ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1001/2014

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 17371 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI a civilă, instanța a admis acțiunea completată și

precizată în parte, formulată de reclamantul T.D.C. în contradictoriu cu pârâta

OTP B.R. SA și a obligat pârâta să respecte prevederile art. 8.1 din contractul

de credit din 8 octombrie 2007 în sensul de a recalcula nivelul dobânzii

percepute reclamantului în temeiul contractului de credit după următoarea

formula : marja băncii fixă în valoare de 4,18 plus valoarea indicelui de

referința Libor la 3 luni, să precizeze și să actualizeze contractul de credit

prin semnarea unui act adițional la acesta cuprinzând: a) precizarea și

definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora; b)

modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de

referința Libor, în virtutea clauzei de indexare cuprinse în contract, cu

mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul

scris al părților, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât

și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referința Libor

și să recalculeze ratele lunare în raport de cele sus dispuse, începând cu data

introducerii cererii (4 martie 2011) și a respins capetele de cerere privind

marja băncii de 2,91, respectiv 5,53, precum și capătul subsidiar privind

revenirea la valoarea dobânzii inițiale ca neîntemeiate.

În motivare, s-a reținut că, așa cum

rezultă din dispozițiile art. 8.1 din contract, voința părților la momentul

încheierii contractului a fost aceea de a permite băncii modificarea

unilaterală a dobânzii numai în ipoteza modificării dobânzii de referință

pentru fiecare valută. în atare condiții, chiar dacă în contract nu este

specificată existența unei marje a băncii, tribunalul a reținut că această marjă

a existat tocmai din cauză că în art. 8.1 părțile au indicat o singură

variabilă în raport de care banca poate modifica unilateral dobânda, respecți,

dobânda de referință pentru fiecare valută. în consecință, în mai 2008, pârâta

putea modifica unilateral dobânda numai în funcție de modificările înregistrate

de Libor.

Totodată, în raport de voința părților

manifestată la încheierea contractului de credit și de prevederile art. 93 lit.

f), g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992 introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, pârâta

avea obligația de a propune reclamantului încheierea unui act adițional care să

prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referință

Libor Chf la 3 luni (ambele părți fiind de acord cu indicele Libor Chf la 3

luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens

descrescător, în funcție de variația indicelui de referință Libor, precum și

modul de calcul al dobânzii după formula : marja băncii fixă în valoare de

4,18% plus valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni (marja băncii putând

fi modificată doar cu acordul ambelor părți).

Curtea de Apel București, secția a V a

civilă, prin Decizia civilă nr. 113 de la 25 martie 2013, a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamantul T.D.C. și pârâta OTP B.R. SA,

reținând că, în raport de notele scrise depuse de intimata - pârâtă la data de

12 noiembrie 2012, prin care aceasta a recunoscut în mod expres că, la

modificarea dobânzii din mai 2008, a fost utilizată și valoarea indicatorului

Libor Chf 3M, soluția instanței de fond de obligare a intimatei - pârâte de

recalculare a nivelului dobânzii percepute, în funcție și de acest cost al

băncii care s-a adăugat valorii indicatorului Libor Chf 3m, este legală și

temeinică, iar pârâta avea obligația și nu facultatea de a propune

reclamantului încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este

variabilă numai în raport de indicele de referință convenit de ambele părți, în

ambele sensuri, fiind aplicate corect prevederile O.U.G. nr. 174/ 2008.

Împotriva acestei decizii, pârâta OTP

B.R. SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând

drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs,

s-a susținut că prevederile art. 969 C. civ. nu permit instanței de judecată să

intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care

părțile au înțeles să expune drepturile și obligațiile lor ori să definească

termenii contractuali, iar, pentru ca banca să poată uza de dreptul de a

modifica unilateral dobânda, atât în sensul majorării, cât și în cel al

diminuării valorii acesteia, este necesar consimțământul reclamantului în acest

sens, concretizat într-un act adițional la contract, în lipsa acestuia neputând

opera nicio modificare a cuantumului dobânzii.

Înalta Curte, examinând recursul

astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Critica recurentei prin care a

susținut că, în mod greșit, instanța de fond și instanța de apel au interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că s-au raportat la marja

băncii ca și element de cost în calculul dobânzii, nu poate fi primită.

Astfel, se constată că, contractele de

credit încheiate de pârâtă cu reclamantul, trebuiau să cuprindă ca o consecință

a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanței nr. 21/1992

privind protecția consumatorului și ale Legii nr. 289/2004 privind regimul

juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestora, clauze

clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe

de specialitate cu pregătire înaltă, sancțiunea constituind-o nulitatea

prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Este cunoscut faptul că pentru toate

tipurile de contract, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la

dispoziție a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii

reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de

timp.

În contextul inflaționist existent, în

toate țările se iau în considerare două ipoteze ale dobânzii: nominală,

exprimată ca atare prin rata curentă de piață, și reală, ca diferență între

dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția

procesului inflaționist.

Este adevărat că, la semnarea

contractului, reclamantul a recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral

dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, dar, în cauză,

se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai în

favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor, dar

nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când

au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se

constantă prin majorarea componentei fixe a acesteia. Cum această majorare a

componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința reclamantului la momentul

încheierii contractului, consumatorul nu poate fi obligat la acceptarea ei cum

corect a reținut și instanța de apel.

Componentă fixă, marja avută în vedere

la data încheierii contractului reprezintă diferența dintre dobândă și valoarea

indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare variabilă, or, la momentul

încheierii contractului, marja băncii era de 2.91, în luna mai 2008 marja a ajuns

la 4.18, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată marja băncii

era de 6.82, iar, în octombrie 2012, marja ajunsese la 6.92, astfel încât se

poate observa că, în mod constant, recurenta și-a crescut propria marjă, fără a

respecta acordul de voință al părților consemnat în contract și prevederile

legale în vigoare.

Nici invocarea de către recurentă a

aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008, nu poate fi reținută,

întrucât aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea actelor

adiționale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este

variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul

creșterii, cât și al descreșterii.

Mai mult decât atât, banca avea

obligația ca, în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele contractuale

convenite la încheierea contractului, or, în cauză, pârâta a continuat să

aplice și după apariția O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă

indicele Libor a scăzut constant.

Norma legală incidență în cauză

(O.U.G. 174/2008) este imperativă și aplicabilă tuturor contractelor de credit,

inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei in vigoare

(decembrie 2008).

Așadar, dacă până la acel moment banca

a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea

dobânzii, cel puțin din decembrie 2008 ar fi trebuit sa se supună prevederilor

imperative ale legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile

indicelui Libor, independent de voința sa proprie.

Reținând că instanța de apel a

interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta OTP B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta OTP B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 martie 2014.