Decizia nr. 376/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată în data de 01 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Călărași, sub nr. x/2018, reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.J.S.D.P.P.A.T, din cadrul Instituției Prefectului Călărași, C.L.S.D.P.P.T, din cadrul Primăriei comuna Perișoru și A., să se constate nulitatea absolută a Titlului de Proprietate nr. x/26.10.2007 emis de C.J.S.D.P.P.A.T. Călărași pentru terenul în suprafață de 50 ha, situat în tarlaua x, parcela x, preluat din administrarea sa și trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al U.A.T. Perișoru, jud. Călărași, atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, pârâtei A.; obligarea pârâtei A. să îi lase în deplină posesie și folosință această suprafață de teren, ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; obligarea pârâtelor C.J.S.D.P.P.A.T. Călărași și A. la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 alin. (7) din Legea nr. 45/2009, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997, art. 51 din Legea nr. 18/1991, art. 411 și art. 453 C. proc. civ. Pârâta C.J.S.D.P.P.A.T. Călărași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 1271 din 27 iunie 2018, Judecătoria Călărași a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Călărași, raportat la valoarea obiectului cererii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Călărași Prin sentința nr. 589 din 19 septembrie 2019, Tribunalul Călărași, secția civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție voluntară principală, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 641/A din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de intervenient împotriva sentinței nr. 589 din 19 septembrie 2019 a Tribunalului Călărași; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, ca nefondată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești, dar și intervenienții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași și Academia de Științe Agricole și Silvice "B.". Recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești a arătat că instanța de apel a refuzat să soluționeze apelul reclamantei, fără a arăta motivele pentru care au fost respinse apărările acesteia, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 237 alin. (2) teza a III-a și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a reținut doar apărările intimatei-pârâte și nu a analizat criticile privind: faptul că sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută; faptul că niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului; faptul că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se află în circuitul civil și prin urmare, nu avea cum să facă obiectul retrocedării, ignorând dispozițiile art. 861 alin. (1) C. civ. potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile; faptul că nerespectarea dispozițiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidența dispozițiilor privind nulitatea absolută, dispoziții prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât și de art. 1247 C. civ. Terenul în litigiu este individualizat prin H.G. nr. 1460/2006, fiind teren indispensabil cercetării, domeniu public aflat în administrarea C., fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, coroborate cu dispozițiile art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. Actele întocmite de Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași, prin care s-a dispus trecerea suprafeței de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităților administrative locale, respectiv U.A.T. com. Perișoru, au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului. Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută. Ca atare, nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public, nu pot fi înstrăinate decât în condițiile art. 10 alin. (2) din același act normativ, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea unităților și institutelor de cercetare-dezvoltare. Un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice. Interpretarea sintagmei "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și art. 12 din Legea nr. 1/2000. Anterior apariției Legii nr. 45/2009, suprafețele de teren din perimetrul C. au aparținut în totalitate domeniului public al statului, fiind indispensabile activității de cercetare, inițial situația juridică a acestor suprafețe fiind stabilită de art. 3 – art. 5 din Legea nr. 18/1991, iar ulterior, apartenența la domeniul public a fost reiterată de un alt act normativ, respectiv Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fost emisă H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă, C. figurând în Anexa nr. 1 punctul 7 cu întreaga suprafață deținută, respectiv de 2.518 ha domeniu public, strict necesară cercetării. Prin Legea nr. 147/2004 de modificare și completare a Legii nr. 290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice "B.", pct. 8, care a modificat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 290/2002, prevede că: "Bunurile mobile și imobile aflate în administrarea și/sau în concesionarea institutelor, centrelor și stațiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituțiilor de învățământ agricol și silvic, a unităților de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naționale din domeniul agricol, precum și a centrelor de perfecționare profesională în agricultură aparțin domeniului public al statului și rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate". Astfel, terenurile în cauză aparțin domeniului public al statului în baza unor legi organice, iar nu în baza unor acte administrative. În anul 2009, odată cu apariția Legii nr. 45/2009, C. este înscrisă în anexa nr. 3 pct. 11 a acestei legi cu o suprafață de 604.6775 ha, teren domeniu public al statului, indispensabil activității de cercetare-dezvoltare-inovare și multiplicării materialului biologic, acestei suprafețe fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 31 din legea anterior menționată. Modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat diferă în funcție de titularul dreptului de administrare, întreaga suprafață aflată în perimetrul C. fiind domeniu public, iar trecerea în domeniul privat nu poate fi făcută decât prin lege, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, modificată și completată prin Legea nr. 72/2011. Legile fondului funciar nu conțin prevederi conform cărora trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat se realizează altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Dimpotrivă, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 prevede că, în situația în care suprafețele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condițiile legii, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri. În consecință, legea aplicabilă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este chiar Legea nr. 213/1998, care prevede în mod expres că trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local. Așadar, terenurile în speță se află în proprietatea publică a statului, astfel că ele pot fi trecute în proprietate privată numai prin hotărâre a Guvernului, orice excepție de la competența acestuia de a decide cu privire la regimul juridic al bunurilor proprietate publică trebuie să respecte principiul ierarhiei actelor normative, dezafectarea urmând a se face printr-un act normativ cu aceeași forță juridică. Hotărârile Comisiei Județene de fond funciar reprezintă acte administrative, această comisie, ca autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive, neavând dreptul de a exercita atribuțiile prevăzute prin Legea nr. 213/1998 și date în competența exclusivă a Guvernului, neprevăzându-se nici prin Constituție și nici prin altă lege o situație derogatorie contrară. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. III alin. (1) 1 din Legea nr. 169/1997, apartenența la domeniul public al Statului Român a terenului în litigiu a fost stabilită de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 și ulterior, reiterată de Legea nr. 147/2004, deci, prin acte normative (legi organice) și nicidecum prin acte administrative. Nefiind incidente aceste dispoziții, comisiile de aplicare a legilor fondului funciar nu au cum să facă aplicarea art. 27 din H.G. nr. 890/2005. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, iar legea aplicabilă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este chiar Legea nr. 213/1998, care prevede, în mod expres, că trecerea din domeniul public în cel privat nu se poate face printr-o hotărâre a unei comisii județene de aplicare a legilor fondului funciar. Aspectul a fost tranșat în mod irevocabil prin decizia în interesul legii nr. 23 din 17 octombrie 2011, prin care s-a stabilit că sintagma "în condițiile legii", din cuprinsul Legii nr. 1/2000, trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și art. 12 din Legea nr. 1/2000. Având în vedere apartenența terenului la domeniul public, precum și faptul că acesta este folosit în cercetare, fiind indispensabil acestei activități, recurenta apreciază că sunt incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 45/2009, respectiv art. 31 alin. (3) și (5). Singura instituție abilitată să stabilească dacă aceste suprafețe sunt sau nu disponibile cercetării este Academia de Științe Agricole și Silvice "B.", conform art. 11 din Legea nr. 290/2002, coroborate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 1180/2002, aceasta fiind autoritatea unică abilitată să stabilească suprafețele de teren necesare și indispensabile cercetării agricole din România și să fundamenteze științific politicile agricole din domeniul cercetării-dezvoltării, actualmente în baza Legii nr. 45/2009, modificată și completată prin Legea nr. 72/2011. Or, în speță, nu există niciun act care să emane de la Academie, prin care să fie stabilite aceste suprafețe ca fiind dispensabile. Mai mult, nu există niciun act care să emane de la vreo entitate cu profil agricol care să stabilească că terenul solicitat ar fi sau nu indispensabil activității de cercetare. Având în vedere că terenul care face obiectul prezentului dosar a fost identificat ca suprafață indispensabilă cercetării, în domeniul public al Statului Român și în administrarea reclamantei C., unitate aflată în subordinea Academiei, reclamanta are interesul în menținerea suprafețelor cu afectațiunea specială stabilită de legiuitor. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-intervenientă Academia de Științe Agricole și Silvice "B." a învederat critici identice cu cele expuse de către recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești, situație față de care nu se mai impune reluarea acestora, întrucât vizează incidența acelorași texte de lege, susținută de aceleași argumente. Recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a arătat că, în cauză, au fost aplicate și interpretate greșit dispozițiile Legii nr. 213/1998, precum și statuările cuprinse în decizia în interesul legii nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că instanța de apel nu ține cont de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 1844 C. civ. Mai arată recurenta că, în ceea ce privește terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau folosința institutelor și stațiunilor de cercetare, precum și a instituțiilor cu profil agricol și silvic, Legea nr. 18/1991, în forma sa inițială, nu reglementa posibilitatea reconstituirii, în natură, pe vechiul amplasament, ci doar prin echivalent. În ceea ce privește situația foștilor proprietari ai terenurilor în discuție, art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2001, a stabilit că acestora urmează să li se atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, iar, în situația în care acestea sunt insuficiente, putând fi suplimentate cu terenuri care vor fi scoase din domeniul public al statului, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri. Potrivit deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, condiția esențială de validitate a actului administrativ, prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul stațiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public în cel privat al statului, operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare. Nu există în legislație nicio situație derogatorie de la aceasta procedură. Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepție de la competența Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată de acte normative cu forță de lege. Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și trecerea acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută, așa cum s-a solicitat și în situația de față. Atât instanța de fond, cât și cea de apel fac referire la trecerea unei perioade de 11 ani de la emiterea titlului de proprietate dar, așa cum s-a arătat, unul dintre atributele dreptului de proprietate publică îl reprezintă imprescriptibilitatea. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 31 mai 2022, în afara termenului legal, recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, solicitând admiterea acestuia. Celelalte părți nu au formulat întâmpinări. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere, iar, prin rezoluție, completul de filtru a fixat termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la data de 01 martie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești, în contradictoriu cu pârâtele C.J.S.D.P.P.A.T, din cadrul Instituției Prefectului Călărași, C.L.S.D.P.P.T, din cadrul Primăriei comuna Perișoru și A., prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Titlului de Proprietate nr. x/26.10.2007, emis de C.J.S.D.P.P.A.T. Călărași pentru suprafața de 50 ha, situată în tarlaua x, parcela x, teren preluat din administrarea sa și trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al U.A.T. Perișoru, jud. Călărași, atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, pârâtei A.; obligarea pârâtei A. să îi lase în deplină posesie și folosință această suprafață de teren, ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; obligarea pârâtelor C.J.S.D.P.P.A.T. Călărași și A. la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere solicitările formulate în cadrul cererii de chemare în judecată și normele de drept invocate, rezultă că reclamanta (în calitate de terț neimplicat în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991) a solicitat anularea unui titlu de proprietate emis, în temeiul legii speciale menționate, în favoarea pârâtei A.. În speță, prin sentința civilă nr. 1271 din 27 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Călărași, ca instanță investită inițial cu soluționarea cauzei, a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Călărași reținându-se că: "(...) judecarea unor astfel de cereri, de anulare a titlului de proprietate, chiar dacă acesta este emis în temeiul Legii nr. 18/1991, revine instanțelor de drept comun, conform Legii nr. 247/2005, Titlul V, articol unic, pct. 3, aflată în vigoare la data emiterii titlului de proprietate contestat, competența specială a Judecătoriei fiind stabilită numai în ceea ce privește formularea plângerilor împotriva hotărârilor Comisiilor Județene de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor, conform art. 58 din Legea nr. 18/1991, sau, în cazul în care reclamanta își menține temeiul de drept ca fiind art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tot acelorași instanțe, deoarece prin legea respectivă nu se prevede o competență specială de soluționare a litigiilor (...)." Prin urmare, având în vedere modalitatea de învestire, obiectul pretențiilor deduse judecății și considerentele hotărârii de declinare, care se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă că litigiul este unul în materia fondului funciar, astfel încât, în ceea ce privește regimul căilor de atac, devin incidente dispozițiile art. 5 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 referitor la accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare. Potrivit textului menționat, "Hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în procesele funciare în primă instanță sunt supuse numai recursului". De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.: "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară". Rezultă, din coroborarea textelor menționate, că, litigiul fiind unul în materia fondului funciar, judecata acestuia se definitivează prin exercitarea unei singure căi de atac, cea a apelului, aceasta fiind rațiunea reglementării adoptate în 2005, de a asigura celeritatea judecăților, în materia proprietăților funciare, în contextul în care aplicarea dispozițiilor referitoare la constituirea/reconstituirea drepturilor în acest domeniu începuse încă din anul 1991. Împrejurarea că, în dispozitivul deciziei din apel, este menționată calea de atac a recursului, nu are relevanță, fiind lipsită de consecința juridică a deschiderii căii de atac într-o materie în care legea nu o prevede, față de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constitute dispunând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie realizată în condițiile și cu respectarea legii. Revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică, care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății și implicit, a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești și de intervenienții Academia de Științe Agricole și Silvice "B." și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași împotriva deciziei nr. 641A din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.