ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2861/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2861/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Buxcurești, secția a III-a civilă, la data de 01 februarie 2012, sub nr. 3110/3/2012,

reclamanții Iancovescu L.A., T.G.A., P.I., D.T., A.R.V. și T.M.C. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, și SC K.T.C.M.

SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâților la plata sumei de 130.000 euro, contraechivalent 564.148 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 674 mp teren și

a construcției edificate pe acest teren, imobil situat în București, sector 3,

pentru perioada 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011.

La data de 14

septembrie 2012, reclamanții au precizat cadrul procesual, în sensul că înțeleg

să-și valorifice pretențiile numai față de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general.

Prin sentința civilă nr.

1830 din 21 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de

130.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011,

precum și la plata sumei de 11.255 lei, reprezentând taxă de timbru și

onorariul expert și a sumei de 2.174 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 1545 din 03 decembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a dispus anularea Dispoziției

nr. 5242 din 24 ianuarie 2006 și a fost obligat pârâtul Municipiul București să

restituie în natură contestatorilor din litigiul respectiv imobilul situat în

București, sector 3, compus din teren în suprafață de 495 mp și construcție

formată din subsol, parter, mezanin, etaj și mansardă.

Prin Decizia civilă nr.

891 din 11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul

declarat de contestatori și au fost respinse apelurile declarate de Municipiul

București, prin primarul general, și SC K.T.C.M. SRL S-a dispus schimbarea, în

parte, a sentinței civile nr. 1545 din 03 decembrie 2007, în sensul că a fost

obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să restituie în

natură contestatorilor imobilul situat în București, sector 3, compus din teren

în suprafață de 674 mp și construcție formată din subsol, parter, mezanin, etaj

și mansardă. Această decizie a rămas irevocabilă în urma respingerii

recursurilor, prin Decizia civilă nr. 8841 din 30 octombrie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 12742/3/2006.

Prin procesul verbal

încheiat la data de 07 iulie 2011, B.E.J., „Ș.P.D.” a constatat preluarea

unilaterală a imobilului indicat mai sus, menționând, totodată, imposibilitatea

încheierii protocolului de predare primire determinat de culpa deținătorilor

actuali, obligația instituită în sarcina pârâtului Municipiul București prin primarul

general, nefiind îndeplinită de către acesta.

Imobilul a fost

înscris în cartea funciară pe numele reclamanților din litigiul de față, raportat

la titlul executoriu enunțat și la certificatele de moștenitor anexate,

indicate în C.F. din 2011.

Potrivit

dispozițiilor art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ., obligația stabilită

prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Deși,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pârâtul a fost

obligat să predea imobilul menționat, acesta nu și-a îndeplinit în mod voluntar

obligația. Mai mult, deși a fost notificat în vederea încheierii protocolului

de predare primire, nu s-a prezentat, fapt ce rezultă din procesul verbal

încheiat de B.E.J., „Ș.P.D.” la data de 07 iulie 2011.

Pe de altă parte,

existând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pârâtul avea

obligația să nu mai perceapă eventualele chirii, cu atât mai mult cu cât avea

cunoștință de litigiul respectiv.

În raport de aceste

constatări, Tribunalul a reținut reaua credință a pârâtului, ceea ce a

determinat imposibilitatea reclamanților de a-și valorifica dreptul de

proprietate asupra imobilului restituit, drept recunoscut de dispozițiile

constituționale și de dispozițiile art. 555 alin. (1) C. civ. și protejat de art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, pârâtul

trebuie să suporte prejudiciul generat de nerespectarea unei hotărâri

judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea

reclamanților, sens în care, în baza art. 1530 C. civ., a fost obligat la plata

sumei de 130.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând lipsă de

folosință pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011; această sumă a fost

precizată de către reclamanți, deși, prin raportul de expertiză efectuat în

cauză de expert B.V., prejudiciul a fost estimat la suma de 839.805,91 euro.

În baza art. 274 C.

proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 11.255 lei reprezentând

taxă de timbru și onorariu de expert și la plata sumei de 2.174 lei onorariu de

avocat, către reclamanți.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

42 A din 7 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București,

prin primarul general, împotriva sentinței civile sus-menționate.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Conform art. 371

1

din Vechiul C. proc. civ., aplicabil raportului juridic dedus judecății,

obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce

la îndeplinire de bunăvoie.

Potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., executarea unei decizii sau a unei hotărâri a oricărei

instanțe trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din proces, în sensul

art. 6 din Convenție. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea

juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară

definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți.

Atunci când

autoritățile trebuie să acționeze pentru executarea unei decizii judiciare și

omit să o facă, angajează responsabilitatea statului în condițiile art. 6 din

Convenție.

Curtea a recunoscut

că protejarea efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică

obligația, pentru administrație, de a se adapta la o sentință sau o hotărâre

pronunțată în materie. Primăria este parte integrantă din administrație, care

constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu

cel al bunei administrări a justiției. Așadar, dacă administrația refuză sau

omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.

6, de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești, își

pierd rațiunea de a fi.

Odată cu încălcarea art.

6 din Convenție, prin lipsa de folosință a bunului obligat să-l predea,

debitorul, aflat în culpă pentru neexecutarea obligației, devine responsabil și

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece

aduce atingere dreptului la respectarea „bunului” (Cauza Orha contra României,

Cauza SC R.T. SRL contra României).

Culpa municipalității

în neexecutarea obligației a început la data de 30 octombrie 2009, când obligația

a devenit lichidă și exigibilă, și a încetat la data de 07 iulie 2011, când s-a

încheiat procesul-verbal de preluare unilaterală a posesiei de către executorul

judecătoresc Ș.P.D., în lipsa reprezentantului Municipiului București, care,

deși notificat, nu s-a prezentat.

Neîndeplinirea

obligației de către pârât, din culpa sa, fapt ce rezultă și din activitatea de

încasare a chiriei pentru o parte din spațiul comercial nepredat, îmbracă

caracterul unei fapte ilicite, ce atrage răspunderea sa delictuală, în temeiul art.

998 din Vechiul C. civ.

În cauză, nu sunt

incidente dispozițiile N.C.C., intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, întrucât

fapta ilicită a încetat la 07 iulie 2011, sub imperiul Vechiului C. civ.

În acest sens, sunt

incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din N.C.C., conform cu care actele și faptele

juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în

vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de

legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii

lor.

Conform art. 1084 C.

civ. daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea

ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, adică atât prejudiciul

efectiv, cât și beneficiul nerealizat.

Din raportul de expertiză

contabilă efectuat în cauză de expert contabil Bisse Victoria, rezultă că

suprafața totală a imobilului, disponibilă de închiriat în perioada 30

octombrie 2009 - 07 iulie 2011, este de 1.856,73 mp. Veniturile lunare aferente

închirierii integrale a imobilului în concordanță cu prețurile practicate pe

piața liberă sunt de 41.349,38 euro/lună/mp În intervalul 30 octombrie 2009 -

07 iulie 2011, veniturile din închirierea imobilului rezultate prin aplicarea

prețului oferit și negociat pe piața liberă sunt de 839.805,91 euro.

Prima instanță l-a

obligat pe pârât la plata sumei de 130.000 euro în echivalent în lei la data

plății, respectiv la câte 6.500 euro/lună, calculat la 20 de luni, cum au

pretins reclamanții.

Ceea ce interesează

în speță este prejudiciul efectiv suferit de către reclamanți pentru lipsa de

folosință a imobilului, prin neîndeplinirea obligației de punere în executare a

hotărârii judecătorești, de către debitorul obligației de predare, respectiv,

pârâtul Municipiul București, imediat ce aceasta a devenit definitivă și

executorie.

Între reclamanți și

chiriașii aflați în raporturi contractuale cu pârâtul Municipiul București nu

există raporturi juridice, așa încât este irelevant dacă acesta din urmă a

încasat chirie pentru spațiul ce a fost obligat să-l predea, cuantumul acesteia

sau faptul că a fost obligat printr-o altă hotărâre judecătorească să o

restituie fostului chiriaș.

Despăgubirile

stabilite de către instanță nu au fost acordate în baza raportului de expertiză

efectuat în cauză, care a stabilit un cuantum mult mai ridicat al

prejudiciului, respectiv 839.805,91 euro, ci în raport de pretențiile formulate

de către reclamanți, mult diminuate în raport de concluziile expertului și de

suprafața construită a imobilului.

Așa fiind, efectuarea

unui alt raport de expertiză contabilă, cerere care nu a mai fost susținută

oral de către reprezentantul apelantului în ședință publică, nu mai era utilă

cauzei.

În consecință,

Curtea, reținând netemeinicia tuturor motivelor de apel, în baza art. 296 C.

proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

criticând-o, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

Au fost încălcate

prevederile art. 948 din N.C.C.

Primăria municipiului

București nu putea fi obligată decât, cel mult, la restituirea chiriilor

încasate după ce hotărârea judecătorească de restituire a rămas irevocabilă,

respectiv, la plata sumelor de 45.807,69 euro și 14.193,88 lei, așa cum s-a

determinat la fond, prin expertiza contabilă. Numai aceste fructe civile pot fi

considerate că au fost încasate cu rea credință. Chiriile au fost încasate de

municipalitate până la 17 decembrie 2010, data întocmirii primului proces-verbal

de predare încheiat de B.E.J., Ș.P.D.

De fapt, Primăria nu

putea fi obligată nici la chiriile încasate de la SC K.T.C.M. SRL, pentru

perioada 30 octombrie 2009-17 decembrie 2010, întrucât sumele i-au fost

restituite acestei societăți, în temeiul Deciziei civile nr. 3593 din 25

septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 24645/3/2010. Nu se

poate ignora acest aspect, astfel după cum a procedat instanța de apel, motivat

de lipsa raporturilor dintre reclamanți și terții chiriași. Prin urmare, nu

datorează suma de 130.000 euro.

Recurentul nu este în

culpă pentru nerespectarea obligației de restituire a imobilului ulterior datei

de 30 octombrie 2009, atâta timp cât posesia asupra bunului se afla la SC

K.T.C.M. SRL, precum și la ceilalți chiriași, iar nu la pârât. Mai mult, după

întocmirea procesului-verbal de predare din 17 octombrie 2010, a notificat

chiriașilor încetarea contractului, motiv pentru care aceștia sunt singurii

răspunzători de lipsa de folosință cauzată reclamanților.

Pentru toate aceste

considerente, a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot a hotărârii

recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii.

Intimații reclamanți au

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În primul rând, susținerile

recurentului nu pot fi examinate din perspectiva dispozițiilor art. 948 din N.C.C.,

referitoare la condițiile dobândirii fructelor bunului posedat, întrucât

posesia exercitată de către recurent a încetat la 7 iulie 2011, data procesului

verbal de preluare unilaterală a posesiei imobilului frugifer, în consecință

sub imperiul vechiului C. civ., incident în speță în raport cu dispozițiile art.

6 alin. (2) din N.C.C. Conform acestui text de lege, situațiile juridice

definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) anterior noii legi,

precum și efectele lor rămân supuse acțiunii legii vechi. Dispoziția legală

enunțată reprezintă consacrarea regulii „Tempus regit actum” - „Timpul (legea

în vigoare la un moment dat) cârmuiește actul (juridic)”.

Prin urmare, Înalta

Curte va avea în vedere criticile recurentului din perspectiva dispozițiilor

legale corespunzătoare art. 948 din N.C.C. în codul anterior (art. 485-487 din

Vechiul C. civ.).

Din această perspectivă,

susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Municipiul București,

prin primarul general, arată că poate fi obligat la fructele civile constând în

chiria efectiv încasată de la locatarii imobilului, numai pentru aceste sume de

bani putând fi considerat de rea credință; în realitate, nu poate fi obligat

nici la plata sumelor de bani respective, întrucât, în ceea ce privește pe SC

K.T.C.M. SRL, pârâtul a fost obligat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

să restituie chiriile încasate, iar, în ceea ce privește pe ceilalți chiriași, ei

au rămas în posesia imobilului, deși au fost notificați referitor la încetarea

locațiunii.

Recurentul a fost

obligat la plata sumei de 130.000 euro echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30 octombrie 2009,

data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire a imobilului

frugifer către reclamanți, și până la 7 iulie 2011, data procesului verbal de

preluare a posesiei imobilului, întocmit de executor judecătoresc, prin care

s-a constatat preluarea unilaterală a bunului de către reclamanți și când,

practic, a încetat posesia reprezentantului statului asupra acestuia.

S-a reținut fapta

ilicită a părții sus-menționate, constând în neexecutarea unei hotărâri

judecătorești definitive, și atitudinea culpabilă a acesteia, determinată

inclusiv de încasarea chiriilor ulterior finalizării procesului de restituire a

imobilului către reclamanți.

Buna credință

invocată de către recurent, susceptibilă de a înlătura culpa părții, condiție a

răspunderii civile delictuale reținută în cauză, nu se justifică în persoana

acestuia.

Astfel, potrivit art.

486 C. civ., posesorul este de bună credință atunci când posedă ca proprietar,

în baza unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, și

încetează de a mai fi de bună credință din momentul când viciile titlului său

de proprietate îi sunt cunoscute (art. 487 din același cod). Or, în speță, recurentul

raportează atitudinea sa subiectivă la chiriile efectiv încasate ulterior

rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire, element care nu

are legătură cu momentul de la care viciile titlului său de proprietate i-au

devenit cunoscute și care se plasează mult anterior perceperii chiriilor în

perioada 30 octombrie 2009 - 7 iulie 2011, mai precis la data formulării

notificării de către reclamanți, prin care aceștia au solicitat restituirea în

natură a imobilului, contestând, astfel, titlul de proprietate al pârâtului

asupra bunului respectiv.

În concluzie, de la

acest moment, recurentul trebuie considerat de rea credință în legătură cu

calitatea sa de proprietar asupra imobilului, în sensul art. 487 C. civ., iar

încasarea chiriilor după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin

care partea menționată a fost obligată la restituirea în natură a imobilului nu

reprezintă decât un element de fapt în conturarea aspectului de continuitate al

relei credințe a pârâtului în exercitarea posesiei și ulterior finalizării

procesului de restituire.

Mai mult, și în cazul

în care, între recurent și terțe persoane, nu s-ar fi încheiat contracte de

închiriere a imobilului în litigiu, care să genereze obținerea veniturilor din

chirie de către Municipiul București, acesta ar fi trebuit obligat la plata

contravalorii lipsei de folosință către reclamanți, de vreme ce fapta lui

ilicită culpabilă constă în nepunerea în executare a hotărârii judecătorești de

restituire, cu consecința lipsirii adevăraților proprietari de atributele și

beneficiile dreptului de proprietate, recunoscute de lege, indiferent de

existența altor raporturi juridice în care pârâtul a fost implicat cu terții.

Din această

perspectivă, în mod corect, instanța de apel a considerat că sunt aspecte

nerelevante dacă pârâtul a încasat chirie pentru spațiul în litigiu, cuantumul

acesteia sau dacă a fost obligat într-un alt proces să restituie sumele de bani

încasate cu acest titlu către chiriași.

Sub acest din urmă

aspect, temeiurile juridice a unor astfel de obligații stabilite pe cale

judiciară sunt diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru

neexecutarea hotărârii de restituire în cazul litigiului declanșat de

reclamanți, încetarea contractului de locațiune sau orice alt temei, în cazul

litigiului purtat între pârât și terții chiriași. Între reclamanți și terții

chiriași, neexistând niciun raport juridic, nu se poate stabili nicio interdependență,

din punct de vedere juridic, între rezolvarea litigiului de față și soluția

pronunțată în procesele purtate de Municipiu cu terții chiriași.

De asemenea, fiind

cel obligat la restituirea imobilului către reclamanți, în procesul finalizat

prin Decizia nr. 8841 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu are relevanță că

imobilul a fost ocupat în continuare, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de

restituire, de către chiriași. Recurentul rămâne titularul obligației de

restituire până la aducerea ei la îndeplinire și trebuie considerat că exercită

posesia, din punct de vedere juridic, chiar dacă, în fapt, aceasta se realizează

prin intermediul chiriașilor.

În plus, împrejurarea

că pârâtul ar fi notificat pe chiriași cu privire la încetarea contractului de

locațiune nu îl exonerează de răspundere față de reclamanți, deoarece simpla

notificare nu se circumscrie unui caz de forță majoră, care să-l fi împiedicat

pe recurent să execute hotărârea de restituire față de reclamanți. Aceasta cu

atât mai mult cu cât recurentul avea la îndemână căi procesuale recunoscute de

lege, mult mai eficiente decât încunoștințarea scrisă a terților, prin care să

obțină eliberarea efectivă a imobilului de către locatari.

Având în vedere

considerentele sus-enunțate, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, astfel încât, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

Va respinge ca

neîntemeiată și cererea intimaților reclamanți, de obligare a recurentului la

plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu au făcut dovada efectuării lor, în

condițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, împotriva Deciziei nr. 42/A din 07 februarie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Respinge, ca

neîntemeiată, cererea intimaților, de obligare a recurentului la plata

cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 octombrie 2014.