ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1293/2011

Asupra contestației

în anulare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.T., P.I.,

T.I.A., T.S., I.Z.L.A. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul

General al municipiului București, ca reprezentant al Municipiului București,

contestație împotriva dispoziției nr. 5242 din 24 ianuarie 2006 emisă de pârât,

solicitând obligarea acestuia să le restituie în natură imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de 682 mp și construcție, compusă în prezent din

subsol, parter, mezanin, etaj I, II și mansardă.

La data de 8 mai

2006, SC K.T.C.M. SRL a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în

interesul intimatului Primarul General al municipiului București, ca

reprezentant al Municipiului București.

Prin încheierea de

ședință din 20 iunie 2007, tribunalul a respins ca inadmisibilă în principiu

cererea de intervenție principală și a încuviințat în principiu cererea de

intervenție accesorie.

Prin sentința civilă nr.

1545 din 3 decembrie 2007, Tribunalul București, Secția a IV a civilă, a admis

contestația, a dispus anularea dispoziției contestate și a obligat pârâtul

Municipiul București să restituie în natură reclamanților imobilul situat în

București, compus din teren în suprafață de 495 mp și construcție, compusă în

prezent din subsol, parter, mezanin, etaj, mansardă. Prin aceeași hotărâre,

tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată

de SC K.T.C.M. SRL.

Împotriva sentinței

de fond au declarat apel reclamanții, pârâtul și intervenienta.

Prin decizia civilă nr.

891/A din 11 decembrie 2008 Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să restituie

în natură contestatorilor imobilul situat în București, sector 3, compus din

teren în suprafață de 674 mp și construcție, compusă în prezent din subsol,

parter, mezanin, etaj, mansardă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței

și a respins apelurile declarate de pârât și de intervenientă.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs pârâtul Municipiul București și intervenienta

SC K.T.C.M. SRL.

Prin decizia nr. 8841

din 30 octombrie 2009 s-au respins recursurile ca nefondate.

În motivarea deciziei

s-a reținut că, prin primele două motive de recurs, se contestă întinderea

dreptului la reparație al reclamanților și criticile vizează greșita

interpretare de către instanță a probelor administrate în cauză, așa încât ea

nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii. De asemenea, nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau

casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

În ce privește al

treilea motiv de recurs invocat de Municipiul București, Înalta Curte a reținut

că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății",

principiu de drept procesual, care în speță a fost respectat pe deplin de

instanțele învestite cu soluționarea acțiunii reclamanților, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, scopul urmărit fiind restituirea bunului în

natură.

Determinant în

calificarea cererii deduse în justiție nu este titulatura atribuită de parte

acesteia, ci obiectul și scopul pretențiilor, conținut al acesteia și care în

speță constă în aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat și

refuzat a fi restituit de pârâtă pe calea aleasă de reclamanți, în cadrul

procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, aspect corect dezlegat de cele

două instanțe.

S-au apreciat ca

nefondate criticile privind substituirea instanțelor judecătorești în

atribuțiile unității administrative, aspect legal soluționat de instanțe.

Potrivit art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată „imobilele

- terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație,

care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie

autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În legătură cu

ducerea la îndeplinire a acestei dispoziții, prin art. 22 alin. (1) din aceeași

lege se prevede că „persoana îndreptățită va notifica. persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin

dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea menționată s-a precizat că „decizia

sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă tribunalului.”.

Or, din moment ce s-a

reglementat controlul de legalitate actului emis în aplicarea Legii nr. 10/2001

menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de

jurisdicție, e evident că instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui

control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiu cenzurat

pe cale judiciară

Înalta Curte a constatat

că și recursul declarat de intervenienta SC K.T.C.M. SRL este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Primul motiv de

recurs a vizat încheierea de ședință din 20 iunie 2007 a primei instanțe, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție

principală, motivat de faptul că nu există legătură între această cerere, care urmărește

protejarea dreptului de creanță izvorât din efectuarea unor lucrări de

investiții imobilului litigios și cererea principală, având ca obiect contestația

formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat, în

aplicarea specială a acestui act normativ și în contradictoriu cu unitatea

deținătoare, să li se recunoască dreptul de a obține beneficiul restituirii în

natură a imobilului, ca măsură reparatorie a acestei legi.

De natura cererii de

intervenție în interes propriu este că aceasta este îndreptată împotriva

părților din litigiu, tinzând a se obține obiectul litigiului, situație care nu

se regăsește în speță față de pretenția intervenientei.

Oricum, cadrul

procesual fixat de legea specială în materie de reparație - Legea nr. 10/2001,

este reglementat de dispozițiile legale susmenționate și se referă la

contestarea deciziei/dispoziției emise în aplicarea acestei legi.

În ce privește

pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că principiul preeminenței

dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin

aceste dispoziții, nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un

stat prin acte normative.

S-a menționat faptul

că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică

obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile și condițiile

instituite de state prin acte normative pentru a obține recunoașterea și

protecția dreptului material pretins.

Aplicarea normelor de

drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța socială și nu poate

constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nici un motiv de discriminare, cât timp aceiași normă de

drept (în speță, cea referitoare la condițiile de admisibilitate pe care

trebuie să le îndeplinească cererea de intervenție principală) se aplică

tuturor persoanelor care formulează o atare cerere.

În cauză nu s-a

contestat dreptul părții de acces la o instanță sau cel de a beneficia de un

proces echitabil, ci i s-a impus respectarea dispozițiilor procedurale de

exercitare a acestuia.

În condițiile în care

intervenienta nu a dobândit calitatea de parte, nu poate formula motive de

recurs cu privire la fondul cauzei, motiv pentru care celelalte critici nu vor

fi analizate de Curte.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare Municipiul București, prin Primar

General și Primarul General al municipiului București, invocând în speță

dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza 2 C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare s-a invocat că instanța de recurs a omis să se pronunțe

pe motivul de recurs privind faptul că Primarul nu are calitate procesuală

pasivă în cauză întrucât proprietatea aparține municipalității și nu organului

administrativ ori autorității executive a localității. Acest motiv a fost

invocat și de intervenient, motiv pentru care instanța de recurs a omis să

cerceteze recursul intervenientei.

De asemenea s-a

susținut că instanța s-a pronunțat împotriva Municipiului București care nu a

fost parte în cauză, și nici nu a declarat recurs.

Contestația în

anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 318

C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de

casare invocate de către recurent iar nu argumentele de fapt indicate de părți,

care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsecvente motivului

de casare invocat, instanța fiind în drept să grupeze argumentele folosite de

recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un

considerent comun.

În cauză se constată

că instanța de recurs a analizat calitatea procesuală a părților în cadrul

fixat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin raportare la

dispozițiile art. 21-22 reținând că are calitate procesuală unitatea

deținătoare prin reprezentantul său, respectiv municipiul București, reprezentat

prin Primarul General.

Au mai susținut contestatorii

că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra recursului declarat de Primarul general

al municipiului București, dar acest aspect nu este susținut de actele și

lucrările dosarului.

Astfel, instanța de

recurs a fost investită cu recursul declarat de Municipiul București iar nu de

Primarul general al municipiului București, cum în mod eronat susțin

contestatorii.

Prin urmare, instanța

de recurs a analizat și respins recursul declarat de Municipiul București, care

a figurat ca parte în cauză atât la fond, cât și în apel și recurs.

Nefondată este și

susținerea referitoare la faptul că instanța de recurs nu a cercetat recursul

intervenientei, deoarece recursul declarat de intervenienta SC K.T.C.M. SRL a

fost respins ca nefondat.

Soluția respingerii

recursului declarat de aceasta a fost amplu motivată de instanța de recurs care

a analizat motivarea primei instanțe referitoare la inadmisibilitatea cererii

de intervenție și a făcut aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. în materia

dreptului de acces la o instanță de judecată.

Având în vedere

aceste considerente urmează ca în baza art. 320 C. proc. civ., contestația în

anulare să fie respinsă.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a

contestatorilor vor fi obligați aceștia la plata cheltuielilor de judecată

către intimați în sumă de 3.720 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de Municipiul București prin Primar general și

Primarul general al municipiului București împotriva deciziei nr. 8841 din 30

octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Obligă pe

contestatori la 3720 lei cheltuieli de judecată către intimații D.T., I.Z.L.A.,

P.I., T.I.A. și T.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2011.