ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6394/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6394/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin sentința nr.

3967 din 3 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8199/2/2010, Curtea de Apel

București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC P.G. SRL în

contradictoriu cu pârâții M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București,

A.F.P. - sector 5 București și A.F.P. Sector 1 București, a anulat Decizia nr. 249/2010

și Decizia nr. 91/2010 cu privire la colectarea T.V.A. suplimentară de

1.033.034 lei și referitor la neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de

973.112 lei., a respins celelalte capete de cerere și a respins cererea privind

cheltuielile de judecată, ca nedovedită.

în recurs

Prin Decizia nr. 4198

din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de A.F.P. Sector 5, A.F.P.

Sector 1 București și M.F.P. - A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului

București, împotriva sentinței nr. 3967 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat

hotărârea recurată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei SC P.G.

SRL, ca neîntemeiată, și a respins recursul declarat de SC P.G. SRL împotriva

aceleiași sentințe, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut în esență,

următoarele:

Societatea reclamantă

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ,

pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 249/2010

privind soluționarea contestației formulate de SC P.G. SRL împotriva Deciziei

de impunere nr. 91 din 31 martie 2010 în ceea ce privește neacceptarea la

deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și colectarea suplimentară a T.V.A.

în sumă de 1.033.034 lei, cu consecința stabilirii T.V.A. de plată în sumă

de 420.508 lei, plus majorări de întârziere în sumă de 808.318 lei, precum

și raportul de inspecție fiscală din  31 martie 2010, care a stat la baza deciziei

de impunere.

S-a reținut că

debitul fiscal supus contestării constă în suma de 2.006.146 lei,

diferență suplimentară de T.V.A. aferentă unei tranzacții imobiliare efectuate

în anul 2006, (neacceptarea la deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei și

colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei) cu consecința

stabilirii T.V.A. de plată în sumă de 408.866 lei, precum și majorări de

întârziere aferente în sumă de 808.318 lei.

În ceea ce

privește colectarea suplimentară a T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei,

instanța de recurs a apreciat că problema de drept litigioasă

privește pe de o parte, asimilarea punerii la dispoziție gratuită a

unei proprietăți imobiliare, pentru care persoana impozabilă și-a

dedus taxa în momentul achiziției, unei operațiuni de prestare de servicii

cu plată, în sensul art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc., (forma în vigoare

la data de 31 decembrie 2006), iar pe de altă parte, stabilirea bazei

impozabile prin raportare la o clauză contractuală de constrângere.

Sub acest aspect, s-a

reținut că faptul generator al obligației suplimentare de plată în cuantum

de 1.033.034 lei, impuse în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia de

impunere nr. 91/2010 rezidă în punerea la dispoziție gratuită către SC A.

SA a unui imobil în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp,

situat în, sector 1, București, împreună cu construcțiile situate pe acest

teren.

Prin contractul de

vânzare cumpărare, autentificat din 18 decembrie  2006 la B.N.P. A.D.,

recurenta - reclamantă, în calitate de cumpărător, a dobândit, de la SC A. SA,

în calitate de vânzător, dreptul de proprietate “deplin și exclusiv”( art.

2.1) asupra imobilului, în natură teren în suprafață totală de 24.476,7 mp

și construcții aferente, situat în, sector 1, București, în

schimbul „prețului de cumpărare”, în cuantum de 19.700.000 euro (art. 3.1).

În baza contractului

de vânzare-cumpărare, SC A. SA a emis factura din 18 decembrie 2006, pentru

suma de 67.494.170 lei ( echivalentul a 19.700.00 euro), exclusiv T.V.A. pentru

care recurenta-reclamantă și-a dedus T.V.A. aferentă, prin metoda taxării

inverse, în sumă de 12.823.892,30 lei.

Ulterior, prin actul

adițional la contractul de vânzare cumpărare din 2006, autentificat din 06

februarie 2006, părțile contractante au convenit că prețul

contractului, în sumă de 19.700.000 euro, este compus din 17.600.000 euro,

reprezentând valoarea terenului în suprafață de 24.476,7 mp și suma

de 2.100.000 euro reprezentând valoarea construcției aflate pe teren.

Prin urmare, s-a

reținut că recurenta-reclamantă a dobândit la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 2006, dreptul de a exercita în mod

exclusiv și absolut prerogativele dreptului de proprietate( ius utendi,

ius fruendi și ius abutendi) cu privire la bunurile imobile ce au făcut obiectul

respectivului contract.

În plus, s-a

constatat că susținerea recurentei-reclamante, în sensul dobândirii la

data încheierii contractului doar a nudei proprietăți este contrazisă atât

de operațiunile juridice efectuate ulterior încheierii contractului

(întabularea dreptului de proprietate, înscrierea imobilelor în pasivul

societății, încheierea ulterioară a contractelor cu furnizorii de

utilități și refacturarea cheltuielilor către SC A. SA,

obținerea autorizațiilor de demolare a unei părți a

construcțiilor și demolarea acestora în nume propriu) dar și de

conținutul art. 2.1 din contractul încheiat de părți, în care se

vorbește de transmiterea unui drept de proprietate deplin și exclusiv.

În concluzie, s-a apreciat

că este de necontestat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, recurenta-reclamantă

a dobândit un drept de proprietate exclusiv asupra imobilului, operațiune

în raport de care și-a dedus taxa pe valoare adăugată, și a pus,

totodată, la dispoziția gratuită a fostului proprietar, imobilele ce fac obiectul

dreptului astfel dobândit, situație asimilată de legislația fiscală

unei prestări de servicii cu plată, taxabilă cu cotă normală de T.V.A., în

condițiile art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc.(forma în vigoare la

data efectuării tranzacției).

De asemenea, s-au

reținut ca neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante

referitoare la determinarea incorectă a mărimii bazei de impozitate a taxei pe

valoare adăugată, în condițiile în care, prin prisma dispozițiilor art.

137 alin. (1) lit. e) din C. fisc., organele fiscale, în mod corect, au

apreciat suma de 40.000 de euro, ca valoare normală a operațiunii de

punere la dispoziție a imobilului, prin raportare la o clauză contractuală

prin care, în virtutea principiului libertății contractuale, părțile

au evaluat anticipat lipsa de folosință lunară asupra imobilului ce a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În concluzie,

instanța de recurs a constatat că sentința atacată reflectă interpretarea

și aplicarea greșită a prevederilor legale precum și evaluarea inadecvată

a materialului probator, concluzia instanței de fond, în sensul că

recurenta-reclamantă nu datorează T.V.A. în sumă de 1.033.034 lei, fiind

greșită.

În ceea ce

privește deductibilitatea T.V.A. în sumă de 973.112 lei, instanța de

recurs a apreciat că trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă clădirile

achiziționate de recurenta-reclamantă au fost sau nu achiziționate în

scopul utilizării lor în scopul unor operațiuni taxabile viitoare.

Sub acest aspect, s-a

reținut că societatea comercială a achiziționat prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1448 din 18 decembrie 2006, teren în

suprafață de 24.476,7 mp în valoare de 17.600.000 euro lei, cu T.V.A. (cu taxă

inversă) și, respectiv, clădiri industriale în valoare de 2.100.00 euro, cu T.V.A.

(cu taxă inversă), în scopul construirii pe terenul aferent a unui proiect

imobiliar mixt incluzând clădiri de birouri, spații rezidențiale

și clădiri comerciale.

Parte din clădirile

industriale achiziționate au fost demolate în cursul anului 2008, în baza unor

Autorizații de desființare emise pe numele recurentei-reclamante în perioada

noiembrie 2007 - aprilie 2008, deșeurile rezultate fiind valorificate, conform

facturii din 01 octombrie  2008 în valoare totală de 88.859,68 lei din care T.V.A.

în sumă de 14.187,68 lei.

Organele fiscale au

susținut că T.V.A. în sumă de 973.112 lei aferentă prețului plătit pentru

achiziționarea clădirilor industriale demolate, nu este deductibilă, cu

motivarea, în esență, că acele clădiri nu au fost achiziționate cu destinația

de a fi utilizate în folosul unor operațiuni economice taxabile, potrivit

obiectului principal de activitate, ele fiind demolate iar materialele

rezultate au fost valorificate ca deșeuri.

Din dispozițiile

art. 145 alin. (1) și alin. (3) din C. fisc., rezultă că dreptul de

deducere a T.V.A. aferentă unor achiziții de imobile sau alte bunuri și

servicii este condiționat de utilizarea bunurilor și serviciilor achiziționate

în scopul realizării unor operațiuni economice taxabile, în realizarea scopului

economic pentru care funcționează agentul economic contribuabil.

Instanța de

recurs a reținut că societatea comercială recurentă nu a contestat

dispozițiile legale precitate și nici înțelesul dat acestora de organele

fiscale, susținând doar că operațiunea de achiziționare, odată cu terenul, a

clădirilor industriale, reprezintă o operațiune economică realizată în folosul

operațiunilor taxabile pe care urma să le realizeze și le-a și realizat

parțial: edificarea proiectului imobiliar.

Analizând cauza prin

prisma dispozițiilor art 143 alin. (3) din C. fisc., și ținând

cont de faptul că intenția persoanei impozabile trebuie evaluată în baza unor

elemente obiective (cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri

și/sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii acestei activități

economice, ceea ce nu este cazul în speță) instanța de recurs a

constatat, contrar celor reținute de instanța de fond, că operațiunea

economică necesară realizării proiectului imobiliar respectiv o reprezintă exclusiv

achiziționarea terenului pe care s-a intenționat edificarea construcțiilor

componente ale proiectului imobiliar.

În cauză, acele

construcții au avut inițial o destinație industrială, însă societatea

comercială nu a intenționat nici să le păstreze această destinație și nici să

le dea o destinație în raport cu obiectul său de activitate, ci a urmărit, de

la început, să le demoleze, achiziționându-le tocmai în acest scop, așa cum se

menționează în mod expres în clauzele contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către părți.

Înalta Curte a mai

reținut că societatea comercială reclamantă a invocat Decizia C.E.J. în

cazul C-461/08 Don Bosco Onroerend Goed BV, susținând că între cele două

operațiuni, achiziția clădirilor industriale și edificarea proiectului

imobiliar (ca operațiune taxabilă) ar exista o legătură directă și imediată,

ceea ce este lipsit de temei.

Deși instanța de

recurs a identificat existența unei legături între cele două operațiuni, a

apreciat însă, că este vorba de o legătură indirectă și imediată, din moment ce

între acestea se interpun alte două operațiuni și anume operațiunea de demolare

a construcțiilor respective care a fost realizată cu SC R.W.G. SRL și SC E.D.C.

SRL și, respectiv, operațiunea de valorificare ca deșeuri a materialelor

rezultate, realizată cu SC E.D.C. SRL.

Prin urmare, Înalta

Curte a constatat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat, prin

prisma jurisprudenței comunitare, că operațiunile de livrare și

de demolare formează o operațiune unică în ceea ce privește T.V.A.-ul,

fără a tine cont de intenția reală a recurentei-reclamante la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2006, în sensul nefolosirii

clădirile existente pe terenul achiziționat, ci demolării acestora în vederea

realizării unui complex comercial, care după finalizare, să fie utilizat pentru

realizarea de operațiuni taxabile( împrejurare ce rezultă și din prevederile

Contractului din 2006 încheiat cu această societate, în ale cărui clauze s-a

stipulat că reclamanta urmează să obțină autorizație de construire de demolare

având ca obiect toate clădirile existente pe teren, iar demolarea clădirilor se

va face pe cheltuiala societății reclamante, care intenționează să schimbe

destinația terenului din industrială în comercială și/sau rezidențială).

Instanța de control

judiciar a apreciat că argumentele invocate din jurisprudența europeană nu sunt

aplicabile în cauza de față, fiind vorba de situații diferite, care trebuie să

aibă tratamente juridice diferite, astfel că, opinia instanței de fond în

sensul deductibilității a T.V.A. în sumă de 973.112 lei nu este corectă,

reflectând interpretarea și aplicarea inadecvată a prevederilor legale în

raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din probele administrate.

Constatând

legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate în cauză și având în

vedere că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.G. SRL vizează în mod

exclusiv respingerea cererii privind repunerea părților în situația

anterioară anulării respectivelor acte de către instanța de fond, Înalta

Curte a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor astfel formulate nici

măcar la nivel teoretic, fiind lipsite de relevanță pentru raportul

juridic dedus judecății o astfel de analiză.

revizuirii

Recurenta -

reclamantă SC P.G. SRL a formulat împotriva deciziei menționate mai sus o

cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 5 și 9 și

21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cazului

de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a arătat că

înscrisul nou pe care se întemeiază calea de atac constă în

Hotărârea Curții de

Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2012 pronunțată în cauza C-257/11,

având ca obiect o cerere de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267

T.F.U.E. de Curtea de Apel București, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene din 26 ianuarie 2013 („hotărârea preliminară").

Cu referire la condițiile

de admisibilitate a revizuirii, partea arătat că hotărârea C.J.U.E. constituie un

înscris nou care nu a fost folosit în procesul soluționat prin hotărârea

atacată, în interpretarea largă pe care jurisprudența fostului Tribunal Suprem

a dat-o noțiunii de înscris nou; cererea asupra căreia s-a pronunțat hotărârea C.J.U.E.

a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită;

înscrisul nou nu a putut fi administrat în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, care nu

putea aprecia asupra momentului în care C.J.U.E. urma să pronunțe hotărârea

preliminară; prin interpretarea dată articolelor 167, 168 și 185 din Directiva nr.

2006/112/ CE, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, hotărârea C.J.U.E.

constituie un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de

instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

În ceea ce privește

motivul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ce

reglementează situația în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor

sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar

consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi

remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, revizuenta a invocat

principiu ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, considerând că nu

există niciun motiv pentru care o hotărâre judecătoreasca a unei instanțe

naționale să nu poată fi revizuită atunci când, printr-o hotărâre preliminară,

C.J.U.E. a statuat asupra interpretării unei prevederi legislative comunitare

aplicabile în speța soluționată în mod irevocabil de instanța națională.

În fine, revizuenta a

invocat incidența motivului de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, făcând referire la Deciziile nr. 1609/2010 și nr. 1039/2012

ale Curții Constituționale.

intimatelor

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, D.G.F.P. a Municipiului București a invocat excepția

tardivității formulării cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 322

pct. 7 și 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că termenul în care putea

fi declarată calea de atac este de o lună și curge de la data pronunțării

deciziei atacate.

Intimata a invocat și

inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, raportându-se însă la un text care nu mai este în

vigoare, conținut de articolul menționat anterior modificării Legii nr. 554/2004

prin Legea nr. 262/2007.

Cu privire la motivul

de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intimata a

arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de lege, întrucât

înscrisul nou invocat nu exista la data revizuirii, iar efectul obligatoriu al

hotărârii preliminare nu poate fi opus principiului autorității de lucru

judecat, invocând, în acest sens, hotărârile pronunțate de C.J.U.E. în Cauzele

C – 224/01, Kobler și C – 234/2004, Kapferer.

Înaltei Curți asupra revizuirii

Cu privire la admisibilitatea

revizuirii

Cererea de revizuire

a fost formulată și expediată prin poștă la data de 25 februarie 2013, după

pronunțarea hotărârii din 29 noiembrie 2012 în Cauza C – 257/2011, Gran Via

Moinești, a C.J.U.E., hotărâre publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

nr. C 26/8 din 26 ianuarie 2013.

Anterior formulării cererii

de revizuire, în M. Of. al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013 a fost

publicată Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012, prin care Curtea

Constituțională a constatat că:

- Legea nr. 299/2011,

pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, în ansamblul său

, este

neconstituțională;

- prevederile art. 21

alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt

neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face

obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de

instanțele

de recurs, cu încălcarea

principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă

fondul cauzei.

În

considerentele deciziei, Curtea Constituțională a reținut că „în cazul c

onstatării

neconstituționalității unor dispoziții de abrogare, acestea își încetează

efectele juridice in condițiile prevăzute de art.

147 alin, (1) din

Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă

să producă efecte", deoarece

''acesta

este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune

diferită și mult mai gravă decât o simplă

abrogare a unui text

normativ."

În contextul juridic

expus mai sus, Înalta Curte constată că motivele invocate de revizuentă pot fi

încadrate în prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în

vigoare la data exercitării căii de atac, revizuirea fiind astfel admisibilă.

Cu privire la

tardivitatea revizuirii

În forma sa inițială,

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a avut următorul conținut:

„Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la

cele prevăzute de C. proc.

civ., pronunțarea hotărârilor rămase

definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2)

din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în

termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula

consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții

interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se

soluționează de urgență și cu precădere, intr-un termen maxim de 60 de zile de

la înregistrare."

Teza a doua din art. 21

alin. (2) al Legii nr. 554/2004, conținând termenul pentru exercitarea

revizuirii, a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1609 din 9 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 70 din 27

ianuarie 2011.

Cum legiuitorul nu a intervenit

pentru a pune în acord prevederea neconstituțională cu dispozițiile

Constituției în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.,

prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României, iar reglementarea de

drept comun a revizuirii, cuprinsă în C. proc. civ., nu conține o normă unitară

privind durata și momentul de la care curge termenul pentru exercitarea căii de

atac, acestea fiind stabilite distinct pentru fiecare motiv de revizuire

prevăzut în Cod, revine instanței judecătorești sarcina de a hotărî asupra

aspectelor menționate, cu respectarea unui echilibru între principiul

securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării

principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

În speță, revizuenta

a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene întemeindu-se pe interpretarea

obligatorie dată de C.J.U.E. printr-o hotărâre preliminară pronunțată ulterior deciziei

atacate cu revizuire, iar calea de atac a fost exercitată în mai puțin de o

lună de la data publicării hotărârii C.J.U.E. în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă excepția de

tardivitate, invocată de intimată.

De altfel, în

motivarea excepției, intimata a făcut referire la termenul de o lună de la

pronunțarea deciziei irevocabile atacate cu revizuire, reglementat în art. 324 alin.

(1) C. proc. civ. pentru motivul prevăzut în art. 322 pct. 7 din același Cod,

norme care nu sunt aplicabile în cauza de față.

Cu privire la

motivele de revizuire

În ceea ce privește încadrarea

în drept a faptelor pe care se întemeiază revizuirea, în accepțiunea art. 326 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că deși revizuenta a invocat atât

prevederile art. 322 pct. 5 și 9 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, întreaga construcție juridică este axată pe încălcarea

dreptului Uniunii Europene, raportată la hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în

cauza C - 257/2011, Gran Via Moinești, împrejurare circumscrisă ultimului

dintre cazurile de revizuire indicate, ce urmează a face obiectul analizei.

Litigiul soluționat prin

decizia irevocabilă atacată cu revizuire, conform expunerii de la pct. 2 din

prezenta decizie, a vizat două soluții fiscale cuprinse în actele

administrative fiscale supuse contestării:

- colectarea T.V.A.

suplimentară în cuantum de 1.033.034 lei, aferentă operațiunii de punere la

dispoziție în mod gratuit, a unui imobil, asimilată prestării de servicii cu

plata conform art. 129 alin. (4) lit. a) din C. fisc.;

- refuzul

recunoașterii dreptului de deducere a T.V.A. în sumă de 973.112 lei, aferentă

achiziționării unor construcții demolate în scopul derulării unui proiect

imobiliar.

Hotărârea preliminară

pe care se întemeiază revizuirea vizează doar cea dea-a doua problemă de drept,

soluția C.J.U.E. fiind următoarea:

„Art.

167 și 168 din Directiva nr. 2006/112/ CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006

privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în

sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o

societate care a achiziționat o suprafață de teren și construcții edificate pe

aceasta din urmă, în vederea demolării acestor construcții și a realizării unui

complex rezidențial pe suprafața de teren respectivă, are dreptul de a deduce

taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziționării construcțiilor menționate.

Art.

185 din Directiva nr. 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări

precum cele în discuție în litigiul principal, demolarea unor construcții,

achiziționate împreună cu suprafața de teren pe care au fost edificate,

efectuată în vederea realizării unui complex rezidențial în locul acestor

construcții, nu determină o obligație de regularizare a deducerii inițiale a

taxei pe valoarea adăugată aferente achiziționării construcțiilor menționate.”

În decizia atacată cu

revizuire, instanța de recurs a considerat, dimpotrivă, că revizuenta nu are drept

de deducere, reținând că operațiunea economică necesară realizării proiectului

imobiliar o reprezintă exclusiv achiziționarea terenului pe care s-a

intenționat edificarea construcțiilor componente ale proiectului

imobiliar.

În ceea ce privește construcțiile,

în decizie s-a reținut că acestea au avut inițial o destinație industrială,

însă societatea comercială nu a intenționat nici să le păstreze această

destinație, nici să le dea o destinație în raport cu obiectul său de

activitate, ci a urmărit, de la început, să le demoleze, achiziționându-le

tocmai în acest scop, așa cum se menționează în mod expres în clauzele contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de către părți, motiv pentru care nu ar fi

îndeplinite condițiile prevăzute în art. 145 alin. (1) și (3) din Codul fiscal

pentru deducerea T.V.A.

Prin urmare, reținând

că soluția atacată cu revizuire, în privința deductibilității T.V.A. aferente clădirilor

demolate, contravine în mod evident interpretării pe care C.J.U.E. a dat-o art.

167, 168 și 185 din Directiva nr. 2006/112/ CE, privind sistemul comun al taxei

pe valoarea adăugată, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este întemeiat.

Apărarea pe care intimata

a formulat-o, cu referire la hotărârile C.J.U.E. din Cauzele C - 224/01

(Kobler) și C - 234/2004 (Kapferer) nu este în măsură să paralizeze demersul

procesual al revizuentei, pentru că, în acele hotărâri, C.J.U.E. a subliniat

importanța principiului autorității lucrului judecat, în sensul că hotărârile

definitive să nu mai poată fi puse în discuție după epuizarea căilor de atac

disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora

sau pentru motive și în condiții care nu sunt prevăzute de normele de procedură

internă, or în speță revizuenta a exercitat în mod legal o cale de atac de

retractare prevăzută de legea română.

în revizuire și temeiul de drept al acesteia.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 327 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite cererea de revizuire și va

schimba decizia atacată în sensul că, admițând recursurile autorităților

fiscale numai în limitele aspectelor care nu au făcut obiectul prezentei

revizuiri, va modifica în parte sentința primei instanțe, în sensul că va anula

actele administrative fiscale doar parțial, în ceea ce privește suma de 973.112

lei reprezentând T.V.A. neacceptată la deducere și majorările aferente

acesteia.

Dispozițiile

sentinței care au făcut obiectul recursului reclamantei, referitoare la

respingerea cererii de restituire a sumelor pe care partea a pretins că le-a plătit

nedatorat, cu dobânzile aferente, vor fi menținute, pentru că soluția primei

instanțe s-a fondat pe considerente care nu au legătură cu motivul de revizuire

admis, ci rezidă în neparcurgerea procedurii administrative reglementate în

legea națională, revizuenta având posibilitatea efectuării unor demersuri pe

cale separată, în temeiul art. 117 C. proc. fisc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire, invocate de intimata

D.G.F.P a Municipiului București.

Admite cererea de

revizuire formulată de SC P.G. S.R.L. București împotriva Deciziei nr. 4198 din

17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Schimbă decizia

atacată în sensul că:

Admite recursurile

formulate de A.F.P. Sector 5 București, A.F.P. Sector 1 București și D.G.F.P. a

Municipiului București împotriva sentinței nr. 3967 din 3 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că anulează în parte Decizia nr. 249/2010, emisă de

D.G.F.P. a Municipiului București, și Decizia de impunere nr. 91 din 31 martie 2010,

în ceea ce privește suma de 973.112 lei, reprezentând T.V.A. neacceptată la

deducere și majorările de întârziere aferente acesteia.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC P.G. SRL București împotriva aceleiași sentințe, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.