ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2861/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buxcurești, secția a III-a civilă, la data de 01 februarie 2012, sub nr. 3110/3/2012, reclamanții Iancovescu L.A., T.G.A., P.I., D.T., A.R.V. și T.M.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, și SC K.T.C.M. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 130.000 euro, contraechivalent 564.148 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 674 mp teren și a construcției edificate pe acest teren, imobil situat în București, sector 3, pentru perioada 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011. La data de 14 septembrie 2012, reclamanții au precizat cadrul procesual, în sensul că înțeleg să-și valorifice pretențiile numai față de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Prin sentința civilă nr. 1830 din 21 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 130.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011, precum și la plata sumei de 11.255 lei, reprezentând taxă de timbru și onorariul expert și a sumei de 2.174 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 1545 din 03 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 5242 din 24 ianuarie 2006 și a fost obligat pârâtul Municipiul București să restituie în natură contestatorilor din litigiul respectiv imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 495 mp și construcție formată din subsol, parter, mezanin, etaj și mansardă. Prin Decizia civilă nr. 891 din 11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de contestatori și au fost respinse apelurile declarate de Municipiul București, prin primarul general, și SC K.T.C.M.

SRL S-a dispus schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 1545 din 03 decembrie 2007, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să restituie în natură contestatorilor imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 674 mp și construcție formată din subsol, parter, mezanin, etaj și mansardă. Această decizie a rămas irevocabilă în urma respingerii recursurilor, prin Decizia civilă nr. 8841 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 12742/3/2006. Prin procesul verbal încheiat la data de 07 iulie 2011, B.E.J., „Ș.P.D.” a constatat preluarea unilaterală a imobilului indicat mai sus, menționând, totodată, imposibilitatea încheierii protocolului de predare primire determinat de culpa deținătorilor actuali, obligația instituită în sarcina pârâtului Municipiul București prin primarul general, nefiind îndeplinită de către acesta.

Imobilul a fost înscris în cartea funciară pe numele reclamanților din litigiul de față, raportat la titlul executoriu enunțat și la certificatele de moștenitor anexate, indicate în C.F. din 2011. Potrivit dispozițiilor art. 371 1 alin. (1) C. proc. civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Deși, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pârâtul a fost obligat să predea imobilul menționat, acesta nu și-a îndeplinit în mod voluntar obligația. Mai mult, deși a fost notificat în vederea încheierii protocolului de predare primire, nu s-a prezentat, fapt ce rezultă din procesul verbal încheiat de B.E.J., „Ș.P.D.” la data de 07 iulie 2011. Pe de altă parte, existând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pârâtul avea obligația să nu mai perceapă eventualele chirii, cu atât mai mult cu cât avea cunoștință de litigiul respectiv.

În raport de aceste constatări, Tribunalul a reținut reaua credință a pârâtului, ceea ce a determinat imposibilitatea reclamanților de a-și valorifica dreptul de proprietate asupra imobilului restituit, drept recunoscut de dispozițiile constituționale și de dispozițiile art. 555 alin. (1) C. civ. și protejat de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare, pârâtul trebuie să suporte prejudiciul generat de nerespectarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea reclamanților, sens în care, în baza art. 1530 C. civ., a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând lipsă de folosință pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011; această sumă a fost precizată de către reclamanți, deși, prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.V., prejudiciul a fost estimat la suma de 839.805,91 euro.

În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 11.255 lei reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert și la plata sumei de 2.174 lei onorariu de avocat, către reclamanți. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 42 A din 7 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile sus-menționate. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Conform art. 371 1 din Vechiul C. proc. civ., aplicabil raportului juridic dedus judecății, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., executarea unei decizii sau a unei hotărâri a oricărei instanțe trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din proces, în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Atunci când autoritățile trebuie să acționeze pentru executarea unei decizii judiciare și omit să o facă, angajează responsabilitatea statului în condițiile art. 6 din Convenție. Curtea a recunoscut că protejarea efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația, pentru administrație, de a se adapta la o sentință sau o hotărâre pronunțată în materie.

Primăria este parte integrantă din administrație, care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al bunei administrări a justiției. Așadar, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6, de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești, își pierd rațiunea de a fi. Odată cu încălcarea art. 6 din Convenție, prin lipsa de folosință a bunului obligat să-l predea, debitorul, aflat în culpă pentru neexecutarea obligației, devine responsabil și pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece aduce atingere dreptului la respectarea „bunului” (Cauza Orha contra României, Cauza SC R.T.

SRL contra României). Culpa municipalității în neexecutarea obligației a început la data de 30 octombrie 2009, când obligația a devenit lichidă și exigibilă, și a încetat la data de 07 iulie 2011, când s-a încheiat procesul-verbal de preluare unilaterală a posesiei de către executorul judecătoresc Ș.P.D., în lipsa reprezentantului Municipiului București, care, deși notificat, nu s-a prezentat. Neîndeplinirea obligației de către pârât, din culpa sa, fapt ce rezultă și din activitatea de încasare a chiriei pentru o parte din spațiul comercial nepredat, îmbracă caracterul unei fapte ilicite, ce atrage răspunderea sa delictuală, în temeiul art. 998 din Vechiul C. civ. În cauză, nu sunt incidente dispozițiile N.C.C., intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, întrucât fapta ilicită a încetat la 07 iulie 2011, sub imperiul Vechiului C. civ.

În acest sens, sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din N.C.C., conform cu care actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Conform art. 1084 C. civ. daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, adică atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat. Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil Bisse Victoria, rezultă că suprafața totală a imobilului, disponibilă de închiriat în perioada 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011, este de 1.856,73 mp.

Veniturile lunare aferente închirierii integrale a imobilului în concordanță cu prețurile practicate pe piața liberă sunt de 41.349,38 euro/lună/mp În intervalul 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011, veniturile din închirierea imobilului rezultate prin aplicarea prețului oferit și negociat pe piața liberă sunt de 839.805,91 euro. Prima instanță l-a obligat pe pârât la plata sumei de 130.000 euro în echivalent în lei la data plății, respectiv la câte 6.500 euro/lună, calculat la 20 de luni, cum au pretins reclamanții. Ceea ce interesează în speță este prejudiciul efectiv suferit de către reclamanți pentru lipsa de folosință a imobilului, prin neîndeplinirea obligației de punere în executare a hotărârii judecătorești, de către debitorul obligației de predare, respectiv, pârâtul Municipiul București, imediat ce aceasta a devenit definitivă și executorie.

Între reclamanți și chiriașii aflați în raporturi contractuale cu pârâtul Municipiul București nu există raporturi juridice, așa încât este irelevant dacă acesta din urmă a încasat chirie pentru spațiul ce a fost obligat să-l predea, cuantumul acesteia sau faptul că a fost obligat printr-o altă hotărâre judecătorească să o restituie fostului chiriaș. Despăgubirile stabilite de către instanță nu au fost acordate în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit un cuantum mult mai ridicat al prejudiciului, respectiv 839.805,91 euro, ci în raport de pretențiile formulate de către reclamanți, mult diminuate în raport de concluziile expertului și de suprafața construită a imobilului.

Așa fiind, efectuarea unui alt raport de expertiză contabilă, cerere care nu a mai fost susținută oral de către reprezentantul apelantului în ședință publică, nu mai era utilă cauzei. În consecință, Curtea, reținând netemeinicia tuturor motivelor de apel, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Au fost încălcate prevederile art. 948 din N.C.C. Primăria municipiului București nu putea fi obligată decât, cel mult, la restituirea chiriilor încasate după ce hotărârea judecătorească de restituire a rămas irevocabilă, respectiv, la plata sumelor de 45.807,69 euro și 14.193,88 lei, așa cum s-a determinat la fond, prin expertiza contabilă.

Numai aceste fructe civile pot fi considerate că au fost încasate cu rea credință. Chiriile au fost încasate de municipalitate până la 17 decembrie 2010, data întocmirii primului proces-verbal de predare încheiat de B.E.J., Ș.P.D. De fapt, Primăria nu putea fi obligată nici la chiriile încasate de la SC K.T.C.M. SRL, pentru perioada 30 octombrie 2009-17 decembrie 2010, întrucât sumele i-au fost restituite acestei societăți, în temeiul Deciziei civile nr. 3593 din 25 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 24645/3/2010. Nu se poate ignora acest aspect, astfel după cum a procedat instanța de apel, motivat de lipsa raporturilor dintre reclamanți și terții chiriași. Prin urmare, nu datorează suma de 130.000 euro.

Recurentul nu este în culpă pentru nerespectarea obligației de restituire a imobilului ulterior datei de 30 octombrie 2009, atâta timp cât posesia asupra bunului se afla la SC K.T.C.M. SRL, precum și la ceilalți chiriași, iar nu la pârât. Mai mult, după întocmirea procesului-verbal de predare din 17 octombrie 2010, a notificat chiriașilor încetarea contractului, motiv pentru care aceștia sunt singurii răspunzători de lipsa de folosință cauzată reclamanților. Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea acțiunii. Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, susținerile recurentului nu pot fi examinate din perspectiva dispozițiilor art. 948 din N.C.C., referitoare la condițiile dobândirii fructelor bunului posedat, întrucât posesia exercitată de către recurent a încetat la 7 iulie 2011, data procesului verbal de preluare unilaterală a posesiei imobilului frugifer, în consecință sub imperiul vechiului C. civ., incident în speță în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din N.C.C. Conform acestui text de lege, situațiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) anterior noii legi, precum și efectele lor rămân supuse acțiunii legii vechi.

Dispoziția legală enunțată reprezintă consacrarea regulii „Tempus regit actum” - „Timpul (legea în vigoare la un moment dat) cârmuiește actul (juridic)”. Prin urmare, Înalta Curte va avea în vedere criticile recurentului din perspectiva dispozițiilor legale corespunzătoare art. 948 din N.C.C. în codul anterior (art. 485-487 din Vechiul C. civ.). Din această perspectivă, susținerile recurentului sunt neîntemeiate. Municipiul București, prin primarul general, arată că poate fi obligat la fructele civile constând în chiria efectiv încasată de la locatarii imobilului, numai pentru aceste sume de bani putând fi considerat de rea credință; în realitate, nu poate fi obligat nici la plata sumelor de bani respective, întrucât, în ceea ce privește pe SC K.T.C.M.

SRL, pârâtul a fost obligat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să restituie chiriile încasate, iar, în ceea ce privește pe ceilalți chiriași, ei au rămas în posesia imobilului, deși au fost notificați referitor la încetarea locațiunii. Recurentul a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30 octombrie 2009, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire a imobilului frugifer către reclamanți, și până la 7 iulie 2011, data procesului verbal de preluare a posesiei imobilului, întocmit de executor judecătoresc, prin care s-a constatat preluarea unilaterală a bunului de către reclamanți și când, practic, a încetat posesia reprezentantului statului asupra acestuia.

S-a reținut fapta ilicită a părții sus-menționate, constând în neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive, și atitudinea culpabilă a acesteia, determinată inclusiv de încasarea chiriilor ulterior finalizării procesului de restituire a imobilului către reclamanți. Buna credință invocată de către recurent, susceptibilă de a înlătura culpa părții, condiție a răspunderii civile delictuale reținută în cauză, nu se justifică în persoana acestuia. Astfel, potrivit art. 486 C. civ., posesorul este de bună credință atunci când posedă ca proprietar, în baza unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, și încetează de a mai fi de bună credință din momentul când viciile titlului său de proprietate îi sunt cunoscute (art. 487 din același cod).

Or, în speță, recurentul raportează atitudinea sa subiectivă la chiriile efectiv încasate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire, element care nu are legătură cu momentul de la care viciile titlului său de proprietate i-au devenit cunoscute și care se plasează mult anterior perceperii chiriilor în perioada 30 octombrie 2009 - 7 iulie 2011, mai precis la data formulării notificării de către reclamanți, prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a imobilului, contestând, astfel, titlul de proprietate al pârâtului asupra bunului respectiv.

În concluzie, de la acest moment, recurentul trebuie considerat de rea credință în legătură cu calitatea sa de proprietar asupra imobilului, în sensul art. 487 C. civ., iar încasarea chiriilor după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care partea menționată a fost obligată la restituirea în natură a imobilului nu reprezintă decât un element de fapt în conturarea aspectului de continuitate al relei credințe a pârâtului în exercitarea posesiei și ulterior finalizării procesului de restituire.

Mai mult, și în cazul în care, între recurent și terțe persoane, nu s-ar fi încheiat contracte de închiriere a imobilului în litigiu, care să genereze obținerea veniturilor din chirie de către Municipiul București, acesta ar fi trebuit obligat la plata contravalorii lipsei de folosință către reclamanți, de vreme ce fapta lui ilicită culpabilă constă în nepunerea în executare a hotărârii judecătorești de restituire, cu consecința lipsirii adevăraților proprietari de atributele și beneficiile dreptului de proprietate, recunoscute de lege, indiferent de existența altor raporturi juridice în care pârâtul a fost implicat cu terții. Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a considerat că sunt aspecte nerelevante dacă pârâtul a încasat chirie pentru spațiul în litigiu, cuantumul acesteia sau dacă a fost obligat într-un alt proces să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu către chiriași.

Sub acest din urmă aspect, temeiurile juridice a unor astfel de obligații stabilite pe cale judiciară sunt diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru neexecutarea hotărârii de restituire în cazul litigiului declanșat de reclamanți, încetarea contractului de locațiune sau orice alt temei, în cazul litigiului purtat între pârât și terții chiriași. Între reclamanți și terții chiriași, neexistând niciun raport juridic, nu se poate stabili nicio interdependență, din punct de vedere juridic, între rezolvarea litigiului de față și soluția pronunțată în procesele purtate de Municipiu cu terții chiriași. De asemenea, fiind cel obligat la restituirea imobilului către reclamanți, în procesul finalizat prin Decizia nr. 8841 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu are relevanță că imobilul a fost ocupat în continuare, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire, de către chiriași.

Recurentul rămâne titularul obligației de restituire până la aducerea ei la îndeplinire și trebuie considerat că exercită posesia, din punct de vedere juridic, chiar dacă, în fapt, aceasta se realizează prin intermediul chiriașilor. În plus, împrejurarea că pârâtul ar fi notificat pe chiriași cu privire la încetarea contractului de locațiune nu îl exonerează de răspundere față de reclamanți, deoarece simpla notificare nu se circumscrie unui caz de forță majoră, care să-l fi împiedicat pe recurent să execute hotărârea de restituire față de reclamanți. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul avea la îndemână căi procesuale recunoscute de lege, mult mai eficiente decât încunoștințarea scrisă a terților, prin care să obțină eliberarea efectivă a imobilului de către locatari.

Având în vedere considerentele sus-enunțate, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. Va respinge ca neîntemeiată și cererea intimaților reclamanți, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu au făcut dovada efectuării lor, în condițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 42/A din 07 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca neîntemeiată, cererea intimaților, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2014.