstituirea dreptului de proprietate al fostului proprietar și moștenitor direct al autorului comun cu cel al reclamanților. Apreciază că, instanța ar fi trebuit să valideze dreptul lui K. de a dispune asupra bunului ce îi aparținea (chiar și parțial) și să recunoască dreptul recurentului G. de a sta, alături de reclamanți, în calitate de dobânditor al cotei părți ce i se cuvenea lui K. din întreg bunul ce face obiectul litigiului. Fără temei legal apare și concluzia instanței de apel privind autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 415/2010 a Judecătoriei Oltenița, în sensul că efectul autorității se produce și față de G., care are calitatea de terț față de aceasta hotărâre. Nu s-a avut în vedere nici faptul că pronunțarea acestei hotărâri a avut la bază sentința civilă nr. 666/2003. În acest context, promisiunea de vânzare cumpărare are la baza tocmai acest act și nu titlul de proprietate nr. x/2006, iar, în anul 2006, când s-a perfectat promisiunea de vânzare, promitentul cumpărător era unicul moștenitor și cel îndreptățit a înstrăina bunul astfel deținut. Cu privire la formalitățile de publicitate imobiliară, instanța de apel reține o lipsă de diligență în vederea verificării cărții funciare a imobilului în litigiu, anterior procedurii judiciare de pronunțare a hotărârii de către Tribunalul Prahova. Or, demersul ce a constat în promovarea acțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, a avut ca punct de început data de 14 aprilie 2011, deci cu trei luni înaintea oricărei intabulări/notări a dreptului de proprietate a reclamanților, iar cererea reconvențională a fost formulată la data de 28 iunie 2011, anterior intabulării vreunui drept de proprietate al reclamanților, astfel că nu poate fi reținută opozabilitatea mențiunilor din cartea funciară. În ceea ce privește drepturile și apărările ce au fost formulate, recurentul G. pretinde că, deși invocată în față instanței de fond, prescripția dreptului la acțiune cu privire la radierea notarii, instanța de apel nu a procedat la analizarea acestei excepții procesuale, reținând eronat că apărarea nu a fost formulată în cauză cu respectarea obligațiilor procesuale, în sensul că doar pârâții erau cei care le revenea obligația învocării unei atare apărări. Instanța nu a observat că excepția a fost invocată în față instanței de fond, fiind consemnată în încheierea de ședința din 5 noiembrie 2016, pronunțată în cadrul dosarului de fond și care face parte integranta din Sentința civilă nr. 888/2016 a Tribunalului Călărași. Cum prescripția dreptului la acțiune a fost invocată limine litis în față instanței de fond, analizarea prescripției dreptului la acțiune presupunea verificarea existentei dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început sa curgă și datei la care s-a împlinit. Cu privire la soluționarea, în fond, a cererii reconvenționale formulate de recurentul G., acesta a susținut că instanța de apel a reținut greșit faptul că Sentința civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei Călărași îi este opozabilă în condițiile în care nu a deținut calitatea de parte în cadrul acelui dosar. Susține și faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, respectiv dacă în cazul cererii reconvenționale, instanța reține calitatea sa de succesor cu titlu particular al obligațiilor lui K., în ceea ce privește compararea titlurilor opuse în cauză, cu ocazia soluționării acțiunii în revendicare, instanța omite a constata apartenența la domeniul public. În ceea ce privește reținerea de către instanța de apel a lipsei interesului recurenților de a susține critici care tind la reformarea soluției pronunțate cu privire la cererea de intervenție, aceștia arată că instanța de apel a reținut greșit că eventuala soluție de admitere a cererii de intervenție a Statului nu ar fi fost pronunțată în contradictoriu cu ei, de vreme ce figurează ca părți în cadrul acestui dosar. Această soluție ar avea efect asupra situației lor juridice și, mai ales, asupra SC H. SRL de vreme ce este titulara unui drept de exploatare acordat de către stat și a unui drept de proprietate asupra unor bunuri imobile (îmbunătățiri) pe care le-a cumpărat de la Stat. Admiterea cererii de intervenție a Statului ar da posibilitatea societății recurente să exploateze amenajarea piscicola conform scopului acesteia, spre deosebire de situația din prezent în care activitatea societății este puternic afectată de soluția pronunțată. De aici rezultă și similitudinea interesului recurenților cel al Statului roman, deoarece recunoașterea dreptului Statului asupra amenajării apicole presupune, implicit, posibilitatea exploatării a amenajării piscicole. Apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. atunci când a refuzat a analiza criticile care vizează modul de soluționare a demersului judiciar inițiat de Statul roman împotriva reclamanților. Întrucât apelul exercitat nu a fost limitat la anumite soluții din dispozitiv, ci a privit întreaga cauză, instanța de apel avea obligația de a rejudeca întreaga cauză. Mai mult, apreciază că, soluția respingerii cererii de intervenție a Statului era dependent legată de motivele de apel formulate în privința cererii lor reconvenționale, în virtutea unui interes, comun, cu cel al Statului. Intimații I. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Procedura derulată în recurs: Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 5 septembrie 2018 la întocmirea unui supliment a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 30 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâții SC H. SRL Plătărești și G. împotriva Deciziei nr. 134A din 12 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fixând termen de judecată la 3 octombrie 2019, cu citarea părților, în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererea de recurs, care fac posibilă încadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâții G. și SC H. SRL Plătărești, pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deși recursul a fost declarat și de pârâta SC H. SRL Plătărești, niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu se referă la aspecte de nelegalitate care să vizeze soluția adoptată de instanțele de fond privitor la modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale privitor la această pârâtă-reclamantă, respectiv la motivele - care vizau autoritatea de lucru judecat - pentru care pretențiile acesteia au fost respinse. În aceste condiții, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs se face în limitele stabilite de către recurent, Înalta Curte constată că, în lipsa unor critici care să vizeze soluția reținută de instanțele de fond privitor la pretențiile pârâtei-reclamante SC H. SRL Plătărești, o analiză în calea de atac privitor la această soluție care vizează această parte nu poate fi făcută. De asemenea, trebuie menționat că, deși prin admiterea în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că, parte dintre susținerile formulate prin memoriile de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în același context, se impune a se observa că acele critici care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probelor exced analizei instanței de recurs, întrucât reformarea unei hotărâri judecătorești pe calea recursului se poate face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs neavând competența de a modifica situația de fapt stabilită prin decizia atacată sau de a reaprecia probele. Cu privire la criticile de nelegalitate formulate prin recursul cu care a fost învestită instanța de recurs, recurenții, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, întrucât instanțele nu au analizat elementele care au stat la baza perfectării, la data de 25 martie 2005, a promisiunii de vânzare-cumpărare dintre G. și K. Sub acest aspect, s-a susținut că instanțele au încălcat normele de drept material referitor la convenții sub aspectul analizei consințământului părților, a naturii înscrisului perfectat și al obiectului respectivului act translativ de proprietate, astfel încât concluzia potrivit căreia promitentul-vânzător s-a obligat să vândă în viitor terenul litigios, care nu era identificat, este greșită. Criticile recurenților nu sunt întemeiate și nu pot conduce la modificarea deciziei atacate pentru incidența motivului de nelegalitate evocat. În cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanța a procedat la examinarea titlului de proprietate al reclamanților, reprezentat de Titlul de proprietate nr. x/11 iulie 2011, titlu pe care și-au fundamentat dreptul de proprietate pentru a cărui valorificare au sesizat instanța și, respectiv, titlul evocat de pârâtul G., reprezentat de Decizia civilă nr. 1127/2012 pronunțată de Tribunalul Prahova. Raportat la titlurile care au fost opuse în cauză, respectiv atât reclamanții, cât și pârâtul au exhibat un drept de proprietate în legătură cu aceleași bun, context în care, în cadrul acțiunii în revendicare, părțile au posibilitatea de a combate și formula apărări în legătură cu dreptul adversarului, revenind instanței de judecată obligația de a evalua, din punct de vedere juridic, susținerile și apărările părților aflate în conflict și de a proceda la compararea titlurilor invocate de acestea, după regulile acțiunii în revendicare de drept comun. Sub acest aspect, contrar susținerilor recurenților, corect instanța de apel a procedat a examinarea atât a circumstanțelor factuale în care a fost perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare, cât și a efectelor juridice ale acestui act juridic în raport de dreptul de proprietate stabilit în favoarea reclamanților, prin titlul de proprietate evocat de aceștia din urmă. Din această perspectivă, instanța de apel a procedat judicios la verificarea regimului juridic al bunului revendicat, precum și a modului de transmitere și dobândire a proprietății de către fiecare dintre părțile litigante, operațiune necesară în rezolvarea raportului juridic dedus judecății, deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, instanței i-a revenit obligația analizării nu doar a titlului reclamanților, respectiv a existenței unui drept de proprietate în patrimoniul acestora, ci și a titlului opus de pârât, a cărui eficiență a fost contestată, prin conținutul prezentului demers judiciar întreprins de reclamanți. Prin urmare, în cadrul procedeului de comparare a titlurilor, instanța de apel a procedat la examinarea titlurilor pe care părțile și le-au opus reciproc, sens în care a analizat judicios proveniența titlurilor exhibate în cauză. În privința titlului reclamanților, instanța de apel a avut în vedere titlul de proprietate nr. x/11 iulie 2011, eliberat ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că și reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul litigios. Astfel, prin Sentința civilă nr. 415 din 8 martie 2010 pronunțată de Judecătoria Oltenița, irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin prin Decizia civilă nr. 935R din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călărași s-a dispus anularea parțială a Titlului de proprietate nr. x din 13 ianuarie 2006 eliberat exclusiv pe numele pârâtului K. și reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea beneficiarilor J., D., E., A., I., B., R. și C. - alături de K. - asupra terenului în suprafață de 43,125 ha baltă și 0,7863 ha vâlcea pe raza com. Frumușani, jud. Călărași, pe vechiul amplasament menționat în Titlul de proprietate nr. x/2006 emis de CJSDPAT Călărași. În pronunțarea acestei sentințe, Judecătoria Oltenița a reținut nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate exclusiv pe numele lui K., motivat de faptul că reconstituirea a fost solicitată și alți moștenitori ai foștilor proprietari ai terenului pentru care s-a emis Titlul nr. x din 13 ianuarie 2006, contestat, iar moștenitorul titular K. are aceleași drepturi ca ceilalți solicitanți (verii lui) și nimic nu îl îndreptățește să beneficieze, singur, de reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului comun. Titlul opus de către pârâtul G. l-a constituit Decizia civilă nr. 1127/2012 pronunțată de Tribunalul Prahova prin care, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 25 martie 2005, s-a constatat intervenită vânzarea de către K. și, respectiv, cumpărarea de către G. a terenului litigios. Având în vedere faptul că stabilirea dreptului de proprietate, potrivit legilor fondului funciar, se realizează după o procedură specială, care cuprinde o procedură administrativă prealabilă și obligatorie, urmată de o procedură judiciară eventuală și subsidiară, nu poate fi primită susținerea recurenților potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat faptul că la data încheierii promisiunii de vânzare, promitentul vânzător deținea calitatea de proprietar al imobilului înstrăinat, conform Sentinței civile nr. 666/2003 a Judecătoriei Oltenița, evocată în justificarea dreptului promis. Actele emise pentru finalizarea procedurilor derulate în baza legilor fondului funciar au o natură complexă, conferită, pe de o parte, de caracterul administrativ al autorității emitente și de procedura specială, administrativă, de emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg din lege, derivând din dreptul de proprietate, acestea fiind apte a produce consecințe juridice. În acest context al analizei se poate concluziona că finalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate și soluționarea cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar se realizează la momentul emiterii titlului de proprietate, în cazul restituirii în natură a terenului preluat abuziv, de vreme ce numai titlul de proprietate emis în procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, este un act juridic în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate. În contextul acestor aserțiuni de ordin teoretic și având în vedere circumstanțele factuale reținute în cauză, rezultă că instanța de apel a concluzionat corect relativ împrejurarea potrivit căreia la momentul perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare, din data de 25 martie 2003, promitentul vânzător nu deținea vreun titlul de proprietate care să fi produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire și care să individualizeze cert amplasamentul terenului, din punct de vedere al localizării și întinderii terenului asupra căruia s-a realizat acordul de înstrăinare. Nici Sentința civilă nr. 666/2003 pronunțată de Judecătoria Oltenița nu conferă promitentului vânzător vreun titlu de proprietate asupra terenului promis spre vânzare câtă vreme respectiva hotărâre judecătorească conținea și alternativa reconstituirii dreptului de proprietate prin acordarea de teren arabil în echivalent, în ipoteza în care nu ar fi fost posibilă restituirea în natură. Prin urmare, această hotărâre recunoaște legitimitatea de a beneficia și obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea fondului funciar și nu dobândirea efectivă în patrimoniul acestuia a unei măsuri reparatorii concrete. Relativ la natura juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 martie 2005, contrar susținerilor recurenților, antecontractul reprezintă o operațiune juridică netranslativă de proprietate, care generează o obligație contractuală de a face și, anume, de a încheia, în viitor, contractul preconizat. În cauză, dreptul promitentului-cumpărător G., rezultat din antecontract, a fost valorificat prin demersul său judiciar ce a fost finalizat prin pronunțarea Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova care a constatat validitatea antecontractului și vânzarea-cumpărarea terenului care face obiectul prezentei cereri în revendicare. Or, această hotărâre care ține loc de act autentic de vânzare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, ale cărei efectele translative de proprietate asupra imobilului în cauză se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii care ține loc de contract. În privința criticilor care vizează efectele produse de hotărârile judecătorești față de părți și în raport cu terții, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie. Într-adevăr, potrivit susținerilor recurenților, faptul că reclamanții din prezentul proces nu au fost părți în litigiul soluționat prin Decizia civilă nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova, nu înseamnă că că această hotărâre judecătorească nu le este opozabilă și acestora. Astfel, este adevărat că hotărârea judecătorească produce efecte relative și anume drepturi și obligații doar pentru părțile din dosarul în care a fost pronunțată. Față de terți, ceea ce s-a consemnat în hotărâre are valoarea de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat cu privire la orice persoană, chiar dacă nu a fost parte în litigiul respectiv, cu posibilitatea pentru acesta de a face dovada contrară. Astfel, pentru partea care nu a participat în respectivul proces și nici nu este succesoarea în drepturi a părții din acel litigiu, hotărârea definitivă anterioară reprezintă un mijloc de probă cu valoare de act autentic și poate fi combătută, în condițiile legii, de partea respectivă. Această din urmă ipoteză de regăsește în speță, în ceea ce îi privește pe reclamanți, care nu au participat în litigiul soluționat definitiv prin Decizia civilă nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova. În materia drepturilor reale, care se dispută în cauza de față, hotărârea invocată de recurenți, prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea terenului care face obiectul prezentei cereri în revendicare și care are ca efect existența dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului G., poate fi opusă reclamanților, dar nu într-o manieră incontestabilă, aceștia din urmă având posibilitatea, în soluționarea acțiunii în revendicare, să combată cele tranșate în litigiul în care nu au fost parte. Necesitatea unei astfel de analize se impune, cum corect a reținut și instanța de apel, pe de o parte, în baza principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești, care permite terților (față de procesul în care s-a pronunțat o astfel de hotărâre) să opună drepturi proprii și dovezi relative la drepturile astfel opuse, iar, pe de altă parte, în temeiul principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât deține el însuși în patrimoniu (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet). Proba contrarie pe care reclamanții, ca terți, au efectua-o în prezentul proces pentru a nu suporta consecințele juridice ale deciziei evocată de recurenți vizează existența unei alte situații de fapt decât cea în raport de care, în litigiul anterior, s-a constatat vânzarea-cumpărarea dintre K. și G. Cum, hotărârea judecătorească ce ține loc de act de vânzare-cumpărare este constitutivă de drepturi și momentul transmiterii dreptului de proprietate de la promitentul-vânzător la promitentul-cumpărător este data rămânerii definitive a hotărârii, rezultă că efectele unei atare hotărâri trebuie analizate prin raportare la drepturile care se aflau în patrimoniul promitentului-vânzător. Astfel, pronunțarea hotărârii constitutive era posibilă numai dacă promitentul-vânzător era proprietar al bunului la momentul judecății, context în care și transmiterea dreptului putea fi realizată doar dacă bunul exista în patrimoniul acestuia. Din situația de fapt reținută în cauză rezultă că, de la data perfectării antecontractului și până la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova, chestiunea existenței și întinderii dreptului promitentului vânzător K. de a beneficia exclusiv de reconstituirea dreptului de proprietate a fost tranșată prin mai multe hotărâri definitive. Astfel, Titlul de proprietate nr. x/2006 eliberat exclusiv pe numele lui K. a fost invalidat, prin Sentința civilă nr. 415 din 8 martie 2010 a Judecătoriei Oltenița, definitivă prin Decizia civilă nr. 935/R din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călărași, principalul efect al constatării nulității fiind acela al desființării actului juridic din momentul încheierii sale. Or, desființarea retroactivă a titlului de proprietate și constatarea faptului că beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate sunt reclamanții din prezența acțiune, alături de alți moștenitori ai fostului proprietar O., semnifică împrejurarea că respectivul act juridic nu mai avea aptitudinea de a-i conferi lui promitentului-vânzător K. dreptul exclusiv de proprietate asupra terenului în litigiu. Aceste circumstanțe factuale confirmă corectitudinea concluziei instanței de apel, respectiv aceea că, în anul 2012, când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, K. nu era titular exclusiv al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită, potrivit Antecontractului nr. x/2005, recurentului G.. Nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel a fost invocată și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1337 raportat la art. 1331 C. civ., susținându-se că, prin admiterea acțiunii în revendicare, G. a fost evins, fără însă a fi avută în vedere cota-parte pe care K. o deținea asupra bunului, în calitate de moștenitor al autorului O.. Critica recurentului nu este întemeiată, deoarece instanțele de fond nu au negat calitatea de moștenitor a lui K., alături de alți moștenitori ai fostului proprietar O., ci calitatea acestuia de a transmite dreptul de proprietate asupra întregului teren, efectul translativ de proprietate al Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova fiind analizat prin raportare atât la drepturile care se aflau în patrimoniul promitentului vânzător la momentul pronunțării hotărârii judecătorești (pârât în acea acțiune), cât și a drepturilor proprii, conferite de titlul exhibat, pe care reclamanții au înțeles să îl opună promitentului-cumpărător G.. Relativ, însă, la susținerea potrivit căreia instanța trebuia să valideze dreptul lui K. de a dispune de bun corespunzător cotei care i se cuvine și să recunoască pârâtului G. calitatea de dobânditor al cotei părți ce i se cuvine lui K. din întregul bun ce face obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte reține că această chestiune nu poate forma obiect de dezbare în prezentul recurs, fiind formulată omisso medio, întrucât nu a fost invocată la fond și nici pe calea apelului, fiind susținută pentru prima dată în recurs, cu referire