ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 110/2017

Decizia nr. 110/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Primul ciclu procesual;

1.1. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. - C. a Municipiului București și D. sector 5 București, solicitând anularea Deciziei nr. 528 din 16 decembrie 2010, și a Deciziei de impunere nr. 499 din 29 septembrie 2010, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul D. sector - București, anularea în tot a obligațiilor fiscale reprezentând T.V.A. pe perioada 2005-2009 și accesoriile aferente.

De asemenea, reclamantul a solicitat instanței, în subsidiar, anularea în parte a obligațiilor fiscale și anume, anularea obligațiilor fiscale aferente tranzacției/vânzării autentificate din 10 iunie 2008, reprezentând T.V.A. și accesoriile aferente.

În esență, în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că nu este persoană impozabilă și nu are obligația plății de T.V.A., iar dacă la un moment dat a devenit persoană impozabilă, ar fi avut obligația să se înregistreze în termen de 10 zile doar de la data realizării celei de-a doua tranzacții, respectiv tranzacția/vânzarea autentificată din 10 iunie 2008.

La data de 21 iunie 2011, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat și anularea Deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de T.V.A. nr. 124500 din 22 decembrie 2010, a Certificatului de înregistrare fiscală și a Certificatului de înregistrare fiscală în scopuri de T.V.A.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1812 din data de 13 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011, Curtea de apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. - C. a Municipiului București și D. sector 5 București, ca neîntemeiată.

1.3 Prin Decizia nr. 2937 din data de 20 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1812 din 13 martie 2012, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 08 septembrie 2014, sub nr. x/2/2011*.

Prin sentința civilă nr. 341din data de 05 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în rejudecarea fondului, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele E. București și D. sector 5, (i) a anulat parțial Decizia de impunere nr. 499 din 29 septembrie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 124250 din 29 septembrie 2010, precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 528 din 16 decembrie 2010, în ceea ce privește diferența dintre T.V.A. în valoare de 1.005.791 lei stabilită de organul fiscal și T.V.A. în valoare de 845.202 lei, datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacțiilor), precum și în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii (majorări/dobânzi de întârziere/penalități) corespunzătoare acestei diferențe, (ii) a menținut actele administrativ-fiscale pentru suma de 845.202 lei obligații fiscale principale (T.V.A.) și 537.597 lei obligații fiscale accesorii, (iii) a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și (iv) a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, în urma inspecției fiscale efectuate de către B. - C. București - D. sector 5 București, asupra veniturilor economice realizate din tranzacții imobiliare de reclamantul A., persoană fizică, în perioada 01 ianuarie 2005- 31 decembrie 2009, a fost emis Raportul de inspecție fiscală din data de 29 octombrie 2010.

Prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 29 septembrie 2010, organele de inspecție fiscală au constatat că reclamantul a devenit plătitor de T.V.A. începând cu data de 01 decembrie 2007, nu s-a declarat persoană impozabilă în scopuri de T.V.A. în perioada în care a efectuat tranzacții imobiliare și nu a depus deconturi de T.V.A., astfel încât datorează către bugetul general consolidat suma totală de 1.645.529 lei, din care 1.005.791 lei T.V.A., aferentă perioadei 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, și 639.738 lei, majorări de întârziere calculate pe perioada 26 iulie 2008 - 30 iunie 2010.

Organul de inspecție fiscala a constatat ca reclamantul a achiziționat mai multe terenuri (extravilan/intravilan) care au fost vândute parțial. Astfel, în Raportul de inspecție fiscală au fost reținute un număr de 45 tranzacții de achiziție si vânzare terenuri (extravilan /intravilan) din care:

- 31 tranzacții de achiziție teren in suma totala de 3.725.664,60 lei;

- 14 tranzacții de vânzare teren in suma totala de 11.046.698,00 lei.

Din totalul celor 14 tranzacții de vânzare a terenurilor, organul de inspecție fiscală a calculat T.V.A. de plată si accesorii - dobânzi pentru un număr de 4 tranzacții de vânzare terenuri situate în intravilan (conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate), care intra sub incidența veniturilor economice taxabile supuse plații T.V.A., după cum urmează:

Organul de inspecție fiscală a stabilit că, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007, în suma de 750.000,00 euro, a terenului intravilan scos definitiv din circuitul agricol (aceasta fiind singura tranzacție de vânzare economica din anii fiscal 2007), a fost depășit plafonul maxim al cifrei de afaceri de 35.000,00 euro prevăzut de art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevăzut pentru înregistrarea ca plătitor de T.V.A. și a precizat că reclamantul A. avea obligația de a se înscrie ca plătitor de T.V.A. în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de T.V.A. de 35.000 euro, respectiv 01 noiembrie 2007, urmând să devină plătitor de T.V.A. din data de 01 decembrie 2007.

În cuprinsul hotărârii date în rejudecare, instanța de fond a enumerat problemele de drept dezlegate, cu efect obligatoriu, de către instanța de recurs.

Cu privire la problemele de drept nedezlegate în primul ciclu procesual, instanța de rejudecare a reținut că, reclamantul a solicitat anularea T.V.A.-ului și accesoriilor aferente pe motiv că operațiunea de vânzare a terenului ar fi fost scutită de T.V.A., respectiv pentru că nu era teren construibil decât parțial.

S-a arătat astfel, raportat la decizia instanței de recurs că, pentru rejudecare, s-a stabilit cu puterea obligatorie prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, ca instanța de fond, în raport de prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., să analizeze dacă întreaga suprafață de teren sau numai parțial constituie teren construibil, în raport de mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare, pentru a beneficia de scutirea de la plata T.V.A. iar în măsura în care se va aprecia că parțial unele suprafețe sunt scutite de la plata T.V.A., atunci ar urma să se procedeze la recalcularea T.V.A.-ului de plată și a accesoriilor aferente.

În rejudecarea cauzei, instanța a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză în specialitatea topografie, cadastru și geodezie (filele 40-43 vol. 4; filele 93-98 vol. 4), în urma căreia a stabilit situația de fapt expusă în considerentele hotărârii.

În esență, instanța de fond, analizând întreaga documentație cu referire la terenurile in discuție a reținut că destinația dată de proprietar acestor terenuri, aceea de drum, nu schimbă caracterul construibil al acestora, fiind o decizie unilaterală a proprietarului. Din moment ce terenurile nu sunt grevate de restricții sau servituți legale ale rețelelor tehnico-edilitare, și se aplică prevederile Regulamentului Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic General orașului Otopeni.

În concluzie, s-a arătat că din toate informațiile primite de către expertul judiciar sau regăsite în dosar, nu a rezultat faptul că terenurile erau neconstruibile. Nu s-au identificat restricții sau grevări din punct de vedere tehnico-edilitar în ceea ce privește aceste terenuri, care din punct de vedere fiscal au regim construibil, operațiunile de vânzare-cumpărare nefiind scutite de plata T.V.A.

În ceea ce privește argumentele reclamantului privind lipsa caracterului construibil al terenurilor, pe motiv că se regăseau în circuitul agricol, instanța de fond a reținut că sarcina probei în privința elementelor scutirii de plata T.V.A. revenea contribuabilului și nu organului fiscal.

Lipsa certificatului de urbanism la momentul înstrăinării terenurilor nu împiedică stabilirea bazei de impozitare prin raportare la reglementările de urbanism valabile la acel moment, precum s-a întâmplat în cauză prin administrarea probei cu expertiza specialitatea topografie, cadastru și geodezie.

Curtea de apel a reținut că nu poate exista o echivalență perfectă între categoria de teren supusă regimului fiscal sau cadastral și cea din reglementările de urbanism, fiind vorba despre acte normative diferite.

Delimitarea zonelor care se încadrează în anumite clasificări urbanistice în Planul Urbanistic General, se face, așa cum rezultă din Ordinul ministrului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 13/N din 10 martie 1999, emis în vederea aplicării H.G. nr. 525/1996, pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, prin identificarea funcțiunii dominante a fiecărei zone, sau a funcțiunii dominante tradiționale caracterizate de țesut urban și conformare spațială proprie, așa cum menționează H.G. nr. 525/1996.

Potrivit Ordinului nr. 534 din 1 octombrie 2001 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, în vigoare și în prezent, cu modificările ulterioare, categoria de folosință a terenului, individualizată printr-un cod, este unul dintre atributele parcelei.

Din punct de vedere strict cadastral, fiecare dintre cele 5 destinații ale terenurilor (agricolă, forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, intravilane, terenuri cu destinație specială) poate avea categorii de folosință predominante, care ocupă suprafața majoritară, și categorii de folosință care ocupă un procent mai mic. De exemplu, în grupa terenurilor cu destinație agricolă categoriile de folosință predominante sunt: arabilul, viile, livezile, fânețele și pășunile, dar un procent mai mic îl ocupă și construcțiile, apele etc. Tot astfel, în intravilane, în afară de categoria de folosință curți - construcții, care este predominantă în cadrul destinației, se includ și alte categorii de folosință care ocupă suprafețe mai mici, cum ar fi: arabil, livezi, ape etc.

În categoria de folosință „Terenuri arabile (A)", conform criteriilor de clasificare și identificare specifice cadastrului general, se încadrează acele terenuri care se ară în fiecare an sau la mai mulți ani (2-6 ani) și sunt cultivate cu plante anuale sau perene cum ar fi: cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice și industriale, plante medicinale și aromate, plante furajere, legume etc. în categoria de folosință arabil se includ: arabil propriu-zis, pajiști cultivate, grădini de legume, orezarii, sere, solarii și răsadnițe, căpșunării, alte culturi perene.

În categoria de folosință „Terenuri ocupate cu construcții și curți", conform acelorași criterii, sunt cuprinse terenurile cu diverse utilizări și destinații, de exemplu: clădiri, curți, fabrici, uzine, silozuri, gări, hidrocentrale, cariere, exploatări miniere și petroliere, cabane, schituri, terenuri de sport, aerodromuri, diguri, taluzuri pietruite, terase, debușee, grădini botanice și zoologice, parcuri, cimitire, piețe, rampe de încărcare, fâșia de frontieră, locuri de depozitare, precum și alte terenuri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile de folosință prevăzute la punctele anterioare.

Planul de urbanism general și, respectiv, cadastrul general, folosesc noțiuni tehnice diferite („funcțiune" și, respectiv, „folosință"), criteriile ce stau la baza acestora fiind diferite. Ambele noțiuni sunt menționate în art. 31 lit. a) din Legea nr. 350/2001, care reglementează conținutul certificatului de urbanism, în partea privind regimul economic al imobilului, iar în cadrul regimului tehnic sunt detaliați indicatorii urbanistici obligatorii (procentul de ocupare a terenului, coeficientul de utilizare a terenului, dimensiunile minime și maxime ale parcelelor, echiparea cu utilități, edificabil admis pe parcelă, circulații și accesuri pietonale și auto, parcaje necesare, alinierea terenului și a construcțiilor față de străzile adiacente terenului, înălțimea minimă și maximă admisă), care nu sunt condiționa și de categoria de folosință a terenului (indicator cadastral), ci de categoria de funcțiune.

Instanța de rejudecare a reținut din această expunere a conținutului normelor legale aplicabile, că nu se confundă cele două categorii, criteriile și finalitatea lor fiind distincte. Un teren poate fi încadrat din punct de vedere al regimului de urbanism în zona de locuit, iar din punct de vedere al categoriei de folosință, în grupa terenurilor cu destinație agricolă - arabil.

Cele două categorii (funcțiune și folosință) se suprapun numai în ceea ce privește încadrarea în intravilan, deoarece stabilirea și delimitarea teritoriului intravilan în relație cu teritoriul administrativ al localității se realizează prin reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale de bază, cuprinse în Planul urbanistic general.

Prin urmare, s-a apreciat că nu este relevantă destinația agricolă a terenurilor (din punct de vedere strict cadastral), ci categoria de funcțiune conform prevederilor planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori planurilor de amenajare a teritoriului, ce poate fi stabilită ți în lipsa emiterii formale la momentul vânzării a unui act de informare cum este certificatul de urbanism.

În ceea ce privește calificarea unui teren drept teren „construibil" doar în privința suprafeței efective ce se încadrează în procentul de ocupare a terenului (indicator urbanistic), instanța de fond a reținut, conform Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, că procentul de ocupare a terenului, reprezintă „raportul dintre suprafața construită (amprenta la sol a clădirii sau proiecția pe sol a perimetrului etajelor superioare) și suprafața parcelei. Suprafața construită este suprafața construită la nivelul solului, cu excepția teraselor descoperite ale parterului care depășesc planul fațadei, a platformelor, scărilor de acces. Proiecția la sol a balcoanelor a căror cotă de nivel este sub 3,00 m de la nivelul solului amenajat și a logiilor închise ale etajelor se include în suprafața construită".

Este evident că suprafața rămasă este considerată aferentă construcției, iar potrivit pct. 37 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004: „în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., terenul pe care este construit un bun imobil, inclusiv terenul aferent unui bun imobil, urmează regimul bunului imobil dacă sunt proprietăți indivizibile ".

Acest argument s-a apreciat că este valabil și împotriva susținerilor reclamantului privind scoaterea din circuitul agricol a unei suprafețe de 833 mp din totalul de 1.666 mp al terenului situat in Voluntari, cu atât mai mult cu cât nu a existat o dezmembrare cadastrală. Din punct de vedere urbanistic, terenurile în cauză sunt edificabile și își păstrează indivizibilitatea, indiferent de categoria de folosință cadastrală.

În ceea ce privește cuantumul obligațiilor fiscale s-a reținut că, din modul în care au fost înstrăinate aceste bunuri rezultă că nu a existat intenția de păstrare în patrimoniul reclamantului în vedea folosirii în scopuri personale, ci de valorificare economică, prin obținerea unor profituri constante.

Organul fiscal nu a nesocotit dreptul de deducere a T.V.A., dat fiind că, în hotărârea preliminară pronunțată cauza Salomie și Oltean, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în paragraful 59: "în consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept".

Reclamantul s-a rezumat la a menționa tangențial, în cuprinsul contestației administrative și apoi al acțiunii, la modul pur teoretic, că organele fiscale ar fi încălcat și principiul neutralității T.V.A., negându-i dreptul de deducere, fără ca acesta măcar să fi fost invocat și argumentat în concret de reclamant în timpul inspecției fiscale.

Curtea de apel a reținut că singurul aspect întemeiat din acțiunea reclamantului vizează modalitatea de calcul a T.V.A., prin raportare la prețul de vânzare-cumpărare.

În acest sens, statuarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 7 noiembrie 2013 în Cauza C-249/12 Tulicăși Pavloșin, s-a apreciat că este fără echivoc:"Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

Prin urmare, în raport de concluziile expertizei contabile judiciare (filele 139-145 vol. 4), prin aplicarea regulii sutei mărite, prima instanță a reținut că valoarea T.V.A., datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacției), este de 845.202 lei, iar obligațiile fiscale accesorii (majorări/dobânzi de întârziere și penalități) corespunzătoare acestei diferențe sunt în valoare de 537.597 lei.

Reținând considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, conform celor prezentate, astfel că - în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - a anulat parțial Decizia de impunere nr. 499 din 29 septembrie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 124250 din 29 septembrie 2010, precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 528 din 16 decembrie 2010, în ceea ce privește T.V.A. în valoare de 160.589 lei și accesorii nedatorate aferente acesteia, de 102.141 lei și a menținut actele administrativ-fiscale pentru suma de 845.202 lei obligații fiscale principale (T.V.A.) și respectiv 537.597 lei obligații fiscale accesorii.

Împotriva sentinței civile nr. 341 din 05 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta D. sector 5, criticând-o pentru motive diferite.

3.1 Recursul recurentului-reclamant. Prin cererea de recurs formulată, la data de 15 noiembrie 2016 și înaintată către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (plic fila 31 dosar recurs) reclamantul A., în prealabil, a solicitat repunerea în termenul de recurs motivat de faptul că, din analiza procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare rezultă că hotărârea instanței de fond a fost comunicată reclamantului la data de 03 august 2016 (fila 175 dosar fond) la adresa din sector 1, București, însă, prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond la data de 28 ianuarie 2016 (filele 162-166) a fost solicitată comunicarea actelor de procedură la sediul reprezentantului convențional în sector 3. În aceste condiții, recurentul reclamant a apreciat că actul de procedură al comunicării sentinței efectuat la o altă adresă poștală decât cea a domiciliului ales echivalează cu necomunicarea sa.

Drept urmare, termenul de recurs, calculat de la momentul comunicării hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. nu a început să curgă de la data de 03 august 2016, astfel încât recurentul reclamant este în termen să exercite calea de atac a recursului.

Cu privire la fondul cauzei recurentul reclamant a susținut, în esență, că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea eronată a normelor art. 141 alin. (2) din C. fisc. și art. 29 și 31 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, cu modificările și completările ulterioare.

În condițiile în care la momentul desfășurării operațiunilor supuse T.V.A. - anul 2007 menționat de instanța de fond și de organul fiscal, nu existau „reguli clare și precise” privind înregistrarea persoanelor fizice în scopuri de T.V.A., este evident că recurentul era în imposibilitate obiectivă de îndeplinire a obligației, care a fost determinată de pasivitatea autorităților fiscale în elaborarea legislației secundare.

3.2 Recursul recurentei-pârâte. Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs si de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea pârâtei Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, autoritate care a susținut că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind indicate și dezvoltate, în esență, următoarele susțineri:

- În perioada 2005-2009 reclamantul A. a achiziționat suprafețe de teren intravilan/extravilan în vederea revânzării acestora, cu scopul obținerii de venituri. Contribuabilul a desfășurat astfel o activitate cu caracter continuu și nu ocazional, îndeplinind condițiile de activitate economică cu caracter de continuitate în sensul prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003.

- organele de inspecție fiscală, în perioada 2005-2009 au constatat existența unui număr de 45 de tranzacții constând în achiziția și vânzarea de terenuri, valoarea tranzacționată fiind în sumă de 14.772.362,60 lei. Caracterul de continuitate al operațiunii în cauză este dat de existența contractelor succesive de vânzarea terenurilor intravilane/extravilane, caz în care legiuitorul încadrează persoana fizică vânzătoare la persoana impozabilă.

- Din analiza Raportului de inspecție fiscală nr. 124250 din 29 septembrie 2010 rezultă că persoana impozabilă A. a depășit plafonul de scutire în luna octombrie 2007, devenind astfel plătitor de taxa pe valoarea adăugată începând cu data de 01 decembrie 2007, în conformitate cu prevederile art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, având obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de T.V.A. până în luna decembrie 2007, obligație neîndeplinită însă de acesta.

- Faptul că reclamantul nu a determinat momentul de la care ar fi avut obligativitatea înregistrării în scopuri de T.V.A., respectiv momentul de la care avea obligația de a colecta și achita la bugetul statului T.V.A. pentru aceste operațiuni nu îl exonerează de la plata T.V.A. stabilită de organul fiscal.

Pentru aceste motive, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii integrale a acțiunii reclamantului, ca nefondată.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivelor invocate de recurenți, Înalta Curte arată, cu precădere, că prezentei cauze îi sunt incidente prevederile vechiului cod de procedura civila, conform art. 25 din N.C.P.C., în prezent în vigoare, dar inaplicabil proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, cum este si cazul in speță. Raportându-și așadar analiza cererilor de recurs la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și respectiv art. 304

1

C. proc. civ., instanța de recurs, constată, că recursul recurentului reclamant apare ca fiind tardiv formulat, pentru argumentele mai jos arătate, iar recursul pârâtei este nefondat, sentința atacată nefiind afectată de interpretarea și aplicarea greșită a normelor naționale și europene incidente la situația de fapt rezultată din probele administrate, astfel că nu se impune reformarea acesteia, în considerarea celor în continuare expuse.

4.1 Asupra recursului recurentului-reclamant;

Analizând cu prioritate cererea recurentului reclamant de repunere în termenul de recurs, formulată în temeiul art. 103 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 92 alin. (3), coroborat cu art. 98 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiată această solicitare și ca atare nu poate fi primită, cu consecința constatării neregularității, respectiv a tardivității formulării de către reclamantul A. a recursului împotriva sentinței civile nr. 341 din 5 februarie 2016, la data de 15 noiembrie 2016, înregistrat direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. (și la data de 16 noiembrie 2016 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal), în raport de data comunicării acestei hotărâri, la 3 august 2016, raportat la art. 301 C. proc. civ., potrivit cu care termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Instanța de recurs constată potrivit dovezilor atașate în dosarul de fond că, la data de 3 august 2016 (fila 175 dosar fond) a fost comunicată reclamantului-recurent sentința civila nr. 341 din 5 februarie 2016, la adresa reprezentantului legal al acestuia, respectiv către SCA F., sector 1 București, aceasta fiind adresa indicată in toate actele de procedură ale cauzei și de altfel, sediul principal al societății de avocatură, după cum s-a menționat si în fața instanței de recurs.

A susținut reprezentantul legal al recurentului-reclamant că prin notele scrise depuse la data de 28 ianuarie 2016 (filele 162-166) a solicitat instanței comunicarea sentinței la un alt sediu (secundar) al societății de avocatură, astfel că potrivit art. 93 și 98 C. proc. civ. instanța de fond trebuia să ia act de o atare solicitare și să efectueze comunicarea hotărârii la noul sediu indicat. Cum actul de procedură al comunicării sentinței a fost efectuat la o altă adresă poștală decât cea a domiciliului ales, se apreciază că o atare operațiune echivalează cu necomunicarea hotărârii.

Instanța de recurs arată că nu poate primi o atare interpretare în ceea ce privește aplicarea art. 98 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, ”schimbarea domiciliului uneia dintre părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului”.

Actele dosarului atestă, în manieră necontestată de altfel, că reprezentantul legal al reclamantului recurent nu a îndeplinit nici una dintre formalitățile legale sus arătate, în contextul solicitării adresate instanței în sensul de a se realiza comunicarea hotărârii la o altă adresă. Împrejurarea că noua adresă poștală a fost indicată numai prin notele scrise, depuse ulterior închiderii dezbaterilor asupra fondului, și nu printr-o petiție expresă în acest sens,astfel cum se arătă in textul menționat, fiind de altfel vorba despre sediile aceleiași societăți de avocatură care asigura reprezentarea legală a reclamantului, nu satisface în opinia instanței de recurs niciuna dintre cerințele formale impuse de norma legală menționată, neîndeplinire prevăzută sub sancțiunea ”neluării în seamă”.

Drept urmare, constatându-se că reprezentantul legal al reclamantului-recurent nu a înștiințat instanța despre schimbarea adresei, în sensul indicării adresei unui punct de lucru al aceleiași societăți de avocatură la care se solicita a se efectua comunicarea, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează o atare procedură, Înalta Curte reține că recurentul reclamant nu are dreptul de a invoca necomunicarea hotărârii pentru a solicita repunerea în termenul de recurs, și ca atare se va stabili tardivitatea declarării recursului de fată, raportat la data comunicării sentinței, regulat efectuate la 3 august 2016.

4.2 Asupra recursului recurentei-pârâte;

În ceea ce privește recursul declarat de C. București în reprezentarea D. sector 5, București, Înalta Curte reține, dincolo de aspectul deja clarificat în ceea ce privește dispozițiile legale ce constituie temeiul de drept al unui atare demers procesual, că motivele și susținerile recurentei, înfățișate prin cererea de recurs, nu reprezintă veritabile critici ale hotărârii atacate ci, mai degrabă, reiterări ale apărărilor și susținerilor prezentate cu ocazia judecării cauzei în ciclurile procesuale deja parcurse.

Reluând astfel situația de fapt a cauzei, cu referire directă la conținutul actelor administrativ fiscale atacate, recurenta-pârâtă a susținut că din analiza documentelor existente la dosar rezultă că reclamantul recurent a depășit plafonul de scutire în luna octombrie 2007, devenind astfel plătitor de T.V.A. începând cu 01 decembrie 2007, în conformitate cu prevederile art. 152 din C. fisc., având obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de T.V.A. până în luna decembrie 2007, pe care însă nu și-a îndeplinit-o.

Drept urmare s-a susținut că organele de inspecție fiscală în mod corect au stabilit în sarcina recurentului-reclamant T.V.A. de plată în sumă de 1.005.791 lei, aferente tranzacțiilor constând în vânzarea de terenuri efectuate în perioada 2007-2009 și accesorii în valoare de 639.738 lei, sume ce se impuneau a fi menținute prin sentința dată în rejudecare.

Nu sunt întemeiate aceste susțineri și ca atare inapte de a antrena reformarea hotărârii primei instanțe, dată în fond după casarea dispusa prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 2937 din 20 iunie 2014.

In urma propriei analize asupra probatoriului administrat în fond după casare precum și în ceea ce privește aplicarea prevederilor legale incidente contextului factual al cauzei, Înalta Curte constată ca prin sentința pronunțată, prima instanță a respectat, în sensul art. 315 C. proc. civ., deopotrivă problemele de drept dezlegate prin respectiva hotărâre, obligatorii, ca și îndrumările date în ceea ce privește rejudecarea, judecătorul fondului demonstrând prin soluția adoptată că au fost întocmai valorificate si aplicate principiile ce se degajă din jurisprudența relevantă a Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materie de T.V.A., respectiv cauzele Salomie și Oltean si C- 249/12 Tulică și Plavoșin.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de recurs constată că, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că se impune anularea parțială a actelor administrativ fiscale atacate, numai în ceea ce privește modalitatea de calcul a T.V.A., și respectiv a accesoriilor aferente, prin raportare la prețul de vânzare cumpărare.

O atare concluzie se fundamentează deopotrivă pe principiile ce se degajă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sus amintita, la care prin hotărârea primei instanțe s-a și făcut trimitere expresă, dar si pe concluziile expertizei de specialitate care, aplicând regula sutei mărite, a refăcut în mod just calculele sumelor stabilite prin actele de control, în sarcina recurentului reclamant, din această perspectivă.

Considerentele cuprinzătoare, clare ale primei instanțe, judicios argumentate față de prevederile legale naționale dar si de jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene, demonstrează temeinicia hotărârii astfel adoptate si implicit netemeinicia recursului promovat de recurenta-pârâtă, care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va fi așadar respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A. și în consecință:

Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 341 din 05 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de pârâta D. sector 5, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.