ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6394/2013

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 3967 din 3 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8199/2/2010, Curtea de Apel București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC P.G. SRL în contradictoriu cu pârâții M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București, A.F.P. - sector 5 București și A.F.P. Sector 1 București, a anulat Decizia nr. 249/2010 și Decizia nr. 91/2010 cu privire la colectarea T.V.A. suplimentară de 1.033.034 lei și referitor la neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei., a respins celelalte capete de cerere și a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită.

Decizia pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 4198 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de A.F.P. Sector 5, A.F.P. Sector 1 București și M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva sentinței nr. 3967 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat hotărârea recurată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei SC P.G. SRL, ca neîntemeiată, și a respins recursul declarat de SC P.G. SRL împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut în esență, următoarele: Societatea reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 249/2010 privind soluționarea contestației formulate de SC P.G. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 91 din 31 martie 2010 în ceea ce privește neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, cu consecința stabilirii T.V.A. de plată în sumă de 420.508 lei, plus majorări de întârziere în sumă de 808.318 lei, precum și raportul de inspecție fiscală din 31 martie 2010, care a stat la baza deciziei de impunere. S-a reținut că debitul fiscal supus contestării constă în suma de 2.006.146 lei, diferență suplimentară de T.V.A. aferentă unei tranzacții imobiliare efectuate în anul 2006, (neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei) cu consecința stabilirii T.V.A. de plată în sumă de 408.866 lei, precum și majorări de întârziere aferente în sumă de 808.318 lei. În ceea ce privește colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, instanța de recurs a apreciat că problema de drept litigioasă privește pe de o parte, asimilarea punerii la dispoziție gratuită a unei proprietăți imobiliare, pentru care persoana impozabilă și-a dedus taxa în momentul achiziției, unei operațiuni de prestare de servicii cu plată, în sensul art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc., (forma în vigoare la data de 31 decembrie 2006), iar pe de altă parte, stabilirea bazei impozabile prin raportare la o clauză contractuală de constrângere. Sub acest aspect, s-a reținut că faptul generator al obligației suplimentare de plată în cuantum de 1.033.034 lei, impuse în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia de impunere nr. 91/2010 rezidă în punerea la dispoziție gratuită către SC A. SA a unui imobil în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp, situat în, sector 1, București, împreună cu construcțiile situate pe acest teren. Prin contractul de vânzare cumpărare, autentificat din 18 decembrie 2006 la B.N.P. A.D., recurenta - reclamantă, în calitate de cumpărător, a dobândit, de la SC A. SA, în calitate de vânzător, dreptul de proprietate “deplin și exclusiv”( art. 2.1) asupra imobilului, în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp și construcții aferente, situat în, sector 1, București, în schimbul „prețului de cumpărare”, în cuantum de 19.700.000 euro (art. 3.1). În baza contractului de vânzare-cumpărare, SC A. SA a emis factura din 18 decembrie 2006, pentru suma de 67.494.170 lei ( echivalentul a 19.700.00 euro), exclusiv T.V.A. pentru care recurenta-reclamantă și-a dedus T.V.A. aferentă, prin metoda taxării inverse, în sumă de 12.823.892,30 lei. Ulterior, prin actul adițional la contractul de vânzare cumpărare din 2006, autentificat din 06 februarie 2006, părțile contractante au convenit că prețul contractului, în sumă de 19.700.000 euro, este compus din 17.600.000 euro, reprezentând valoarea terenului în suprafață de 24.476,7 mp și suma de 2.100.000 euro reprezentând valoarea construcției aflate pe teren. Prin urmare, s-a reținut că recurenta-reclamantă a dobândit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 2006, dreptul de a exercita în mod exclusiv și absolut prerogativele dreptului de proprietate( ius utendi, ius fruendi și ius abutendi) cu privire la bunurile imobile ce au făcut obiectul respectivului contract. În plus, s-a constatat că susținerea recurentei-reclamante, în sensul dobândirii la data încheierii contractului doar a nudei proprietăți este contrazisă atât de operațiunile juridice efectuate ulterior încheierii contractului (întabularea dreptului de proprietate, înscrierea imobilelor în pasivul societății, încheierea ulterioară a contractelor cu furnizorii de utilități și refacturarea cheltuielilor către SC A. SA, obținerea autorizațiilor de demolare a unei părți a construcțiilor și demolarea acestora în nume propriu) dar și de conținutul art. 2.1 din contractul încheiat de părți, în care se vorbește de transmiterea unui drept de proprietate deplin și exclusiv. În concluzie, s-a apreciat că este de necontestat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate exclusiv asupra imobilului, operațiune în raport de care și-a dedus taxa pe valoare adăugată, și a pus, totodată, la dispoziția gratuită a fostului proprietar, imobilele ce fac obiectul dreptului astfel dobândit, situație asimilată de legislația fiscală unei prestări de servicii cu plată, taxabilă cu cotă normală de T.V.A., în condițiile art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc.(forma în vigoare la data efectuării tranzacției). De asemenea, s-au reținut ca neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la determinarea incorectă a mărimii bazei de impozitate a taxei pe valoare adăugată, în condițiile în care, prin prisma dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. e) din C. fisc., organele fiscale, în mod corect, au apreciat suma de 40.000 de euro, ca valoare normală a operațiunii de punere la dispoziție a imobilului, prin raportare la o clauză contractuală prin care, în virtutea principiului libertății contractuale, părțile au evaluat anticipat lipsa de folosință lunară asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat. În concluzie, instanța de recurs a constatat că sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale precum și evaluarea inadecvată a materialului probator, concluzia instanței de fond, în sensul că recurenta-reclamantă nu datorează T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, fiind greșită. În ceea ce privește deductibilitatea T.V.A. în sumă de 973.112 lei, instanța de recurs a apreciat că trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă clădirile achiziționate de recurenta-reclamantă au fost sau nu achiziționate în scopul utilizării lor în scopul unor operațiuni taxabile viitoare. Sub acest aspect, s-a reținut că societatea comercială a achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1448 din 18 decembrie 2006, teren în suprafață de 24.476,7 mp în valoare de 17.600.000 euro lei, cu T.V.A. (cu taxă inversă) și, respectiv, clădiri industriale în valoare de 2.100.00 euro, cu T.V.A. (cu taxă inversă), în scopul construirii pe terenul aferent a unui proiect imobiliar mixt incluzând clădiri de birouri, spații rezidențiale și clădiri comerciale. Parte din clădirile industriale achiziționate au fost demolate în cursul anului 2008, în baza unor Autorizații de desființare emise pe numele recurentei-reclamante în perioada noiembrie 2007 - aprilie 2008, deșeurile rezultate fiind valorificate, conform facturii din 01 octombrie 2008 în valoare totală de 88.859,68 lei din care T.V.A. în sumă de 14.187,68 lei. Organele fiscale au susținut că T.V.A. în sumă de 973.112 lei aferentă prețului plătit pentru achiziționarea clădirilor industriale demolate, nu este deductibilă, cu motivarea, în esență, că acele clădiri nu au fost achiziționate cu destinația de a fi utilizate în folosul unor operațiuni economice taxabile, potrivit obiectului principal de activitate, ele fiind demolate iar materialele rezultate au fost valorificate ca deșeuri. Din dispozițiile art. 145 alin. (1) și alin. (3) din C. fisc., rezultă că dreptul de deducere a T.V.A. aferentă unor achiziții de imobile sau alte bunuri și servicii este condiționat de utilizarea bunurilor și serviciilor achiziționate în scopul realizării unor operațiuni economice taxabile, în realizarea scopului economic pentru care funcționează agentul economic contribuabil. Instanța de recurs a reținut că societatea comercială recurentă nu a contestat dispozițiile legale precitate și nici înțelesul dat acestora de organele fiscale, susținând doar că operațiunea de achiziționare, odată cu terenul, a clădirilor industriale, reprezintă o operațiune economică realizată în folosul operațiunilor taxabile pe care urma să le realizeze și le-a și realizat parțial: edificarea proiectului imobiliar. Analizând cauza prin prisma dispozițiilor art 143 alin. (3) din C. fisc., și ținând cont de faptul că intenția persoanei impozabile trebuie evaluată în baza unor elemente obiective (cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri și/sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii acestei activități economice, ceea ce nu este cazul în speță) instanța de recurs a constatat, contrar celor reținute de instanța de fond, că operațiunea economică necesară realizării proiectului imobiliar respectiv o reprezintă exclusiv achiziționarea terenului pe care s-a intenționat edificarea construcțiilor componente ale proiectului imobiliar. În cauză, acele construcții au avut inițial o destinație industrială, însă societatea comercială nu a intenționat nici să le păstreze această destinație și nici să le dea o destinație în raport cu obiectul său de activitate, ci a urmărit, de la început, să le demoleze, achiziționându-le tocmai în acest scop, așa cum se menționează în mod expres în clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către părți. Înalta Curte a mai reținut că societatea comercială reclamantă a invocat Decizia C.E.J. în cazul C-461/08 Don Bosco Onroerend Goed BV, susținând că între cele două operațiuni, achiziția clădirilor industriale și edificarea proiectului imobiliar (ca operațiune taxabilă) ar exista o legătură directă și imediată, ceea ce este lipsit de temei. Deși instanța de recurs a identificat existența unei legături între cele două operațiuni, a apreciat însă, că este vorba de o legătură indirectă și imediată, din moment ce între acestea se interpun alte două operațiuni și anume operațiunea de demolare a construcțiilor respective care a fost realizată cu SC R.W.G. SRL și SC E.D.C. SRL și, respectiv, operațiunea de valorificare ca deșeuri a materialelor rezultate, realizată cu SC E.D.C. SRL. Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat, prin prisma jurisprudenței comunitare, că operațiunile de livrare și de demolare formează o operațiune unică în ceea ce privește T.V.A.-ul, fără a tine cont de intenția reală a recurentei-reclamante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2006, în sensul nefolosirii clădirile existente pe terenul achiziționat, ci demolării acestora în vederea realizării unui complex comercial, care după finalizare, să fie utilizat pentru realizarea de operațiuni taxabile( împrejurare ce rezultă și din prevederile Contractului din 2006 încheiat cu această societate, în ale cărui clauze s-a stipulat că reclamanta urmează să obțină autorizație de construire de demolare având ca obiect toate clădirile existente pe teren, iar demolarea clădirilor se va face pe cheltuiala societății reclamante, care intenționează să schimbe destinația terenului din industrială în comercială și/sau rezidențială). Instanța de control judiciar a apreciat că argumentele invocate din jurisprudența europeană nu sunt aplicabile în cauza de față, fiind vorba de situații diferite, care trebuie să aibă tratamente juridice diferite, astfel că, opinia instanței de fond în sensul deductibilității a T.V.A. în sumă de 973.112 lei nu este corectă, reflectând interpretarea și aplicarea inadecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din probele administrate. Constatând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate în cauză și având în vedere că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.G. SRL vizează în mod exclusiv respingerea cererii privind repunerea părților în situația anterioară anulării respectivelor acte de către instanța de fond, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor astfel formulate nici măcar la nivel teoretic, fiind lipsite de relevanță pentru raportul juridic dedus judecății o astfel de analiză.

Calea de atac a revizuirii Recurenta - reclamantă SC P.G. SRL a formulat împotriva deciziei menționate mai sus o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 5 și 9 și 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În motivarea cazului de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a arătat că înscrisul nou pe care se întemeiază calea de atac constă în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2012 pronunțată în cauza C-257/11, având ca obiect o cerere de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de Curtea de Apel București, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 26 ianuarie 2013 („hotărârea preliminară"). Cu referire la condițiile de admisibilitate a revizuirii, partea arătat că hotărârea C.J.U.E. constituie un înscris nou care nu a fost folosit în procesul soluționat prin hotărârea atacată, în interpretarea largă pe care jurisprudența fostului Tribunal Suprem a dat-o noțiunii de înscris nou; cererea asupra căreia s-a pronunțat hotărârea C.J.U.E. a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită; înscrisul nou nu a putut fi administrat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, care nu putea aprecia asupra momentului în care C.J.U.E. urma să pronunțe hotărârea preliminară; prin interpretarea dată articolelor 167, 168 și 185 din Directiva nr. 2006/112/ CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, hotărârea C.J.U.E. constituie un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată. În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează situația în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, revizuenta a invocat principiu ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, considerând că nu există niciun motiv pentru care o hotărâre judecătoreasca a unei instanțe naționale să nu poată fi revizuită atunci când, printr-o hotărâre preliminară, C.J.U.E. a statuat asupra interpretării unei prevederi legislative comunitare aplicabile în speța soluționată în mod irevocabil de instanța națională. În fine, revizuenta a invocat incidența motivului de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, făcând referire la Deciziile nr. 1609/2010 și nr. 1039/2012 ale Curții Constituționale.

Apărările intimatelor Prin întâmpinarea depusă la dosar, D.G.F.P. a Municipiului București a invocat excepția tardivității formulării cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 322 pct. 7 și 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că termenul în care putea fi declarată calea de atac este de o lună și curge de la data pronunțării deciziei atacate. Intimata a invocat și inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportându-se însă la un text care nu mai este în vigoare, conținut de articolul menționat anterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de lege, întrucât înscrisul nou invocat nu exista la data revizuirii, iar efectul obligatoriu al hotărârii preliminare nu poate fi opus principiului autorității de lucru judecat, invocând, în acest sens, hotărârile pronunțate de C.J.U.E. în Cauzele C – 224/01, Kobler și C – 234/2004, Kapferer.

Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii Cu privire la admisibilitatea revizuirii Cererea de revizuire a fost formulată și expediată prin poștă la data de 25 februarie 2013, după pronunțarea hotărârii din 29 noiembrie 2012 în Cauza C – 257/2011, Gran Via Moinești, a C.J.U.E., hotărâre publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 26/8 din 26 ianuarie 2013. Anterior formulării cererii de revizuire, în M. Of. al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013 a fost publicată Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012, prin care Curtea Constituțională a constatat că: - Legea nr. 299/2011, pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său , este neconstituțională; - prevederile art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei. În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a reținut că „în cazul c onstatării neconstituționalității unor dispoziții de abrogare, acestea își încetează efectele juridice in condițiile prevăzute de art. 147 alin, (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte", deoarece ''acesta este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ." În contextul juridic expus mai sus, Înalta Curte constată că motivele invocate de revizuentă pot fi încadrate în prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data exercitării căii de atac, revizuirea fiind astfel admisibilă. Cu privire la tardivitatea revizuirii În forma sa inițială, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a avut următorul conținut: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, intr-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare." Teza a doua din art. 21 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, conținând termenul pentru exercitarea revizuirii, a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1609 din 9 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Cum legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord prevederea neconstituțională cu dispozițiile Constituției în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României, iar reglementarea de drept comun a revizuirii, cuprinsă în C. proc. civ., nu conține o normă unitară privind durata și momentul de la care curge termenul pentru exercitarea căii de atac, acestea fiind stabilite distinct pentru fiecare motiv de revizuire prevăzut în Cod, revine instanței judecătorești sarcina de a hotărî asupra aspectelor menționate, cu respectarea unui echilibru între principiul securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene. În speță, revizuenta a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene întemeindu-se pe interpretarea obligatorie dată de C.J.U.E. printr-o hotărâre preliminară pronunțată ulterior deciziei atacate cu revizuire, iar calea de atac a fost exercitată în mai puțin de o lună de la data publicării hotărârii C.J.U.E. în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă excepția de tardivitate, invocată de intimată. De altfel, în motivarea excepției, intimata a făcut referire la termenul de o lună de la pronunțarea deciziei irevocabile atacate cu revizuire, reglementat în art. 324 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivul prevăzut în art. 322 pct. 7 din același Cod, norme care nu sunt aplicabile în cauza de față. Cu privire la motivele de revizuire În ceea ce privește încadrarea în drept a faptelor pe care se întemeiază revizuirea, în accepțiunea art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că deși revizuenta a invocat atât prevederile art. 322 pct. 5 și 9 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întreaga construcție juridică este axată pe încălcarea dreptului Uniunii Europene, raportată la hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C - 257/2011, Gran Via Moinești, împrejurare circumscrisă ultimului dintre cazurile de revizuire indicate, ce urmează a face obiectul analizei. Litigiul soluționat prin decizia irevocabilă atacată cu revizuire, conform expunerii de la pct. 2 din prezenta decizie, a vizat două soluții fiscale cuprinse în actele administrative fiscale supuse contestării: - colectarea T.V.A. suplimentară în cuantum de 1.033.034 lei, aferentă operațiunii de punere la dispoziție în mod gratuit, a unui imobil, asimilată prestării de servicii cu plata conform art. 129 alin. (4) lit. a) din C. fisc.; - refuzul recunoașterii dreptului de deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei, aferentă achiziționării unor construcții demolate în scopul derulării unui proiect imobiliar. Hotărârea preliminară pe care se întemeiază revizuirea vizează doar cea dea-a doua problemă de drept, soluția C.J.U.E. fiind următoarea: „Art. 167 și 168 din Directiva nr. 2006/112/ CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o societate care a achiziționat o suprafață de teren și construcții edificate pe aceasta din urmă, în vederea demolării acestor construcții și a realizării unui complex rezidențial pe suprafața de teren respectivă, are dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziționării construcțiilor menționate. Art. 185 din Directiva nr. 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, demolarea unor construcții, achiziționate împreună cu suprafața de teren pe care au fost edificate, efectuată în vederea realizării unui complex rezidențial în locul acestor construcții, nu determină o obligație de regularizare a deducerii inițiale a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziționării construcțiilor menționate.” În decizia atacată cu revizuire, instanța de recurs a considerat, dimpotrivă, că revizuenta nu are drept de deducere, reținând că operațiunea economică necesară realizării proiectului imobiliar o reprezintă exclusiv achiziționarea terenului pe care s-a intenționat edificarea construcțiilor componente ale proiectului imobiliar. În ceea ce privește construcțiile, în decizie s-a reținut că acestea au avut inițial o destinație industrială, însă societatea comercială nu a intenționat nici să le păstreze această destinație, nici să le dea o destinație în raport cu obiectul său de activitate, ci a urmărit, de la început, să le demoleze, achiziționându-le tocmai în acest scop, așa cum se menționează în mod expres în clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către părți, motiv pentru care nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute în art. 145 alin. (1) și (3) din Codul fiscal pentru deducerea T.V.A. Prin urmare, reținând că soluția atacată cu revizuire, în privința deductibilității T.V.A. aferente clădirilor demolate, contravine în mod evident interpretării pe care C.J.U.E. a dat-o art. 167, 168 și 185 din Directiva nr. 2006/112/ CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este întemeiat. Apărarea pe care intimata a formulat-o, cu referire la hotărârile C.J.U.E. din Cauzele C - 224/01 (Kobler) și C - 234/2004 (Kapferer) nu este în măsură să paralizeze demersul procesual al revizuentei, pentru că, în acele hotărâri, C.J.U.E. a subliniat importanța principiului autorității lucrului judecat, în sensul că hotărârile definitive să nu mai poată fi puse în discuție după epuizarea căilor de atac disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora sau pentru motive și în condiții care nu sunt prevăzute de normele de procedură internă, or în speță revizuenta a exercitat în mod legal o cale de atac de retractare prevăzută de legea română.

Soluția pronunțată în revizuire și temeiul de drept al acesteia. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 327 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite cererea de revizuire și va schimba decizia atacată în sensul că, admițând recursurile autorităților fiscale numai în limitele aspectelor care nu au făcut obiectul prezentei revizuiri, va modifica în parte sentința primei instanțe, în sensul că va anula actele administrative fiscale doar parțial, în ceea ce privește suma de 973.112 lei reprezentând T.V.A. neacceptată la deducere și majorările aferente acesteia. Dispozițiile sentinței care au făcut obiectul recursului reclamantei, referitoare la respingerea cererii de restituire a sumelor pe care partea a pretins că le-a plătit nedatorat, cu dobânzile aferente, vor fi menținute, pentru că soluția primei instanțe s-a fondat pe considerente care nu au legătură cu motivul de revizuire admis, ci rezidă în neparcurgerea procedurii administrative reglementate în legea națională, revizuenta având posibilitatea efectuării unor demersuri pe cale separată, în temeiul art. 117 C. proc. fisc.