ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Brașov, secția civilă, la 13 mai 2008, reclamantele

B.A.I. și K.I.M. au chemat în judecată pe pârâții S.R., prin M. Brașov, G.G., L.M.,

C.A. și M.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

nevalabilitatea titlului S.R. asupra imobilului situat în Brașov, Str. Iuliu

Maniu, înscris în CF nr. 3890 Brașov, să se compare titlurile de proprietate

ale părților asupra imobilului și să se constate că titlul lor este preferabil

față de titlul pârâților.

S-a solicitat,

totodată, obligarea părților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită

posesie a imobilului situat la adresa menționată, revenirea la situația

anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al

pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foștilor

proprietari tabulari și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

338/ S pronunțată la 14 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamante astfel cum a fost precizată, obligându-le pe

acestea la 1500 lei cheltuieli de judecată către pârâta G.G.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei

legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai

în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a

considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului

comun (art. 480 – art. 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi

primită, fiind inadmisibilă.

S-a reținut că

dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut ci reclamă, prin însăși

natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite

anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței

dreptului și să nu împiedice exercițiul său efectiv.

S-a considerat că

procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001, de care reclamantele

nu au uzat, nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și nici

prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca netemeinică și

nelegală pentru încălcarea prevederilor Primului Protocol Adițional la C.E.D.O.

și a art. 1 și 6 din C.E.D.O.

S-a susținut că Legea

nr. 10/2001 are în vedere repararea doar a prejudiciului ca pagubă efectivă suferită

și nu beneficiul nerealizat datorită privării de imobil a proprietarului.

S-a învederat că, în

speța dedusă judecății, neuzând de prevederile legii speciale, reclamantele

sunt decăzute doar din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii,

însă nu și din dreptul de a promova alte acțiuni în justiție, cum este acțiunea

în revendicare. S-a conchis, susținându-se că practica Curții Europene de

Justiție este constantă în reținerea inexistenței titlului statului și

persistența dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarilor deposedați,

preluarea fiind, în mod, evident, abuzivă.

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 39/ Ap din 24 martie 2009, a admis

apelul reclamantelor și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că sunt admisibile

acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, mai ales în condițiile în

care în cererile bazate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a produs o întârziere

a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să

suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu dreptul la protecția proprietății,

astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Invocându-se

jurisprudența C.E.D.O. (cauzele F. și P. împotriva României) și decizia de

recurs în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

constituită în secțiile unite, în ședința din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007,

instanța de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca inadmisibilă

acțiunea în revendicare pe considerentul că procedura administrativă instituită

de Legea nr. 10/2001 este obligatorie.

S-a considerat că, prin

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, prima instanță a omis

să soluționeze primul petit al acțiunii introductive referitor la constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții C.A. și L.M., G.G.,

SC R. SRL Brașov și V.M. și V.V.

Prin motivele lor de

recurs, pârâții C.A. și L.M. au criticat decizia atacată ca nelegală, susținând

că, dispunând restituirea imobilului trecut în proprietatea statului prin

Decretul nr. 92/1950, instanțele au depășit atribuțiile ce revin puterii

judecătorești, prin voința legiuitorului fiind scoase de sub jurisdicție

cauzele referitoare la imobilele greșit sau abuziv preluate, cu consecința

suprimării oricărui drept de cenzură asupra valabilității titlului de

proprietate al statului.

Cea de-a doua critică

a vizat motivarea contradictorie a instanței de apel în aplicarea

admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în

condițiile în care, în prezent, asupra apartamentelor în litigiu există numai

titlurile pârâților, care, prin înscrierea în evidențele de publicitate

imobiliară, au devenit opozabile și terților.

Recurenții au

susținut că, în acest context, fiind cumpărători de bună credință, în baza Legii

nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu este

legal constituit și titlul lor are preferință față de cel al reclamantelor.

Cea de-a treia

critică formulată de recurenții C. a vizat nepronunțarea instanței de apel cu

privire la ultimul alineat din art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938,

dispoziție legală ignorată de reclamante. Altfel spus, s-a arătat că actul de

preluare nu este lovit de nulitate absolută deoarece în virtutea legii de

naționalizare nu a fost necesar consimțământul persoanei deposedate.

Prin recursul său,

pârâta G.G. a susținut că, în mod corect acțiunea a fost respinsă, ca

inadmisibilă, de către prima instanță întrucât interpretarea logico-juridică a normei

legale indicate de reclamante ca și temei de drept al cererii introductive, art.

6 din Legea nr. 213/1998, conduce la o concluzie opusă celei susținute în

cuprinsul acțiunii.

S-a susținut de către

recurenta G.G. că liberul acces la justiție este garantat prin însăși legea

specială, aceasta însemnând, în esență, garantarea dreptului foștilor

proprietari de a se adresa instanței de judecată în situația în care soluția

administrativă îi nemulțumește.

S-a invocat și faptul

că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă,

nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și nici art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție.

Recurenta a arătat

că, alături de ceilalți intimați pârâți care au cumpărat locuințele deținute,

are calitatea de proprietar tabular, ce nu mai poate fi pusă în discuție,

întrucât dreptul său de proprietate s-a consolidat urmare a faptului că nu a

fost contestat în termenele și în condițiile prevăzute de lege.

Recurenta SC R. SRL

Brașov, prin motivele sale de recurs, a criticat decizia atacată, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând că procedura

prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă nici

prevederile art. 6 al.1 din C.E.D.O. și nici art. 1 din Protocolul adițional la

Convenție.

Reluând aceleași

critici ca și cele expuse anterior ca fiind invocate de ceilalți recurenți

pârâți, recurenta SC R. s-a referit și la valabilitatea titlului statului,

motivat de faptul că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil de

constituire a dreptului de proprietate al statului, conform Normelor

Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr.

11/1997 [(art. 1 alin. (2)] și Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (art. 2.1. pct. A).

S-a invocat, totodată,

de către această recurentă buna credință a ambelor părți la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele din imobilul în

litigiu, precum și principiul constitutiv de drepturi și al forței probante a

înscrierii în cartea funciară, principiu consacrat de dispozițiile art. 32 și

33 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Critica formulată

prin ultimul motiv din recursul pârâtei SC R. SRL a vizat incidența art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 1/2009.

Prin recursul lor, V.M.

și V.V., în calitate de succesori ai defunctei pârâte M.I. au criticat decizia

instanței de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., invocând aceleași critici referitoare la greșita apreciere ca

admisibilă a acțiunii, ca și ceilalți recurenți pârâți.

Examinând criticile

formulate prin motivele de recurs invocate de pârâții recurenți, raportat la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu,

Curtea va constata că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce

succed:

Soluția instanței de

apel în sensul desființării sentinței tribunalului pentru greșita reținere a

excepției inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe este legală și respectă dreptul

reclamanților la un proces echitabil, în acord cu art. 6 din C.E.D.O.

Reclamantele au

investit prima instanță la 13 mai 2008 cu o acțiune în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, acțiune

prin care au solicitat, în principal, constatarea nevalabilității titlului

statului, respectiv a caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu și

restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În speță, în

condițiile în care reclamantele intimate nu au uzat de prevederile legii

speciale, Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, sunt

decăzute doar din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii, însă nu

și din dreptul de a promova alte acțiuni în justiție, pentru valorificarea

dreptului de proprietate pe calea acțiunii în revendicare îndreptate împotriva

subdobânditorilor imobilelor.

În temeiul art. 6 din

C.E.D.O., dreptul reclamantelor de a se adresa unei instanțe de judecată, care

să hotărască asupra dreptului pretins, indiferent care ar fi temeiul de drept

invocat, nu poate fi cenzurat.

Instanța trebuie să

hotărască asupra temeiniciei și netemeiniciei pretențiilor deduse judecății,

iar dacă legea specială nu mai permite acest lucru, trebuie să se poată invoca

dispozițiile generale ale dreptului comun.

Referindu-se la

jurisprudența C.E.D.O. (Cauza F. împotriva României), instanța de apel a

reținut corect că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților atât accesul la o

procedură administrativă cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură

contencioasă, „acest acces rămâne teoretic și iluzoriu”, nefiind în măsură să

conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Legea nr. 10/2001,

așa cum a statuat constant jurisprudența C.E.D.O. (Cauza P. împotriva României)

nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private

de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței

îndelungate a oricărei despăgubiri.

În consecință,

procedura aplicării Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură să

asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, intră în

conflict și cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la

Convenție, ceea ce impune prioritatea acestora din urmă.

În același sens, în

Decizia nr. 33/2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționând

recursul în interesul legii, s-au pronunțat în sensul că nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul, într-o astfel de

acțiune, se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O.

Criticile formulate

de recurenții C., referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

precum și criticile referitoare la calitatea de cumpărător de bună credință ai

apartamentului din imobilul în litigiu, critici invocate și de către recurenții

G.G. și V.. și V. nu pot fi analizate în această fază procesuală, având în

vedere că s-a soluționat dosarul pe excepție, nefiind antamat fondul

pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, nu se

impune nici examinarea criticilor din recursul declarat de SC R. SRL cu privire

la caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, de

vreme ce nu s-a procedat încă la compararea de titluri specifică acțiunii în

revendicare, aceasta fiind eronat apreciată ca inadmisibilă.

Pentru aceleași

considerente, nici motivul de recurs vizând incidența art. 4 din Legea nr. 10/2001,

motiv invocat de SC R. SRL, nu poate fi analizat, cu atât mai mult cu cât

acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe dispozițiile

legii speciale.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate, urmând ca, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții V.M., V.V., C.A., L.M., G.G. și SC R. SRL

Brașov împotriva deciziei nr. 39/ Ap din 24 martie 2009 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2010.