ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași, la 1 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricola Mărculești a chemat în judecată pârâtele Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului județului Călărași, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perișoru, județul Călărași și A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța: să se constatate nulitatea absolută totală a titlului de proprietate nr. x din data de 26 octombrie 2007 emis de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului Județului Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea unității și trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al UAT Perișoru, județul Călărași, și atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate și emiterea titlului de proprietate, pârâtei, A.; să fie obligată pârâta A. să lase reclamantei în deplină posesie și folosință această suprafață de teren ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; să fie obligate pârâtele, Comisia Județeană și A., la plata în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 1240 din 14 iunie 2018, Judecătoria Călărași a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului Călărași, secția civilă competența de soluționare a cererii.

Tribunalul Călărași și-a declinat la rândul său competența în favoarea Judecătoriei Călărași, arătând, în considerentele sentinței civile nr. 590/2018, că acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate, capătul principal de cerere este de competența judecătoriei, conform art. 53 și următoarele din Legea nr. 18/1991 și potrivit art. III din Legea nr. 169/1997.

Prin sentința civilă nr. 154/F din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, în baza art. 78 C. proc. civ. și art. 865 C. civ., s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de precizarea reclamantei că statul este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren.

La 6 mai 2019, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, a formulat cerere de intervenție, invocând calitatea sa de proprietar al bunului aflat în litigiu, teren în suprafața de 50 ha, situat în tarlaua x, parcela x în comuna Perisoru, județul Călărași înscris în titlul de proprietate nr. x emis la 26 octombrie 2007 în favoarea pârâtei A., a cărei anulare o solicită.

Prin încheierea din 29 mai 2019, instanța, în temeiul art. 64 C. proc. civ., a încuviințat în principiu cererea de intervenție și a stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, urmează să figureze în cauză în calitate de intervenient principal.

Prin sentința civilă nr. 476 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Călărași, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricola Mărculești, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului Județului Călărași, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perișoru, județul Călărași și A. și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași și a respins cererea de intervenție, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018*, la data de 13 aprilie 2021.

Prin încheierea din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 200 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a trimis dosarul pentru repartizare către una din secțiile civile ale Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 11 mai 2021, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești și de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, împotriva sentinței civile nr. 476 din 9 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor - Perișoru și A..

Împotriva deciziei civile nr. 1753 din data de 6 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești.

Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și, în principal: casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București, în temeiul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat casarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii introductive de instanță și: constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007, emis de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului Județul Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea sa și trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al UAT Perișoru, județul Călărași, și atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate și emiterea titlului de proprietate, pârâtei A.; obligarea intimatei-pârâte A. să îi lase în deplină posesie și folosință această suprafață de teren, ca prerogativă a dreptului său de administrare.

În evocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în vederea evitării privării de un grad de jurisdicție, conform dispozițiilor art. 498 coroborate cu cele ale art. 480 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critic:

Deși a reținut legitimitatea și temeinicia acțiunii sale, ce vizează restabilirea legalității prin constatarea nulității absolute a actelor ce fac obiectul prezentului litigiu, instanța de apel a refuzat practic sa soluționeze apelul pe care l-a formulat fără a arăta de fapt motivele pentru care s-au respins apărările sale, invocând doar Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

Instanța de judecată a încălcat dispozițiile de ordine publică prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b), art. 237 alin. (2) teza III și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în sensul în care nu a analizat criticile sale care viza faptul că sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută; niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului.

Nu a fost analizată nici chestiunea privitoare la faptul că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil și, prin urmare, nu putea face obiectul retrocedării; reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei în perimetrul său s-a făcut pentru o suprafața de teren înscrisă în domeniul public, având număr de înregistrare la Ministerul de Finanțe.

Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 861 C. civ., care statuează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile iar art. 864 noul C. civ. prevede că dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Ambele instanțe de fond nu au analizat împrejurarea că nerespectarea dispozițiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidența dispozițiilor privind nulitatea absolută, dispoziții prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât și de art. 1247 noul C. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a expus următoarele aspecte:

Terenul în litigiu este individualizat prin H.G. nr. 1460/2006, fiind teren indispensabil cercetării, domeniu public aflat în administrarea sa, prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, care se coroborează cu cele ale art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;

Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 213/1998 prevăd că hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condițiile art. 8 alin. (2), iar jurisprudența instanței supreme concordă în acest sens, în spețe similare ce vizează nerespectarea dispozițiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat, respectiv decizia civilă nr. 117/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016; sentința civilă nr. 4283/2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4458/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin Anexa nr. 12 c) din cuprinsul H.G. nr. 1460/2006 privind înființarea unor stațiuni de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp prin reorganizarea unor stațiuni de cercetare și producție agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp, recurentei-reclamante i-a fost atribuită, pentru utilizarea în domeniul cercetării agricole, suprafața de 2.179,16 ha, prin trecerea acestui teren din domeniul public al statului în administrarea sa directă; ulterior, intimata-pârâtă Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași a dispus diminuarea suprafeței sale de 2.179,16 ha și trecerea în domeniul privat al statului a unor suprafețe, având în administrare, în prezent, suprafața de 604,6775 ha, rămasă din totalul inițial de 2.179,16 ha.

Actele întocmite de Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași, prin care s-a dispus trecerea suprafeței de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităților administrative locale, respectiv U.A.T. comuna Perișoru, au fost emise cu încălcarea prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 întrucât niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului.

Or, sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.

Nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998, având în vedere că potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public "nu pot fi înstrăinate" decât în condițiile art. 10 alin. (2) din același act normativ, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea unităților și institutelor de cercetare-dezvoltare.

Un bun aflat în domeniul public de interes național, cum sunt terenurile institutelor și stațiunilor de cercetare științifică, cuprinse expres în enumerarea din Anexa la Legea nr. 213/1999, la pct. 5, nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice, dar și normele de tehnică legislativă care nu permit ca o hotărâre a comisiei județene să modifice o lege.

Procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998 a fost ulterior reiterată de prevederile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, conform cărora a fost interzisă, în mod expres, trecerea terenurilor aflate în administrarea unităților și instituțiilor de cercetare-dezvoltare indispensabile cercetării, din domeniul public în cel privat al statului, prin hotărâre a comisiei locale, a comisiei județene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului București.

Interpretarea sintagmei "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trece a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000, aspect tranșat, de altfel, prin decizia nr. 23/2011, pronunțată în recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000".

Din conținutul Legii nr. 290/2002 și Legii nr. 45/2009, rezultă că Academia de Științe Agricole și Silvice "Gh. Ionescu Sisești" fundamentează științific și corelează politicile din domeniul agriculturii și, de asemenea, organizează, îndrumă, coordonează și controlează activitatea de cercetare-dezvoltare în unitățile din subordinea/coordonarea sa și, totodată, adoptă măsurile necesare pentru crearea celor mai bune rezultat în acest domeniu - fiind unica instituție în măsură a stabili care sunt suprafețele indispensabile activității de cercetare, aspect recunoscut de către legiuitor, atât prin aceste acte normative, cât și prin Legea nr. 71/2010 privind modificarea dispozițiilor art. 12 alin. (13) din Legea nr. 18/1991, respectiv art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 890/2005, prin care a fost legiferata necesitatea în cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar a unor reprezentanți ai instituțiilor de cercetare dezvoltare din domeniul agricol desemnați de către ASAS.

Cu privire la regimul juridic al acestor terenuri, suprafețele de teren aflate în administrarea reclamantei, anterior apariției Legii nr. 45/2009, au aparținut domeniului public al statului fiind indispensabile activității de cercetare, așa cum reiese din art. 3-5 din Legea nr. 18/1991, apartenența la domeniul public fiind reiterată de prevederile Legii nr. 213/1998, care la anexa 1 cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la pct. 5 fiind menționate terenurile aflate în administrarea unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și introducerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă.

În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fost emisă H.G. nr. 517/1999, reclamanta fiind menționată la anexa nr. 1 pct. 7 cu întreaga suprafață deținută, respectiv 2518 ha domeniu public strict necesară cercetării.

Prin urmare, imobilul în cauză aparține domeniului public al statului în temeiul unor legi organice, nu în baza unor acte administrative.

Prin Legea nr. 45/2009, reclamanta este înscrisă în anexa nr. 3 pct. 11 cu o suprafață de 604,6775 ha teren aflat în domeniul public al statului, indispensabil activității de cercetare-dezvoltare-inovare și multiplicării materialului biologic, fiindu-i aplicabil art. 31 din această lege.

În ceea ce privește modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat, ce diferă în funcție de titularul dreptului de administrare -având în vedere că suprafață de teren pe care o are în administrare se află în domeniul public-aceasta nu poate fi făcută decât prin lege, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, modificată și completată prin Legea nr. 72/2011, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. III alin. (1

1

) din Legea nr. 169/1997.

Astfel, legile fondului funciar nu conțin prevederi conform cărora trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Prin urmare, legea aplicabilă este Legea nr. 213/1998 care prevede expres că trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat se face după caz prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local.

Imobilul în litigiu se află în proprietatea publică a statului, astfel că trecerea în domeniul privat al statului se poate dispune numai prin hotărârea Guvernului, orice excepție de la competența acestuia de a decide cu privire la regimul juridic al bunurilor proprietate publică trebuie să respecte principiul ierarhiei actelor normative, dezafectarea urmând a se face printr-un act normativ cu aceeași forță juridică.

Hotârârile comisiei județene de fond funciar reprezintă acte administrative, iar ca autoritate administrativă nu se poate substitui puterii executive și de a exercita atribuțiile reglementate de dispozițiile legii nr. 213/1998 date în competența exclusivă a Guvernului.

Prevederile art. III alin. (1)

1

din Legea nr. 169/1997 nu sunt în mod evident incidente, apartenența la domeniul public al Statului a terenului în litigiu fiind stabilită prin Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, și ulterior de Legea nr. 147/2004, deci prin legi organice și nicidecum prin acte administrative.

Având în vedere apartenența terenului la domeniul public precum și faptul că acesta este folosit în cercetare, fiind indispensabil acestei activități, sunt incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 45/2009, respectiv art. 31 alin (5).

În absența unui proiect de lege care să scoată terenul în discuție din domeniul public al statului, în cauză neexistând nici măcar o hotărâre de guvern în acest sens, acesta nu poate face obiectul vreunei restituiri; procedura dezafectării terenului din domeniul public primează oricărei alte proceduri administrative ce poate fi efectuată în vederea reconstituiri dreptului de proprietate persoanelor îndreptățite, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 fiind explicit în acest sens.

Dispozițiile art. 10 alin. (8) din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor modificată si completată prin H.G. nr. 1832/2005 au fost date tocmai în aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, cele două texte de lege interpretându-se în sensul că terenurile destinate activității de cercetare pot face obiectul cererilor de reconstituire, mai puțin cele care sunt indispensabile acestei activități, iar, în speță, terenul solicitat a fi restituit face parte din domeniul public al statului, acesta fiind înscris în H.G. nr. 1460/2006, fiind înregistrat la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. MF 112139.

În speță nu există niciun un act care să emane de la reclamantă prin care să fie stabilite că aceste suprafețe sunt dispensabile și, mai mult, nu există niciun act care să emane de la vreo entitate cu profil agricol care să stabilească că terenul solicitat ar fi sau nu indispensabil activității de cercetare.

Conchizând, recurenta-reclamantă a învederat că actele sunt lovite de nulitate absolut având în vedere că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte nu se află în circuitul civil și, prin urmare, nu poate face obiectul retrocedării; reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei în perimetrul administrat s-a făcut pentru o suprafață de teren înscrisă în domeniul public, având număr de înregistrare la Ministerul de Finanțe iar nerespectarea dispozițiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidența dispozițiilor privind nulitatea absolută, dispoziții prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât și de art. 1247 noul C. civ.

În termen legal, la 16 iunie 2023, intimatul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, și rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu depășirea termenului legal, la 17 iulie 2023, recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești a depus răspuns la întâmpinare, susținând că aspectele arătate de către acesta sunt întemeiate și prin urmare, se impune admiterea căii de atac exercitate pentru motivele de nelegalitate expuse prin memoriul de recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 25 aprilie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din 28 aprilie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, conform rezoluției din 03 octombrie 2023, iar la 19 octombrie 2023, intimata-pârâtă A. a formulat punct de vedere la raport prin care a susținut inadmisibilitatea recursului prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la normele de drept invocate.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 19 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

În privința excepției inadmisibilității recursului, invocată de către intimata pârâtă A. prin intermediul punctului de vedere la raport, prin raportare la obiectul litigiului care vizează o acțiune în fond funciar, Înalta Curte a reținut că, în cauză, nu este incidentă excepția inadmisibilității, părțile având deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a expus doar considerentele bazate pe Protocolul nr. 1 din CEDO și, deși a reținut legitimitatea acțiunii deduse judecății ce vizează restabilirea legalității prin constatarea nulității absolute a actelor ce fac obiectul litigiului, nu a analizat criticile aduse hotărârii primei instanțe.

În concret, recurenta-reclamantă consideră că nu au fost analizate criticile punctuale în cadrul cărora a susținut că sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de afectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat, este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv cu nulitatea absolută, legile fondului funciar nereglementând o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze astfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, nu au fost analizate susținerile ce au vizat faptul că terenul care face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil și prin urmare nu putea face obiectul retrocedării.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în constatarea nulității titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de pârâta Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului județului Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamantă și la situația de fapt reținută prin raportul de expertiză ce a fost efectuat în primă instanță, respectarea dispozițiilor legale, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate contestat, prin raportare la dezlegările obligatorii, conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ale deciziei nr. 23/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii, dar și din perspectiva apărărilor formulate de intimații-pârâți privitoare la încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, prin raportare la criticile formulate prin motivele de apel.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speța dedusă judecății presupunea analiza respectării prevederilor legale la emiterea Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 de către Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului jud. Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea unității reclamante și trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al Unității Administrativ Teritoriale Perișoru, județul Călărași, și atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, și emiterea titlului de proprietate, pârâtei A., și verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru obligarea pârâtei A. să lase reclamantei, în deplină posesie și folosință, terenul ce face obiectul titlului de proprietate contestat, ca prerogativă a dreptului de administrare al acesteia.

Considerând că pârâtele Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului Județului Călărași, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perișoru, județul Călărași au emis actele prin care s-a dispus trecerea suprafeței de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităților administrative locale, respectiv U.A.T. comuna Perișoru, cu încălcarea prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului județul. Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, în favoarea intimatei-pârâte A., inclusă în suprafața de teren de 1.574,48 ha.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată, în drept, pe dispozițiile art. 6 alin. (7) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Sisești" și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificare ași completarea legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 51 și urm. din Legea nr. 18/1991, situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a respectării condițiilor legale privitoare la trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului a suprafeței de teren ce a făcut obiectul emiterii titlului de proprietate a cărei nulitate se solicită a fi constatată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în constatarea nulității Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului județului Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, în favoarea intimatei-pârâte A., instanța de apel a procedat la analizarea prevederilor legale care reglementau procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul stațiunilor de cercetare, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și în lumina deciziei nr. 23/2011 pronunțată în procedura recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că, în cauză, respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO se opune constatării nulității titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. în temeiul Legii nr. 18/1991 și obligarea acesteia să predea posesia imobilului către reclamantă și intervenientul Statul român, prin Ministerul Finanțelor.

Astfel, după ce a reținut că prin apelul formulat, reclamanta a reiterat toate argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, din perspectiva în care a susținut că acestea nu au fost analizate de către tribunal, curtea de apel, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. a prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe.

Cu referire la situația de fapt, relevată de expertiza tehnică judiciară în specialitate topografie și cadastru administrată la tribunal și de lămuririle aduse raportului de expertiză tehnică, contrar aprecierii primei instanțe, curtea de apel a reținut că terenul ce a format obiectul reconstituirii în baza titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 este menționat ca proprietate publică în anexa 12 a H.G. nr. 1460/2006 și în protocolul de predare primire nr. 57541 din 21 decembrie 2006 prin care Agenția Domeniului Statului preda, în administrare, reclamantei suprafața de teren proprietate publică din care face parte și T110, parcela x, nr. de identificare parcelară fiind modificat la momentul întocmirii titlurilor de proprietate și a fișelor de punere în posesie.

Instanța de apel a mai reținut că adresa din 11.11.2019 a Agenției Domeniilor Statului, reținută de tribunal, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, concluziile raportului de expertiză fiind confirmate de adresa nr. x/05.02.2019 a OCPI Călărași (fl. 53, dosar x/2018 - vol. I Tb. Călărași), în care se arată că suprafața de teren arabil rămasă după aplicarea Legii nr. 18/1991 în domeniul public al reclamantei a fost de 2076,37 ha, suprafață care cuprinde și tarlaua x în care a fost amplasat imobilul înscris în titlul de proprietate nr. x/26.10.2007.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat, punctual, criticile în cadrul cărora a susținut că sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de afectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv cu nulitatea absolută, legile fondului funciar nereglementând o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze astfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului, și nici cele prin care a arătat că nu au fost analizate susținerile ce au vizat faptul că terenul care face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil și, prin urmare, nu putea face obiectul retrocedării, recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia curții de apel potrivit căreia titlul de proprietate nr. x/26.10.2007, emis de intimata-pârâtă Comisia județeană Călărași pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care s-a reconstituit intimatei-pârâte A. dreptul de proprietate asupra terenului arabil extravilan în suprafață de 50 ha, situat în tarla x, parcela x comuna Perișoru, se circumscrie noțiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar constatarea nulității titlului de proprietate și obligarea pârâtei să lase reclamantei și intervenientului posesia și folosința imobilului ar constitui o ingerință adusă dreptului său.

Or, împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanța de apel a analizat aspectele referitoare la sancțiunea prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ce intervine în ipoteza nerespectării competenței și a procedurilor de dezafectare a terenurilor din domeniul public și trecerea acestora în domeniul privat, reținând că nu există nicio derogare de la regula statuată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În concret, pornind de la dezlegările obligatorii ale deciziei în recursul în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 23/2011, pronunțate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (1)

1

din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, instanța de apel a reținut că, în cauză, terenurile menționate în anexa 12c a H.G. nr. 1460/2006 făceau parte din domeniul public al statului, fiind date în administrarea reclamantei, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din aceeași hotărâre de Guvern, și ca atare, condiția primordială pentru emiterea valabilă a titlului de reconstituire a dreptului de proprietate, conform legislației în vigoare la data de 26.10.2007, consta în respectarea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, cu respectarea cerințelor impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv prin hotărâre a Guvernului, nerespectarea acestei condiții fiind sancționată cu nulitatea absolută a titlului de proprietate, conform de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, sancțiune ce nu poate fi înlăturată prin confirmare, în lipsa unei prevederi legale exprese.

Chiar dacă, în ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că terenul ce face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil și prin urmare nu putea să facă obiectul retrocedării, nu a primit o dezlegare expresă în cuprinsul considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că această împrejurare nu poate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere că această chestiune se constituie, mai degrabă, într-un argument care a susținut critica referitoare nerespectarea procedurii și a competenței de reconstituire a dreptului de proprietate pe terenurile situate în perimetrul stațiunilor de cercetare, cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat, conform celor mai sus reținute, judecătorul nefiind obliat să răspundă fiecărui argument în mod separat sau fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO se opune constatării nulității titlului de proprietate emis pe numele pârâtei în temeiul Legii nr. 18/1991, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și normele legale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Așadar, Înalta Curte constată că decizia curții de apel întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă s-a prevalat în argumentarea criticilor de nelegalitate și de dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., context în care, fiind invocată încălcarea unor norme de drept procesual civil, în cauză devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), astfel că verificarea legalității deciziei atacate urmează a se face prin raportare la acest motiv de recurs.

Art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a învederat niciun aspect prin care să se circumstanțieze, raportat la pricina dedusă judecății, o încălcare a rolului activ al judecătorului din perspectiva dreptului pe care acesta îl deține cu privire la administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Așa fiind, Înalta Curte constată că invocarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. este una pur formală, simpla trimitere la o normă procesuală, fără o minimă argumentare în acest sens raportat la reținerile curții de apel, neavând aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu controlul de legalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate prin care a reiterat susținerile din cadrul acțiunii deduse judecății privitoare la nevalabilitatea actelor întocmite de Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași prin care s-a dispus trecerea suprafeței de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităților administrative locale.

Astfel, aceasta a criticat decizia curții de apel cu privire la nevalabilitatea actelor întocmite de Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași prin care s-a dispus trecerea suprafeței de 1.574,48 ha din domeniul public al Statului în domeniul privat al autorităților administrative locale, respectiv U.A.T. com. Perișoru, cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Referitor la această chestiune, a apreciat că nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare din domeniul public în cel privat, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.

Totodată, a arătat că emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtei A. constituie o încălcare a dreptului de proprietate publică, impunându-se, prin urmare, constatarea nulității absolute a acestui act.

Dreptul de a invoca nulitatea absolută este un drept potestativ care trebuie exercitat în condițiile impuse de legea specială. În ceea ce privește regimul juridic al motivelor de nulitate prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, instanța trebuie să aibă în vedere data emiterii titlului și motivele de nulitate reglementate de actul normativ la acel moment.

În speță, cum corect au reținut instanțele de fond, capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității titlului de proprietate a fost fundamentat pe prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, orașelor sau municipiilor.

Însă, cum corect au remarcat și instanțele anterioare, dispozițiile legale invocate de reclamantă se aplică actelor de constituire a dreptului de proprietate, or titlul de proprietate contestat în cauză, nr. 164224 din 26.10.2007, emis de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituției Prefectului județului Călărași reprezintă actul prin care s-a finalizat o procedură de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte A., stabilirea dreptului de proprietatea privată realizându-se ca atare pentru fostul titular al unui drept de proprietate care a fost pierdut în condițiile avute în vedere de lege în perioada regimului politic comunist.

În ceea ce privește teza nevalabilității titlului de proprietate prin raportare la neîndeplinirea condițiilor trecerii imobilului din domeniul public în domeniul privat al statului, prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită având în vedere că actul a cărui validitate se contestă a fost emis la 26 octombrie 2007, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, Legea nr. 45/2009, la 02 aprilie 2009.

Or, legea civilă dispune numai pentru viitor (art. 1 din C. civ. de la 1864).

Nu sunt de natură a determina nelegalitatea deciziei curții de apel nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unor hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - decizia civilă nr. 117/2019 în dosarul nr. x/2017 - și de Curtea de Apel București - în dosarul nr. x/2017 - în spețe similare ce vizează nerespectarea dispozițiilor și procedurilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat al statului.

Aceasta întrucât, fiind decizii de speță, invocate pentru a exemplifica practica instanței în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluționarea altor cauze, așa