ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1579/2013

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 225 de la 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr. 8717/101/2012, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D., iar în temeiul art. 320 1 alin. (3) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpat și, în baza art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca judecata să aibă loc în condițiile art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen., numai În baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la 7 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen.; În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa în conformitate cu dispozițiile art. 66 C. pen. În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă începând cu data de 20 septembrie 2012, la zi, iar În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului D.D.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui briceag cu plasele din textolit de culoare maron, cu motive florale, din metal, cu lungimea lamei de 90 mm și lățimea lamei de 20 mm, precum și a unui ciomag din lemn de esență tare, decojit, în lungime de 111 cm și cu diametrul de 2 cm. În baza art. 7 alin. (1) și (2) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 86/2008, a fost obligat inculpatul D.D. ca, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J. S-a constatat că partea vătămată R.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză și că inculpatul D.D. a achitat contravaloarea cheltuielilor de spitalizare efectuate pentru partea vătămată R.D.

În temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 731,05 RON cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 481,05 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 250 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 150 RON ce reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu - ce reprezintă 1/4 din onorariul stabilit conform mențiunilor din Delegația nr. 3382 din 15 octombrie 2012 emisă de Baroul Mehedinți s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 491/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest preventiv - a inculpatului D.D., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20, raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în fapt în aceea că la data de 19 septembrie 2012, inculpatul i-a aplicat părții vătămate R.D. o lovitură cu cuțitul în spate, în partea stângă a toracelui, între coaste, leziuni ce i-au pus în primejdie viața.

De asemenea, prima instanță a reținut că deși în rechizitoriu s-a reținut, pe baza declarațiilor martorului ocular B., că ulterior aplicării loviturii în spate, cu cuțitul, inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată de un ciomag, iar apoi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în diverse zone ale corpului (aspect nerecunoscut de inculpat și nerelatat în plângerea părții vătămate), acest aspect nu are relevanță în cauză sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei comise de inculpat, cu atât mai mult cu cât, în Raportul medico-legal nr. 668 din 09 octombrie 2012, s-a reținut că leziunile traumatice de la punctul A s-au produs prin lovire cu corp tăietor-înțepător, iar leziunile de la punctul B s-au putut produce prin lovire cu sau de corp tăietor-înțepător.

Astfel, leziunile de la punctul A constau într-o plagă înjunghiată toracică, iar leziunile de la punctul B constau în diverse plăgi și excoriații la nivelul degetelor II, III și IV ale mâinii stângi. În aceste condiții, instanța de fond a reținut că niciuna dintre leziunile traumatice cauzate victimei nu s-au putut produce prin lovire cu un alt corp dur (o bâtă), diferit de corpul tăietor-înțepător (cuțitul folosit de inculpat). Cauza acestui conflict a constituit-o intrarea unor vite aparținând victimei, pe un teren pe care inculpatul îl folosea de circa trei ani, motiv pentru care inculpatul i-a reproșat victimei acest fapt, după care a agresat-o pe aceasta cu un cuțit pe care îl avea în buzunar.

La momentul conflictului, partea vătămată era înarmată cu un ciomag pe care nu a mai apucat să-l folosească, deoarece a fost lovită în mod intempestiv de inculpat, iar urmare a loviturii primite, s-a precipitat și a căzut la pământ. După acest moment, inculpatul a deposedat-o pe victimă de acei ciomag, însă nu a mai continuat s-o agreseze pe victimă, ca urmare a intervenției martorului B., care a strigat la inculpat: „Ce măi, ești nebun, vrei să-l omori ?" Conflictul a avut loc în zona fânețelor, deci în public, în condițiile art. 152 C. pen., fiind perceput în mod direct de martorul B.M. Astfel, instanța de fond a constatat că fapta inculpatului D.D., săvârșită în condițiile mai sus arătate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (2) -175 alin. (1) lit. iI C. pen.

În cauză nu s-a putut reține de către instanța de fond că această faptă ar întruni elementele constitutive ale unei alte infracțiuni (cea prevăzută de art. 181 C. pen., după cum a solicitat inculpatul, sau eventual cea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., prin raportare doar la punerea în primejdie a vieții victimei), întrucât zona vitală vizată (zona toracelui) și obiectul folosit (un cuțit, ce este în mod evident apt a cauza decesul victimei) denotă că, într-adevăr, inculpatul D.D. a acționat cel puțin cu intenția indirectă de suprima viața numitului R.D. (în sensul că atunci când i-a aplicat victimei lovitura cu cuțitul în zona toracelui a prevăzut rezultatul, pe care deși nu-l urmărea, a acceptat posibilitatea producerii lui, cu atât mai mult cu cât nu a întreprins nici un demers pentru acordarea primului ajutor sau pentru solicitarea sprijinului altor persoane în acest scop).

Cum inculpatul și-a recunoscut vinovăția, iar din probele administrate în faza de urmărire penală a rezultat săvârșirea de către acesta a faptei de tentativă de omor calificat pentru care este cercetat, urmează ca în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., instanța de fond i-a condamnat fapta astfel săvârșită, iar la individualizarea pedepselor (principală, accesorie și complementară) aplicate inculpatului, precum și la alegerea modalității de executare a lor, s-au avut în vedere limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, reduse cu 1/3 ca urmare a recunoașterii de vinovăție (închisoarea de la 5 la 8,3 ani și interzicerea unor drepturi); împrejurările în care a fost comisă fapta (în loc public, sub pretextul că vitele victimei ar fi intrat pe un teren folosit de inculpat); urmările deosebite ale acestei fapte (care i-au pus în primejdie viața victimei și ar fi putut cauza decesul acesteia în lipsa acordării la timp a unor îngrijiri medicale de specialitate); persoana (care este căsătorit, are 4 copii și își asigura existența atât din agricultură, cât și din pensia pe care o încasa) și conduita anterioară a acestui inculpat (care a mai fost condamnat anterior pentru săvârșirea unei alte fapte de violență fizică asupra altei persoane; pentru care însă s-a împlinit termenul de reabilitare).

Astfel, s-a apreciat ca fiind necesară și suficientă pentru atingerea scopurilor preventiv, educativ și represiv prevăzute de lege, aplicarea unei pedepse principală de 7 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, precum și a unei pedepse accesorii de interzicere a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen.; de asemenea, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii acelorași drepturi pe o perioadă de 2 ani, executată în conformitate cu dispozițiile art. 66 C. pen. Prin raportare la poziția procesuală a victimei și la conținutul chitanței nr. 25998 din 05 noiembrie 2012, instanța de fond a constatat faptul că partea vătămată R.D.

nu s-a constituit parte civilă în cauză, inculpatul D.D. achitând totodată Spitalului Județean de Urgență Drobeta-Turnu Severin contravaloarea cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia internării părții vătămate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel - în termenul prevăzut de lege - inculpatul D.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie deoarece faptei inculpatului i s-a dat o greșită încadrare juridică, nu s-au reținut în favoarea sa circumstanțe atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 C. pen. și nu s-a făcut o corectă individualizate a pedepsi principale, cerându-se reducerea ei și suspendarea executării. Prin Decizia penală nr. 101 din 26 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul inculpatului D.D.

(deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova) împotriva Sentinței penale nr. 225 de la 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr. 8717/101/2012, a fost desființată sentința pe latura penală. În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), (2) coroborat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) și (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe un termen de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în fapt, inculpatul apelant a înjunghiat victima în timpul unui conflict spontan ce a avut loc pe un teren proprietate privată, izolat de căile de acces și că la acest conflict a asistat doar martorul B.M. În aceste condiții nu se poate reține existența vreuneia dintre împrejurările arătate în dispozițiile art. 152 C. pen., privind fapta săvârșită în public, deoarece fâneața în cauză nu este nici loc care prin natura sau destinația lui să fie totdeauna accesibil publicului - chiar dacă nu este prezentă nici o persoană - și, deși este un loc neaccesibil publicului, inculpatul nu a acționat cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută de alte persoane și nici rezultatul faptei sale nu s-a produs față de două sau mai multe persoane.

De asemenea fâneața proprietate privată nu poate fi calificată nici ca orice alt loc accesibil publicului, în condițiile în care nu este îndeplinită prevederea din art. 152 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv ca să fie de față două sau mai multe persoane, martora T.C. nefiind de față la desfășurarea actelor de agresiune ale inculpatului, fapta fiindu-i adusă ulterior la cunoștință de victimă, în curtea casei acesteia și nu cum s-a reținut în actele procurorului de strigătele singurului martor ocular. În consecință, critica privind greșita încadrare juridică dată faptei inculpatului fiind fondată deoarece inculpatul nu a comis-o într-un loc public așa cum stipulează împrejurarea agravantă din art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în temeiul art. 334 C. pen., s-a procedat la schimbarea acesteia din infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

în infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. Instanța de apel nu a putut reține ca întemeiată cealaltă critică, ce vizează schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală gravă, deoarece inculpatul a folosit în agresarea victimei sale un instrument apt să producă decesul - un cuțit - și a lovit victima într-o zonă cu organe vitale susținerii vieții - zona toracică - iar urmarea produsă a fost punerea în primejdie a vieții acesteia, aspect certificat prin concluziile raportului medico-legal. Nu este fondată nici critica care vizează omisiunea reținerii scuzei provocării prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen.

și nici cea care vizează nereținerea de circumstanțe atenuante, deoarece inculpatul s-a dus la victimă intenționat, a dezarmat-o de ciomag și apoi a lovit-o cu acesta - potrivit martorului ocular - și în această împrejurare a și înjunghiat-o cu un cuțit, pe care îl avea asupra lui. Instanța de apel, ca urmare a schimbării încadrării juridice, a procedat la o nouă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 181 alin. (2) C. pen. și ținând seama și de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., urmând ca pedeapsa principală a închisorii să fie orientată către minimul special prevăzut pentru infracțiunea de tentativă de omor.

Pentru inculpat nu poate fi reținută nici împrejurarea că ar fi fost provocat în acțiunea sa violentă de conduita agresivă a părții vătămate deoarece, pe de o parte nu există probe certe în acest sens și, pe de altă parte inculpatul a cerut judecarea sa potrivit procedurii privind recunoașterea vinovăției, însușindu-și probele administrate la urmărirea penală și starea de fapt din rechizitoriu, stare de fapt care nu reține existența acestei circumstanțe legale favorabile inculpatului. Instanța de apel nu a reținut în favoarea inculpatului nici circumstanțe atenuante, potrivit art. 74 alin. (1) și (2) C. pen., deoarece poziției procesuale de recunoaștere i s-a dat eficiență prin aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. iar anterior acesta nu a avut un bun comportament fiind condamnat la amendă penală tot pentru fapte comise cu violență și nu există probe că ar fi înlăturat rezultatul faptei sale. În același timp aceste împrejurări determină instanța să aprecieze că o reducere a pedepsei închisorii până la un cuantum care să permită aplicarea suspendării sub supraveghere potrivit art. 86 1 C. pen. nu este de natură să realizeze scopul ei, prevăzut de art. 52 C. pen., fiindcă nu există garanția că inculpatul nu va mai săvârși în viitor alte infracțiuni. Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul D.D., solicitând, prin apărătorul său, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reducerea pedepsei aplicate inculpatului, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., arătându-se că a regretat și fapta săvârșită și că este o persoană în vârstă care suferă de afecțiuni medicale. Recursul declarat de inculpat nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod, consacrându-se în acest fel efectul parțial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară. Potrivit dispozițiilor legale mai sus invocat, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, recurenții nu pot formula, iar instanța nu va putea analiza decât criticile ce vizează încălcări ale legii și care se circumscriu cazurilor de casare expres și limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc.

pen., astfel încât, în consecință, pe această cale nu vor putea fi înlăturate toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată la data de 26 martie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013). În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menționat; trebuie precizat că în speța dedusă judecății nu pot fi aplicate dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului. Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se și limitându-se doar la chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat ca și temei de casare dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa aplicată este mult prea mare, însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecății, recurentul inculpat D.D. a criticat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Ca atare, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat. Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul inculpatului D.D. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 101 din 26 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 20 septembrie 2012 la 9 mai 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 mai 2013. Procesat de GGC - LM