ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2085/2015

Decizia nr. 2085/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin sentința nr. 1492 din 26 aprilie 2013, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. a Municipiului București și C. sector 5; a anulat Decizia nr. 520 din 13 decembrie 2010 emisă de pârâta B. a Municipiului București și Decizia de impunere nr. 203 din 27 august 2010 emisă de pârâta C. sector 5 și, pe cale de consecință, Dispoziția de măsuri nr. 123522 din 27 august 2010 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 123524 din 27 august 2010.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele B. a municipiului București și C. sector 5 reprezentată de B. a Municipiului București.

Hotărârea contestată;

Prin Decizia nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au admis recursurile declarate de D. a Municipiului București și D. a Municipiului București, în reprezentarea C. sector 5 împotriva sentinței nr. 1492 din 26 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; s-a modificat sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de SC A. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de fond a validat punctul de vedere al reclamantei asupra problemei de drept în discuție, apreciind că actele administrative fiscale sunt nelegale, fiind emise, pe de o parte, cu încălcarea limitelor competenței funcționale a autorității fiscale, decurgând din încălcarea principiului neretroactivității legii în ceea ce privește „vocația” de a proceda la recalificarea naturii juridice a raportului contractual și, pe de altă parte, prin aplicarea greșită a prevederilor legale contractelor în raport cu elementele concrete ale stării de fapt fiscale.

Această concluzie nu a fost împărtășită de instanța de control judiciar, care, efectuând propria evaluare asupra raporturilor de drept fiscal și procesual fiscal deduse judecății, a constatat că actele supuse contestării judiciare sunt legale, soluția primei instanțe fiind adoptată pe baza interpretării și aplicării eronate a unor principi generale ale fiscalității și a prevederilor legale incidente speței.

Au fost avute in vedere dispozițiile art. 11 alin. (1) din C. fisc., în vigoare și în perioada supusă inspecției fiscale (01 februarie 2008 - 31 august 2009)

Faptul că în perioada de referință, nu era încă în vigoare O.U.G. nr. 58/2010, care s-a referit expres la reconsiderarea caracterului dependent sau independent al unei activități în scopul stabilirii contribuțiilor sociale obligatorii, ce nu făceau parte din categoriile de taxe și impozite reglementate strict și limitativ prin art. 2 din C. fisc., s-a apreciat că nu poate duce la concluzia propusă de parte, pentru că, potrivit art. 29 din O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar - fiscală, care, în cap. I, secțiunea a 5-a, a prevăzut preluarea activității de administrare a veniturilor bugetare reprezentând contribuții sociale de către structurile E., începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea de administrare a acestor scopuri de creanțe bugetare face în baza prevederilor legale privind controlul fiscal.

In raport de prevederile art. 6 și 7 C. proc. fisc., aprobat prin O.G. nr. 92/2003 privind abilitarea autorității de a aprecia, în limitele competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și ale art. art. 14 C. proc. fisc., privind preeminența criteriilor economice, nu s-a putut reține încălcarea principiilor invocate în cererea de chemare în judecată, între care legalitatea, securitatea juridică, certitudinea și eficiența impunerii.

În acest sens, s-a avut in vedere că O.U.G. nr. 58/2010, a cărei aplicare retroactivă a invocat-o intimata - reclamantă, nu a reglementat cu caracter de noutate posibilitatea în sine a reconsiderării activității dependente/independente, ci nu a făcut decât să prevadă expres o serie de criterii pentru reconsiderarea unei activități ca fiind dependentă și efectele reconsiderării, introducând două noi subpuncte (2.1 și 2.2) în art. 7 alin. (1) din C. fisc., în condițiile în care art. 7 alin. (1) pct. 2 și 4 din C. fisc., în formă atunci în vigoare, defineau deja cele două tipuri de activități în coordonatele lor esențiale.

Cu privire la legalitatea stabilirii caracterului dependent al activității desfășurate în baza contractelor de prestări servicii analizate, Înalta Curte a constatat că soluția adoptată de judecătorul fondului este, de asemenea, greșită, contravenind prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2 din C. fisc., precum și prevederile art. 55 alin. (1) din C. fisc., explicitat prin pct. 67 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

S-a considerat că autoritățile fiscale au analizat judicios conținutul contractelor de prestări servicii încheiate de intimata - reclamantă, stabilind caracterul dependent al activității prestate în baza lor prin prisma unor elemente care configurează ideea de subordonare: activitatea ce face obiectul contractelor se înscrie în obiectul principal de activitate al societății - „alte activități poștale și de curier”; activitatea prestatorilor de servicii fiind coordonată și controlată, atât în timpul desfășurării distribuției, cât și după finalizarea acesteia de către reprezentanții beneficiarului (coordonatori zonali, reprezentanți locali, șefi de echipă); prestatorii aveau obligația să întocmească rapoarte de distribuție și fișe de activitate pe care să le pună la dispoziția beneficiarului pentru a justifica munca prestată, cu caracter de regularitate; distribuția se făcea numai la adresele și pe arterele indicate de reprezentanții beneficiarului; beneficiarul și-a asumat obligația contractuală de a asigura condițiile necesare desfășurării activității.

Recursul;

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație in anulare reclamanta SC A. SRL;

În motivarea contestației în esență contestatorul a arătat următoarele:

- Contestația in anulare se întemeiază pe dispozițiile art. 318 teza a-II-a C. proc. civ. în sensul că instanța, admițând recursul, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu privire la următoarele: - caracterul esențial necesită un răspuns specific și explicit din partea judecătorilor cauzei; - în cazul omisiunii unui răspuns specific și explicit dat tuturor motivelor din cererea de chemare în judecată și din recursul subscrisei în primul ciclu procesual, se conchide încălcarea dreptului subscrisei la un proces echitabil, inclusiv prin lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii; - obligativitatea în rejudecare a instanțelor (atât cea de fond, dar și cea din recurs, după rejudecare) de a da răspunsul specific și explicit tuturor acestor motive de nelegalitate prezentate de contestatoarea SC A. SRL în cererea de chemare în judecată și în motivele de recurs ale subscrisei; Ori, în rejudecare, după ce instanța de fond, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a conformat acestor obligații, în schimb Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în rejudecarea cauzei a nesocotit atât prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., cât și dreptul contestatoarei la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul motivării Deciziei nr. 166-2004, având în vedere soluția de admitere a recursului organelor fiscale și consecințele concrete asupra patrimoniului contestatoarei a acestei decizii.

- Se consideră admisibilă contestația în anulare chiar si în cazul în care este formulată de intimata din recurs, cât timp instanța de recurs, admițând recursul, a omis a analiza argumente esențiale ale intimatei, atât prin prisma prevederilor art. 318 C. proc. civ., dar și cu titlu de remediu efectiv pentru încălcarea unui drept recunoscut de Convenție conf. art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 4647 din 08 noiembrie 2012 s-a apreciat deja asupra încălcării dreptului contestatoarei la un proces echitabil cât timp judecătorii cauzei (indiferent de faza procesuală: fond sau recurs) nu dau un "răspuns specific și explicit" tuturor motivelor din cererea de chemare în judecată și din recursul inițial al subscrisei.

Se arată că, lecturând decizia contestată prin prezenta se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu a dat niciun răspuns cvasitotalității motivelor contestatoarei, considerate deja de aceeași Înaltă Curte de Casație și Justiței ca necesitând un astfel de răspuns.

În acest context, temeiul contestației în anulare este art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (pe scurt „Carta Uniunii Europene") și dispozițiile art. 318 alin. (1) ultima teză, ce trebuiesc interpretate astfel încât să nu fie contrare dreptului la un proces echitabil.

În aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene.

De asemenea se arată că, prin art. 318 teza a II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți, intimatul din aceeași cauză neputându-și valorifica susținerile omise a fi cercetate.

Prin art. 318 s-au avut în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă" și i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele, legiuitorul punând într-o poziție dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părții adverse, i se respinge acțiunea, dar nu i se deschide calea contestației atunci când apărările sale nu au fost analizate (de reținut că deși instanța folosește în argumentare apărările care nu au fost analizate, ulterior, admite acțiune pentru că nu i-au fost analizate toate apărările -n.n).

Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care este de natură a duce la concluzia că și intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda,Albina vs. România, curtea reținând „art. 6 implică în sarcina instanței (de fond -n.n) obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților".

Se reține că decizia de admitere a recursului a fost pronunțată ca urmare a aplicării art. 304

1

C. proc. civ. Este adevărat că potrivit acestui text instanța de recurs poate examina cauza sub toate aspectele, așadar și sub aspectul temeiniciei nu doar a cauzelor de nelegalitate însă câtă vreme instanța de recurs a reținut în motivare argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs era ținută a pune în discuție aceste argumente. (Curtea Europeană în mai multe cauze: Barbera, N. și Jabardo vs. Spania, Feldbugge vs. Olanda,T. - Reisse vs. Elveția, a definit principiul contradictorialității astfel „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți").

Curtea Europeană a condamnat România în cauza Ieremeiov vs. România - 4637 din 24 noiembrie 2009 reținând că pentru respectarea procesului echitabil o instanță nu poate desființa o hotărâre anterioară și a reaprecia probele fără să informeze într-un mod adecvat părțile interesate, considerând că a fost încălcat dreptul art. 6. Deși hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a fost pronunțată într-o cauză penală, ca principiu, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, este aplicabil și în ce privește drepturile civile.

Potrivit art. 13 din Convenție, „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

Se solicită Înaltei Curți, ca, aplicând direct dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu titlu de remediu efectiv față de încălcarea dreptului contestatoarei la un proces echitabil (art. 13 Convenția Europeană a Drepturiloe Omului), a aprecia că:

Considerentele și soluția instanței în contestația în anulare;

Înalta Curte reține că fiind o cale extraordinară de atac, calea contestației în anulare prevede strict cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau se referă la o omisiune de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare, făcându-se deci referire la motivele invocate de recurent.

Contestatorul invocă în mod eronat principiul armelor egale, în acest context prin reformarea judecății s-ar ajunge la o nouă reapreciere de probe, o reexaminare a fondului cauzei ori contestația în anulare este o cale de retractare și nu pot fi puse în discuție din nou motivele de casare.

Contestatorul a arătat că nu s-a răspuns în detaliu la fiecare argument al său însă din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă clar motivele pentru care a fost admis recursul și modificată sentința recurată, fiind suficient pentru a susține soluția pronunțată. Judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

Motivul de contestație în anulare invocat de contestator poate fi promovat numai de recurent deoarece altfel s-ar ajunge la deschiderea unui recurs la recurs, prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. impun doar examinarea motivului de recurs care a fost omis a se cerceta și nu a altor motive sau argumente.

Aceste erori invocate de contestator nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 Cod procedura civilă, motiv de contestație în anulare.

Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune, așa cum a susținut contestatoarea, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I C. proc. civ., text care se referă la erori de ordin procedural și nu la pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

Față de considerentele de mai sus, se va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de

SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 166 din 16 ianuarie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2015.