ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 212 din 10 februarie 2006, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul C.I. în

contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G.; a anulat dispoziția nr. 4196 din 06

aprilie 2005 emisă de pârât; a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție în

favoarea reclamantului pentru restituirea în natură a imobilului-teren situat

în București, str. Dreptății, în suprafață de 303 mp, identificat ca fiind

liber de utilități publice prin raportul de expertiză întocmit în cauză de

expertul tehnic M.F.

Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă, prin decizia nr. 421 din 10 octombrie 2006, a admis apelul declarat

de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pe motiv că aceasta,

anulând în totalitate dispoziția administrativă atacată și dispunând

restituirea în natură doar a suprafeței de 303 mp, liberă de utilități publice,

a încălcat principul disponibilității, întrucât a lăsat nesoluționată cererea

privind diferența de teren de 107 mp, precum și capătul de cerere privind

construcția demolată; pe de altă parte, prima instanță nu a stabilit dacă

construcția ce ocupă parțial terenul revendicat este sau nu o construcție nouă,

autorizată, pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Decizia pronunțată în apel a fost

confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 4093 din 18 mai 2007, a

respins recursul reclamantului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a

făcut aplicarea corectă la speță a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., cât timp tribunalul a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului pe toate capetele de cerere.

În rejudecare, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 744 din 23 aprilie 2008,

dispunând admiterea acțiunii precizate, anularea dispoziției nr. 4196 din 06

aprilie 2005 emisă de pârât și obligarea acestuia să restituie în natură

reclamantului terenul în suprafață de 303 mp situat în București, str.

Dreptății, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de

expertul tehnic M.F. (conform pct. III - 2 din expertiză și anexele acesteia),

respectiv să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 107 mp

teren situat la aceeași adresă și pentru construcția demolată.

Pentru hotărî astfel, tribunalul a

reținut că imobilul preluat de stat prin expropriere din patrimoniul

reclamantului se compunea din teren în suprafață de 410 mp și construcție, iar

prin notificare, reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil.

Având în vedere concluziile raportului

de expertiză tehnică efectuat în cauză, s-a stabilit că din terenul solicitat

de reclamant este liberă doar o suprafață de 303 mp, care poate fi restituită

în natură, pentru diferența de teren de 107 mp și pentru construcția demolată,

reclamantul având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.

Cu privire la împrejurarea că o parte

din teren ar fi ocupată de un magazin proprietatea SC J.U., tribunalul a

reținut, potrivit aceluiași raport de expertiză, necontestat de părți, că acest

magazin este proprietate privată, neputând fi considerat de utilitate publică,

iar în condițiile în care părțile nu au administrat probe pe acest aspect,

soluția de restituire în natură a terenului în suprafață de 303 mp apare ca

fiind în concordanță cu prevederile art. 10 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă sentințe a

declarat apel pârâtul.

Prin decizia nr. 215/ A din 06 aprilie

2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a interpretat și

aplicat corect dispozițiile art. 1169 C. civ. și art. 129 C. proc. civ., în

condițiile în care a administrat probe cu înscrisuri și expertiză topometrică,

din care au rezultat situația juridică a terenului în litigiu, calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, precum și posibilitatea

restituirii în natură a suprafeței de 303 mp din terenul solicitat prin

notificare de reclamant.

Astfel, la dosarul de fond s-a depus

adresa nr. 6754 din 03 aprilie 2002 emisă de C.G.M.B. – A.F.I., din care reiese

că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului din patrimoniul

reclamantului, în baza Decretului nr. 69/1966, prin expropriere.

În raport de acest înscris, care

dovedea situația juridică a imobilului și caracterul abuziv al preluării

conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, susținerile apelantului

potrivit cărora instanța de fond nu ar fi administrat probe privind caracterul

abuziv al preluării sunt neîntemeiate.

Conform prevederilor art. 10 pct. 1

din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale

căror construcții edificate pe acestea au fost demolate, restituirea în natură

se dispune pentru terenul liber, iar pentru terenul ocupat măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent.

Conform pct. 3 al aceluiași articol,

se restituie în natură și terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum și

construcțiile ușoare sau demontabile.

Din interpretarea per a contrario a

acestei reglementări rezultă că nu este posibilă restituirea în natură a

terenurilor pe care se află construcții autorizate.

Aceste dispoziții nu pot fi

interpretate și aplicate legal decât prin coroborare cu celelalte norme

cuprinse în legea specială de reparație, inclusiv cu dispozițiile art. 21 pct.

5, care sancționează cu nulitatea absolută grevarea sub orice formă a

imobilelor notificate potrivit legii, până la soluționarea procedurilor

administrative.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că pe terenul în litigiu se află o construcție executată de SC G.I.

SRL. Edificarea acesteia a fost autorizată însă la data de 14 aprilie 2004,

mult după înregistrarea notificării de către reclamant, situație în care în mod

corect instanțele anterioare au apreciat că nu sunt incidente în cauză

dispozițiile art. 10 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în

echivalent a terenurilor expropriate pe care se află construcții autorizate.

A considera altfel și a dispune

restituirea prin echivalent a terenului ocupat de această construcție ar

reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 21 pct. 5 din lege, dar și o

încălcare gravă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., care impun respectarea speranței legitime pe care reclamantul a

avut-o la momentul formulării notificării, în sensul restituirii în natură a

bunului său imobil.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârât, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel și-a întemeiat soluția pe

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, înlăturând aplicarea la

speță a prevederilor art. 10 alin. (2) din aceeași lege, care impun restituirea

în echivalent pentru terenurile pe care se află construcții autorizate.

Instanța a nesocotit existența pe

terenul litigios a construcției edificate de SC G.I. SRL în baza unei

autorizații de construire neanulată, construcție care nu reprezintă în nici un

caz o construcție ușoară sau demontabilă în sensul art. 10 pct. 3 din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, chiar dacă această

construcție a fost autorizată în anul 2004, adică ulterior formulării

notificării, faptul că are un caracter definitiv reprezintă un impediment

obiectiv care face imposibilă restituirea în natură a terenului în suprafață de

303 mp pe care este edificată, singura soluție legală în cauză fiind acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de 410 mp

teren, solicitată prin notificare.

Intimatul-reclamant a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat,

potrivit celor ce succed.

Ca situație de fapt, în speță este

definitiv stabilit că pe terenul în suprafață de 303 mp, restituit în natură

reclamantului, se află o construcție edificată în anul 2004 de o societate

comercială cu capital privat (SRL), în baza unei autorizații de construire

emise în acel an.

Este adevărat că art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură terenurile pe care se

află construcții noi, autorizate, însă, pentru determinarea exactă a câmpului

de aplicare al acestei excepții, dispozițiile art. 10 alin. (2) trebuie

corelate cu cele ale art. 9 și art. 21 alin. (5) din aceeași lege, care

instituie norme de principiu privind restituirea imobilelor preluate în mod

abuziv.

Astfel, art. 9 prevede că imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini, iar art. 21 alin. (5) interzice, sub sancțiunea

nulității absolute, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate

până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare,

generate de Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea dispozițiilor art. 9

rezultă că în restituirea bunurilor preluate în mod abuziv interesează situația

acestora de la data cererii de restituire, iar art. 21 alin. (5) întărește

această idee, instituind practic o indisponibilizare a acestor bunuri până la

soluționarea procedurilor administrative de restituire sau, după caz,

judiciare, indisponibilizare ce are drept scop primordial îndeplinirea

obligației de restituire în natură către adevărații proprietari, sens în care

sunt și prevederile pct. 21.1 lit. c) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, și excepția prevăzută de

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie înțeleasă prin raportare la

situația terenului la data cererii de restituire, respectiv data formulării

notificării.

De aceea, faptul că pe terenul

litigios de 303 mp se află în prezent o construcție autorizată a unei societăți

comerciale constituită din inițiativă privată (SRL) nu are nicio relevanță în

reținerea aplicabilității în speță a excepției de la restituirea în natură

prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp respectiva

construcție (magazin privat) a fost edificată după formularea notificării de

restituire a terenului, respectiv în anul 2004, în baza unei autorizații de

construire emise în acel an.

În consecință, în mod legal instanța

de apel a considerat, prin raportare la art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 care exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de

construcții noi, autorizate, deoarece terenul în suprafață de 303 mp, pe care

se află în prezent spațiul comercial al SC G.I. SRL, era liber la data

formulării notificării de restituire.

Nici caracterul nedemontabil al

construcției în discuție nu constituie un impediment la restituirea în natură a

suprafeței de teren de 303 mp, cum eronat susține recurentul cu trimitere la

dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, așa cum s-a

arătat anterior, ceea ce avea relevanță la restituirea în natură a terenului

era împrejurarea dacă acesta era liber la data cererii de restituire, condiție

îndeplinită în speță.

Formularea notificării de restituire

operează o indisponibilizare a bunului solicitat până la soluționarea

procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, generate de Legea nr.

10/2001, astfel că eventualele modificări intervenite în situația bunului după

declanșarea procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 nu interesează în

aprecierea formei măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, sub

acest aspect interesând exclusiv situația bunului la data cererii de

restituire.

Față de considerentele prezentate,

Înalta Curte reține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul

pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 215/ A din 06

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

29 ianuarie 2010.