ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1293/2011

Asupra contestației în anulare, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.T., P.I., T.I.A., T.S., I.Z.L.A. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului București, ca reprezentant al Municipiului București, contestație împotriva dispoziției nr. 5242 din 24 ianuarie 2006 emisă de pârât, solicitând obligarea acestuia să le restituie în natură imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 682 mp și construcție, compusă în prezent din subsol, parter, mezanin, etaj I, II și mansardă. La data de 8 mai 2006, SC K.T.C.M. SRL a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul intimatului Primarul General al municipiului București, ca reprezentant al Municipiului București.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2007, tribunalul a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție principală și a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie. Prin sentința civilă nr. 1545 din 3 decembrie 2007, Tribunalul București, Secția a IV a civilă, a admis contestația, a dispus anularea dispoziției contestate și a obligat pârâtul Municipiul București să restituie în natură reclamanților imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 495 mp și construcție, compusă în prezent din subsol, parter, mezanin, etaj, mansardă. Prin aceeași hotărâre, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de SC K.T.C.M. SRL.

Împotriva sentinței de fond au declarat apel reclamanții, pârâtul și intervenienta. Prin decizia civilă nr. 891/A din 11 decembrie 2008 Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură contestatorilor imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 674 mp și construcție, compusă în prezent din subsol, parter, mezanin, etaj, mansardă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelurile declarate de pârât și de intervenientă. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâtul Municipiul București și intervenienta SC K.T.C.M.

SRL. Prin decizia nr. 8841 din 30 octombrie 2009 s-au respins recursurile ca nefondate. În motivarea deciziei s-a reținut că, prin primele două motive de recurs, se contestă întinderea dreptului la reparație al reclamanților și criticile vizează greșita interpretare de către instanță a probelor administrate în cauză, așa încât ea nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. De asemenea, nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. În ce privește al treilea motiv de recurs invocat de Municipiul București, Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", principiu de drept procesual, care în speță a fost respectat pe deplin de instanțele învestite cu soluționarea acțiunii reclamanților, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, scopul urmărit fiind restituirea bunului în natură. Determinant în calificarea cererii deduse în justiție nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul și scopul pretențiilor, conținut al acesteia și care în speță constă în aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat și refuzat a fi restituit de pârâtă pe calea aleasă de reclamanți, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, aspect corect dezlegat de cele două instanțe.

S-au apreciat ca nefondate criticile privind substituirea instanțelor judecătorești în atribuțiile unității administrative, aspect legal soluționat de instanțe. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziții, prin art. 22 alin. (1) din aceeași lege se prevede că „persoana îndreptățită va notifica. persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă tribunalului.”. Or, din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate actului emis în aplicarea Legii nr. 10/2001 menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, e evident că instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiu cenzurat pe cale judiciară Înalta Curte a constatat că și recursul declarat de intervenienta SC K.T.C.M.

SRL este nefondat, pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs a vizat încheierea de ședință din 20 iunie 2007 a primei instanțe, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție principală, motivat de faptul că nu există legătură între această cerere, care urmărește protejarea dreptului de creanță izvorât din efectuarea unor lucrări de investiții imobilului litigios și cererea principală, având ca obiect contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat, în aplicarea specială a acestui act normativ și în contradictoriu cu unitatea deținătoare, să li se recunoască dreptul de a obține beneficiul restituirii în natură a imobilului, ca măsură reparatorie a acestei legi.

De natura cererii de intervenție în interes propriu este că aceasta este îndreptată împotriva părților din litigiu, tinzând a se obține obiectul litigiului, situație care nu se regăsește în speță față de pretenția intervenientei. Oricum, cadrul procesual fixat de legea specială în materie de reparație - Legea nr. 10/2001, este reglementat de dispozițiile legale susmenționate și se referă la contestarea deciziei/dispoziției emise în aplicarea acestei legi. În ce privește pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin aceste dispoziții, nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin acte normative.

S-a menționat faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile și condițiile instituite de state prin acte normative pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins. Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici un motiv de discriminare, cât timp aceiași normă de drept (în speță, cea referitoare la condițiile de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească cererea de intervenție principală) se aplică tuturor persoanelor care formulează o atare cerere.

În cauză nu s-a contestat dreptul părții de acces la o instanță sau cel de a beneficia de un proces echitabil, ci i s-a impus respectarea dispozițiilor procedurale de exercitare a acestuia. În condițiile în care intervenienta nu a dobândit calitatea de parte, nu poate formula motive de recurs cu privire la fondul cauzei, motiv pentru care celelalte critici nu vor fi analizate de Curte. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Municipiul București, prin Primar General și Primarul General al municipiului București, invocând în speță dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza 2 C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare s-a invocat că instanța de recurs a omis să se pronunțe pe motivul de recurs privind faptul că Primarul nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât proprietatea aparține municipalității și nu organului administrativ ori autorității executive a localității.

Acest motiv a fost invocat și de intervenient, motiv pentru care instanța de recurs a omis să cerceteze recursul intervenientei. De asemenea s-a susținut că instanța s-a pronunțat împotriva Municipiului București care nu a fost parte în cauză, și nici nu a declarat recurs. Contestația în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate de către recurent iar nu argumentele de fapt indicate de părți, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsecvente motivului de casare invocat, instanța fiind în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun.

În cauză se constată că instanța de recurs a analizat calitatea procesuală a părților în cadrul fixat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin raportare la dispozițiile art. 21-22 reținând că are calitate procesuală unitatea deținătoare prin reprezentantul său, respectiv municipiul București, reprezentat prin Primarul General. Au mai susținut contestatorii că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra recursului declarat de Primarul general al municipiului București, dar acest aspect nu este susținut de actele și lucrările dosarului. Astfel, instanța de recurs a fost investită cu recursul declarat de Municipiul București iar nu de Primarul general al municipiului București, cum în mod eronat susțin contestatorii.

Prin urmare, instanța de recurs a analizat și respins recursul declarat de Municipiul București, care a figurat ca parte în cauză atât la fond, cât și în apel și recurs. Nefondată este și susținerea referitoare la faptul că instanța de recurs nu a cercetat recursul intervenientei, deoarece recursul declarat de intervenienta SC K.T.C.M. SRL a fost respins ca nefondat. Soluția respingerii recursului declarat de aceasta a fost amplu motivată de instanța de recurs care a analizat motivarea primei instanțe referitoare la inadmisibilitatea cererii de intervenție și a făcut aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. în materia dreptului de acces la o instanță de judecată. Având în vedere aceste considerente urmează ca în baza art. 320 C. proc.

civ., contestația în anulare să fie respinsă. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a contestatorilor vor fi obligați aceștia la plata cheltuielilor de judecată către intimați în sumă de 3.720 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de Municipiul București prin Primar general și Primarul general al municipiului București împotriva deciziei nr. 8841 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestatori la 3720 lei cheltuieli de judecată către intimații D.T., I.Z.L.A., P.I., T.I.A. și T.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.