ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1579/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1579/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În baza actelor și

lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 225 de la

29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr.

8717/101/2012, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare

a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D., iar în temeiul art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpat și, în baza

art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca judecata să aibă

loc în condițiile art. 320

1

alin. (2) C. proc. pen., numai În baza

probelor administrate în faza de urmărire penală.

În baza art. 20

raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la 7 ani închisoare,

cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prev. de art. 64 lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen.;

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa în conformitate cu

dispozițiile art. 66 C. pen.

În baza art. 357

alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă

reținerea și arestarea preventivă începând cu data de 20 septembrie 2012, la

zi, iar În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut starea de arest a

inculpatului D.D.

În baza art. 118 lit.

b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui briceag cu plasele din textolit de

culoare maron, cu motive florale, din metal, cu lungimea lamei de 90 mm și lățimea

lamei de 20 mm, precum și a unui ciomag din lemn de esență tare, decojit, în

lungime de 111 cm și cu diametrul de 2 cm.

În baza art. 7 alin.

(1) și (2) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 86/2008, a fost

obligat inculpatul D.D. ca, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să se

supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor

genetice în S.N.D.G.J.

S-a constatat că

partea vătămată R.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză și că inculpatul

D.D. a achitat contravaloarea cheltuielilor de spitalizare efectuate pentru

partea vătămată R.D.

În temeiul art. 191

alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 731,05

RON cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 481,05 RON stabilită

prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 250 RON

reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de

judecată, inclusiv suma de 150 RON ce reprezintă onorariul apărătorului

desemnat din oficiu - ce reprezintă 1/4 din onorariul stabilit conform

mențiunilor din Delegația nr. 3382 din 15 octombrie 2012 emisă de Baroul

Mehedinți s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 491/P/2012 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, s-a dispus trimiterea în judecată

- în stare de arest preventiv - a inculpatului D.D., pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20,

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în fapt în aceea că la

data de 19 septembrie 2012, inculpatul i-a aplicat părții vătămate R.D. o

lovitură cu cuțitul în spate, în partea stângă a toracelui, între coaste,

leziuni ce i-au pus în primejdie viața.

De asemenea, prima

instanță a reținut că deși în rechizitoriu s-a reținut, pe baza declarațiilor

martorului ocular B., că ulterior aplicării loviturii în spate, cu cuțitul,

inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată de un ciomag, iar apoi i-a aplicat

acesteia mai multe lovituri în diverse zone ale corpului (aspect nerecunoscut

de inculpat și nerelatat în plângerea părții vătămate), acest aspect nu are

relevanță în cauză sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei comise de

inculpat, cu atât mai mult cu cât, în Raportul medico-legal nr. 668 din 09

octombrie 2012, s-a reținut că leziunile traumatice de la punctul A s-au produs

prin lovire cu corp tăietor-înțepător, iar leziunile de la punctul B s-au putut

produce prin lovire cu sau de corp tăietor-înțepător.

Astfel, leziunile de

la punctul A constau într-o plagă înjunghiată toracică, iar leziunile de la

punctul B constau în diverse plăgi și excoriații la nivelul degetelor II, III

și IV ale mâinii stângi.

În aceste condiții,

instanța de fond a reținut că niciuna dintre leziunile traumatice cauzate

victimei nu s-au putut produce prin lovire cu un alt corp dur (o bâtă), diferit

de corpul tăietor-înțepător (cuțitul folosit de inculpat).

Cauza acestui

conflict a constituit-o intrarea unor vite aparținând victimei, pe un teren pe

care inculpatul îl folosea de circa trei ani, motiv pentru care inculpatul i-a

reproșat victimei acest fapt, după care a agresat-o pe aceasta cu un cuțit pe

care îl avea în buzunar.

La momentul

conflictului, partea vătămată era înarmată cu un ciomag pe care nu a mai apucat

să-l folosească, deoarece a fost lovită în mod intempestiv de inculpat, iar

urmare a loviturii primite, s-a precipitat și a căzut la pământ. După acest

moment, inculpatul a deposedat-o pe victimă de acei ciomag, însă nu a mai continuat

s-o agreseze pe victimă, ca urmare a intervenției martorului B., care a strigat

la inculpat: „Ce măi, ești nebun, vrei să-l omori ?"

Conflictul a avut loc

în zona fânețelor, deci în public, în condițiile art. 152 C. pen., fiind

perceput în mod direct de martorul B.M.

Astfel, instanța de

fond a constatat că fapta inculpatului D.D., săvârșită în condițiile mai sus

arătate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de

omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (2) -175 alin. (1) lit. iI

C. pen.

În cauză nu s-a putut

reține de către instanța de fond că această faptă ar întruni elementele

constitutive ale unei alte infracțiuni (cea prevăzută de art. 181 C. pen., după

cum a solicitat inculpatul, sau eventual cea prev. de art. 182 alin. (2) C.

pen., prin raportare doar la punerea în primejdie a vieții victimei), întrucât

zona vitală vizată (zona toracelui) și obiectul folosit (un cuțit, ce este în

mod evident apt a cauza decesul victimei) denotă că, într-adevăr, inculpatul D.D.

a acționat cel puțin cu intenția indirectă de suprima viața numitului R.D. (în

sensul că atunci când i-a aplicat victimei lovitura cu cuțitul în zona

toracelui a prevăzut rezultatul, pe care deși nu-l urmărea, a acceptat

posibilitatea producerii lui, cu atât mai mult cu cât nu a întreprins nici un

demers pentru acordarea primului ajutor sau pentru solicitarea sprijinului

altor persoane în acest scop).

Cum inculpatul și-a

recunoscut vinovăția, iar din probele administrate în faza de urmărire penală a

rezultat săvârșirea de către acesta a faptei de tentativă de omor calificat

pentru care este cercetat, urmează ca în baza art. 20 raportat la art. 174 -

175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., instanța de fond i-a condamnat fapta astfel săvârșită, iar la

individualizarea pedepselor (principală, accesorie și complementară) aplicate

inculpatului, precum și la alegerea modalității de executare a lor, s-au avut

în vedere limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, reduse cu 1/3 ca

urmare a recunoașterii de vinovăție (închisoarea de la 5 la 8,3 ani și

interzicerea unor drepturi); împrejurările în care a fost comisă fapta (în loc

public, sub pretextul că vitele victimei ar fi intrat pe un teren folosit de

inculpat); urmările deosebite ale acestei fapte (care i-au pus în primejdie

viața victimei și ar fi putut cauza decesul acesteia în lipsa acordării la timp

a unor îngrijiri medicale de specialitate); persoana (care este căsătorit, are

4 copii și își asigura existența atât din agricultură, cât și din pensia pe

care o încasa) și conduita anterioară a acestui inculpat (care a mai fost

condamnat anterior pentru săvârșirea unei alte fapte de violență fizică asupra

altei persoane; pentru care însă s-a împlinit termenul de reabilitare).

Astfel, s-a apreciat

ca fiind necesară și suficientă pentru atingerea scopurilor preventiv, educativ

și represiv prevăzute de lege, aplicarea unei pedepse principală de 7 ani

închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, precum și a unei

pedepse accesorii de interzicere a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen.; de

asemenea, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii acelorași drepturi

pe o perioadă de 2 ani, executată în conformitate cu dispozițiile art. 66 C.

pen.

Prin raportare la

poziția procesuală a victimei și la conținutul chitanței nr. 25998 din 05

noiembrie 2012, instanța de fond a constatat faptul că partea vătămată R.D. nu

s-a constituit parte civilă în cauză, inculpatul D.D. achitând totodată

Spitalului Județean de Urgență Drobeta-Turnu Severin contravaloarea

cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia internării părții vătămate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel - în termenul prevăzut de lege - inculpatul D.D.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie deoarece faptei inculpatului i

s-a dat o greșită încadrare juridică, nu s-au reținut în favoarea sa

circumstanțe atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 C. pen. și

nu s-a făcut o corectă individualizate a pedepsi principale, cerându-se

reducerea ei și suspendarea executării.

Prin Decizia penală

nr. 101 din 26 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul inculpatului D.D. (deținut în

Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova) împotriva Sentinței penale nr. 225

de la 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr.

8717/101/2012, a fost desființată sentința pe latura penală.

În baza art. 334 C.

proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea

prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), (2) coroborat cu art. 175

alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art.

174 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 20

raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la pedeapsa de

5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe un termen

de 2 ani.

În baza art. 71 C.

pen., au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în fapt, inculpatul apelant a înjunghiat

victima în timpul unui conflict spontan ce a avut loc pe un teren proprietate

privată, izolat de căile de acces și că la acest conflict a asistat doar

martorul B.M.

În aceste condiții nu

se poate reține existența vreuneia dintre împrejurările arătate în dispozițiile

art. 152 C. pen., privind fapta săvârșită în public, deoarece fâneața în cauză

nu este nici loc care prin natura sau destinația lui să fie totdeauna accesibil

publicului - chiar dacă nu este prezentă nici o persoană - și, deși este un loc

neaccesibil publicului, inculpatul nu a acționat cu intenția însă ca fapta să

fie auzită sau văzută de alte persoane și nici rezultatul faptei sale nu s-a

produs față de două sau mai multe persoane.

De asemenea fâneața

proprietate privată nu poate fi calificată nici ca orice alt loc accesibil

publicului, în condițiile în care nu este îndeplinită prevederea din art. 152

alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv ca să fie de față două sau mai multe

persoane, martora T.C. nefiind de față la desfășurarea actelor de agresiune ale

inculpatului, fapta fiindu-i adusă ulterior la cunoștință de victimă, în curtea

casei acesteia și nu cum s-a reținut în actele procurorului de strigătele

singurului martor ocular.

În consecință,

critica privind greșita încadrare juridică dată faptei inculpatului fiind

fondată deoarece inculpatul nu a comis-o într-un loc public așa cum stipulează

împrejurarea agravantă din art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în temeiul art.

334 C. pen., s-a procedat la schimbarea acesteia din infracțiunea prev. de art.

20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea prev.

de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen.

Instanța de apel nu a

putut reține ca întemeiată cealaltă critică, ce vizează schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de

vătămare corporală gravă, deoarece inculpatul a folosit în agresarea victimei

sale un instrument apt să producă decesul - un cuțit - și a lovit victima

într-o zonă cu organe vitale susținerii vieții - zona toracică - iar urmarea

produsă a fost punerea în primejdie a vieții acesteia, aspect certificat prin

concluziile raportului medico-legal.

Nu este fondată nici

critica care vizează omisiunea reținerii scuzei provocării prevăzute de art. 73

alin. (1) lit. b) C. pen. și nici cea care vizează nereținerea de circumstanțe

atenuante, deoarece inculpatul s-a dus la victimă intenționat, a dezarmat-o de

ciomag și apoi a lovit-o cu acesta - potrivit martorului ocular - și în această

împrejurare a și înjunghiat-o cu un cuțit, pe care îl avea asupra lui.

Instanța de apel, ca

urmare a schimbării încadrării juridice, a procedat la o nouă individualizare a

pedepselor aplicate inculpatului, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72

alin. (2) C. pen. combinat cu art. 181 alin. (2) C. pen. și ținând seama și de

dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., urmând ca pedeapsa

principală a închisorii să fie orientată către minimul special prevăzut pentru infracțiunea

de tentativă de omor.

Pentru inculpat nu

poate fi reținută nici împrejurarea că ar fi fost provocat în acțiunea sa

violentă de conduita agresivă a părții vătămate deoarece, pe de o parte nu

există probe certe în acest sens și, pe de altă parte inculpatul a cerut

judecarea sa potrivit procedurii privind recunoașterea vinovăției, însușindu-și

probele administrate la urmărirea penală și starea de fapt din rechizitoriu,

stare de fapt care nu reține existența acestei circumstanțe legale favorabile inculpatului.

Instanța de apel nu a

reținut în favoarea inculpatului nici circumstanțe atenuante, potrivit art. 74

alin. (1) și (2) C. pen., deoarece poziției procesuale de recunoaștere i s-a

dat eficiență prin aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. iar

anterior acesta nu a avut un bun comportament fiind condamnat la amendă penală

tot pentru fapte comise cu violență și nu există probe că ar fi înlăturat

rezultatul faptei sale. În același timp aceste împrejurări determină instanța

să aprecieze că o reducere a pedepsei închisorii până la un cuantum care să

permită aplicarea suspendării sub supraveghere potrivit art. 86

1

C.

pen. nu este de natură să realizeze scopul ei, prevăzut de art. 52 C. pen.,

fiindcă nu există garanția că inculpatul nu va mai săvârși în viitor alte

infracțiuni.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs inculpatul D.D., solicitând, prin apărătorul său,

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reducerea pedepsei aplicate

inculpatului, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., arătându-se că a regretat și fapta săvârșită și că este

o persoană în vârstă care suferă de afecțiuni medicale.

Recursul declarat de

inculpat nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează

cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod, consacrându-se în acest fel efectul parțial devolutiv al

recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară.

Potrivit

dispozițiilor legale mai sus invocat, în cazul recursului declarat împotriva

hotărârilor date în apel, recurenții nu pot formula, iar instanța nu va putea

analiza decât criticile ce vizează încălcări ale legii și care se circumscriu cazurilor

de casare expres și limitativ reglementate în art. 385

9

C. proc.

pen., astfel încât, în consecință, pe această cale nu vor putea fi înlăturate

toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost

pronunțată la data de 26 martie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15

februarie 2013).

În acest caz, decizia

atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menționat;

trebuie precizat că în speța dedusă judecății nu pot fi aplicate dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în

continuare a cazurilor de care prevăzute de Codul de procedură penală anterior

modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate la data

intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de

declarare a recursului.

Prin Legea nr.

2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate

substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului

restrângându-se și limitându-se doar la chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte

constată că recurentul inculpat a invocat ca și temei de casare dispozițiile

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa aplicată este

mult prea mare, însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că

hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte

limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecății, recurentul

inculpat D.D. a criticat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel

sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport

cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație

exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Ca atare, hotărârile

pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat.

Față de

considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate

și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod

urmează a respinge ca nefondat recursul inculpatului D.D.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr.

101 din 26 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 20

septembrie 2012 la 9 mai 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 9 mai 2013.

Procesat de GGC - LM