ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, secția civilă, la 13 mai 2008, reclamantele B.A.I. și K.I.M. au chemat în judecată pe pârâții S.R., prin M. Brașov, G.G., L.M., C.A. și M.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului S.R. asupra imobilului situat în Brașov, Str. Iuliu Maniu, înscris în CF nr. 3890 Brașov, să se compare titlurile de proprietate ale părților asupra imobilului și să se constate că titlul lor este preferabil față de titlul pârâților. S-a solicitat, totodată, obligarea părților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat la adresa menționată, revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari tabulari și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 338/ S pronunțată la 14 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamante astfel cum a fost precizată, obligându-le pe acestea la 1500 lei cheltuieli de judecată către pârâta G.G. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480 – art. 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, fiind inadmisibilă. S-a reținut că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut ci reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul său efectiv. S-a considerat că procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001, de care reclamantele nu au uzat, nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

și nici prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca netemeinică și nelegală pentru încălcarea prevederilor Primului Protocol Adițional la C.E.D.O. și a art. 1 și 6 din C.E.D.O. S-a susținut că Legea nr. 10/2001 are în vedere repararea doar a prejudiciului ca pagubă efectivă suferită și nu beneficiul nerealizat datorită privării de imobil a proprietarului. S-a învederat că, în speța dedusă judecății, neuzând de prevederile legii speciale, reclamantele sunt decăzute doar din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii, însă nu și din dreptul de a promova alte acțiuni în justiție, cum este acțiunea în revendicare.

S-a conchis, susținându-se că practica Curții Europene de Justiție este constantă în reținerea inexistenței titlului statului și persistența dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarilor deposedați, preluarea fiind, în mod, evident, abuzivă. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 39/ Ap din 24 martie 2009, a admis apelul reclamantelor și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că sunt admisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care în cererile bazate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu dreptul la protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Invocându-se jurisprudența C.E.D.O. (cauzele F. și P. împotriva României) și decizia de recurs în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în secțiile unite, în ședința din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007, instanța de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca inadmisibilă acțiunea în revendicare pe considerentul că procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 este obligatorie.

S-a considerat că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, prima instanță a omis să soluționeze primul petit al acțiunii introductive referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții C.A. și L.M., G.G., SC R. SRL Brașov și V.M. și V.V. Prin motivele lor de recurs, pârâții C.A. și L.M. au criticat decizia atacată ca nelegală, susținând că, dispunând restituirea imobilului trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, instanțele au depășit atribuțiile ce revin puterii judecătorești, prin voința legiuitorului fiind scoase de sub jurisdicție cauzele referitoare la imobilele greșit sau abuziv preluate, cu consecința suprimării oricărui drept de cenzură asupra valabilității titlului de proprietate al statului.

Cea de-a doua critică a vizat motivarea contradictorie a instanței de apel în aplicarea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care, în prezent, asupra apartamentelor în litigiu există numai titlurile pârâților, care, prin înscrierea în evidențele de publicitate imobiliară, au devenit opozabile și terților. Recurenții au susținut că, în acest context, fiind cumpărători de bună credință, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu este legal constituit și titlul lor are preferință față de cel al reclamantelor. Cea de-a treia critică formulată de recurenții C. a vizat nepronunțarea instanței de apel cu privire la ultimul alineat din art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispoziție legală ignorată de reclamante.

Altfel spus, s-a arătat că actul de preluare nu este lovit de nulitate absolută deoarece în virtutea legii de naționalizare nu a fost necesar consimțământul persoanei deposedate. Prin recursul său, pârâta G.G. a susținut că, în mod corect acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către prima instanță întrucât interpretarea logico-juridică a normei legale indicate de reclamante ca și temei de drept al cererii introductive, art. 6 din Legea nr. 213/1998, conduce la o concluzie opusă celei susținute în cuprinsul acțiunii. S-a susținut de către recurenta G.G. că liberul acces la justiție este garantat prin însăși legea specială, aceasta însemnând, în esență, garantarea dreptului foștilor proprietari de a se adresa instanței de judecată în situația în care soluția administrativă îi nemulțumește.

S-a invocat și faptul că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă, nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Recurenta a arătat că, alături de ceilalți intimați pârâți care au cumpărat locuințele deținute, are calitatea de proprietar tabular, ce nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât dreptul său de proprietate s-a consolidat urmare a faptului că nu a fost contestat în termenele și în condițiile prevăzute de lege. Recurenta SC R. SRL Brașov, prin motivele sale de recurs, a criticat decizia atacată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 al.1 din C.E.D.O.

și nici art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. Reluând aceleași critici ca și cele expuse anterior ca fiind invocate de ceilalți recurenți pârâți, recurenta SC R. s-a referit și la valabilitatea titlului statului, motivat de faptul că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil de constituire a dreptului de proprietate al statului, conform Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 11/1997 [(art. 1 alin. (2)] și Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (art. 2.1. pct. A). S-a invocat, totodată, de către această recurentă buna credință a ambelor părți la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele din imobilul în litigiu, precum și principiul constitutiv de drepturi și al forței probante a înscrierii în cartea funciară, principiu consacrat de dispozițiile art. 32 și 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Critica formulată prin ultimul motiv din recursul pârâtei SC R. SRL a vizat incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2009. Prin recursul lor, V.M. și V.V., în calitate de succesori ai defunctei pârâte M.I. au criticat decizia instanței de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând aceleași critici referitoare la greșita apreciere ca admisibilă a acțiunii, ca și ceilalți recurenți pârâți. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs invocate de pârâții recurenți, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Soluția instanței de apel în sensul desființării sentinței tribunalului pentru greșita reținere a excepției inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe este legală și respectă dreptul reclamanților la un proces echitabil, în acord cu art. 6 din C.E.D.O. Reclamantele au investit prima instanță la 13 mai 2008 cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, acțiune prin care au solicitat, în principal, constatarea nevalabilității titlului statului, respectiv a caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În speță, în condițiile în care reclamantele intimate nu au uzat de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, sunt decăzute doar din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii, însă nu și din dreptul de a promova alte acțiuni în justiție, pentru valorificarea dreptului de proprietate pe calea acțiunii în revendicare îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor. În temeiul art. 6 din C.E.D.O., dreptul reclamantelor de a se adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins, indiferent care ar fi temeiul de drept invocat, nu poate fi cenzurat. Instanța trebuie să hotărască asupra temeiniciei și netemeiniciei pretențiilor deduse judecății, iar dacă legea specială nu mai permite acest lucru, trebuie să se poată invoca dispozițiile generale ale dreptului comun.

Referindu-se la jurisprudența C.E.D.O. (Cauza F. împotriva României), instanța de apel a reținut corect că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților atât accesul la o procedură administrativă cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, „acest acces rămâne teoretic și iluzoriu”, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Legea nr. 10/2001, așa cum a statuat constant jurisprudența C.E.D.O. (Cauza P. împotriva României) nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri.

În consecință, procedura aplicării Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură să asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, intră în conflict și cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenție, ceea ce impune prioritatea acestora din urmă. În același sens, în Decizia nr. 33/2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, s-au pronunțat în sensul că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul, într-o astfel de acțiune, se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Criticile formulate de recurenții C., referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, precum și criticile referitoare la calitatea de cumpărător de bună credință ai apartamentului din imobilul în litigiu, critici invocate și de către recurenții G.G. și V.. și V. nu pot fi analizate în această fază procesuală, având în vedere că s-a soluționat dosarul pe excepție, nefiind antamat fondul pretențiilor deduse judecății. De asemenea, nu se impune nici examinarea criticilor din recursul declarat de SC R. SRL cu privire la caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, de vreme ce nu s-a procedat încă la compararea de titluri specifică acțiunii în revendicare, aceasta fiind eronat apreciată ca inadmisibilă.

Pentru aceleași considerente, nici motivul de recurs vizând incidența art. 4 din Legea nr. 10/2001, motiv invocat de SC R. SRL, nu poate fi analizat, cu atât mai mult cu cât acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe dispozițiile legii speciale. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții V.M., V.V., C.A., L.M., G.G. și SC R. SRL Brașov împotriva deciziei nr. 39/ Ap din 24 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.