ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3133/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3133/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea înregistrată sub nr.

48837/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamantul D.T. a chemat în judecată pârâta O.B. România SA solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să ajusteze

nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale și legale și să oblige

pârâta să actualizeze contractul de credit prin realizarea modificărilor impuse

de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul

a acesteia - marja băncii fixă + L. la x luni - și modalitatea de modificare

atât în sens crescător cât și descărcător).

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile Legii nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000, Legea nr.

363/2007, O.G. nr. 21/1992, art. 1513 C. civ.

Prin Sentința

comercială nr. 3277 din 23 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea reclamantului, a fost obligată

pârâta să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul

contractului de credit din 17 ianuarie 2008 după următoarea formulă: marja

băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referința L. la 3

luni. A mai fost obligată pârâta să precizeze și să actualizeze contractul de

credit prin semnarea unui act adițional la contractul de credit din 17 ianuarie

2008 cuprinzând: a) precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii

și a cuantumului acestora; b) modalitatea de modificare a dobânzii exclusivă în

funcție de indicele de referința L., în virtutea clauzei de indexare cuprinsă

în contract, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată

decât prin acordul scris al părților, modificarea urmând a se produce atât în

sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui

de referință L..

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că prevederile clauzei 5.2 din contractul

de credit încheiat între părți nu au fost modificate ca urmare a propunerilor

formulate de pârâtă prin invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Cererea reclamantului

privind obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul

contractului de credit din 17 ianuarie 2008 după formula: marja băncii fixă în

valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referință L. la 3 luni precum și

cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să actualizeze contractul de

credit prin semnarea unui act adițional care va cuprinde precizarea și

definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora,

modalitatea de modificare a dobânzii (exclusiv în funcție de indicele de

referință L. cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată

decât prin acordul părților, modificarea fiind atât în sens crescător cât și

descărcător, în funcție de variațiile indicelui L.) este întemeiată.

Prin clauza 5.2 din

contract părțile au prevăzut posibilitatea modificării dobânzii de către bancă

prin "luarea în considerare a valorii dobânzii de referință pentru fiecare

valută (ex. E. (Euro), L. (CHF), R. (RON) fără a exista consimțământul

clientului".

Părțile au convenit,

deci modificarea dobânzii de către bancă, însă au stabilit, tocmai în considerarea

faptului că modificarea se produce unilateral de către bancă, ca această

modificare să se facă în raport de indicii de referință ai pieței monetare (L.,

E., R.).

Începând cu data de

12 mai 2008 pârâta a majorat dobânda de la 5,7% cât era prevăzută la clauza 5.1

din contract la 6,99% invocând "creșterea dobânzilor de referință pe piața

financiar-bancară".

La data la care

pârâta a majorat dobânda, valoarea indicelui L. CHF (indice în raport de care

se stabilește valoarea dobânzii pentru împrumuturile acordate în franci

elvețieni, indice avut în vedere de altfel și de pârâtă la majorarea dobânzii

conform adresei din 29 mai 2009) era de 2,7815. Cum valoarea indicelui L. CHF

la 3 luni la data încheierii contractului de credit era de 2,6964, astfel cum rezultă

din adresa din 29 mai 2009 emisă de pârâtă, se constată că pârâta a înțeles să

majoreze dobânda cu încălcarea clauzelor contractuale, aplicând o majorare de

1,29% deși indicele L. CHF la 3 luni avut în vedere crescuse doar cu 0,0851%.

Mai mult, deși

valoarea indicelui de referință L. CHF a scăzut constant începând cu luna

noiembrie 2009 ajungând la o valoare mai mică de un punct, pârâta a menținut

valoarea dobânzii la 6,99%.

Urmare a sesizărilor

formulate de reclamant, pârâta a propus acestuia încheierea unui act adițional

la contract care să prevadă o dobândă calculată după formula: "L. CHF la 3

luni plus marja băncii de 5,5%".

Pârâta a înțeles ca

prin această modificare să dea curs prevederilor O.U.G. nr. 174 din 19

noiembrie 2008 (aspect precizat atât în adresa din 10 septembrie 2009, cât și

prin completarea la întâmpinare - unde a arătat că a urmat "să alinieze

contractul de credit încheiat cu reclamantul la rigoarea dispozițiilor legale

instituite prin art. 93 lit. g) și h) din O.U.G. nr. 174/2008".

O.U.G. nr. 174 din 19

noiembrie 2008 a modificat și completat mai multe acte normative printre care

și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. S-a introdus art. 93 care

la lit. f) prevede că "în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii

de servicii financiare sunt obligați să menționeze în contract tipul de

dobândă, variația și/sau fixă, iar la lit. g) stabilește că în contractul de

credit cu dobândă variabilă se va aplica următoarea regulă:

- variația ratei

dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii

financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili,

menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

- dobânda poate varia

în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu

condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate

persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată

peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

- formula după care

se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu

precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea

ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și cel al reducerii acesteia;

Totodată, lit. h) din

art. 93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul

furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele

contractului, fără încheierea unui act adițional.

În conformitate cu

aceste dispoziții legale, pârâta avea obligația de a încheia cu reclamantul un

act adițional care să prevadă modul de calcul al dobânzii, perioada și/sau

condițiile în care survine modificarea dobânzii și care să precizeze că

modificarea dobânzii urma a se face atât în sens crescător, cât și în sens

descrescător în funcție de fluctuația indicelui de referință L. CHF.

Formula de calcul a

dobânzii propusă de pârâtă (L. CHF la 3 luni plus marja băncii de 5,5%)

contravine însă acordului părților dat la încheierea contractului.

Astfel, deși în contractul

de credit nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii (marja băncii +

indicele de referință), Tribunalul a constatat că la încheierea contractului

părțile au avut în vedere, în condițiile în care dobânda a fost stabilită la

5,7%, iar indicele L. CHF la 3 luni era de 2,6964%, o marjă a băncii de 3,0036%

(5,7 - 2,6964 = 3,0036).

Aceasta deoarece la

stabilirea dobânzii datorate de împrumutat se au în vedere costurile băncii și

profitul obținut de aceasta, precum și, în cazul dobânzii variabile, indicii de

referință în raport de care intervine variația dobânzii. De altfel, pârâta prin

adresa din 26 iunie 2009 a arătat că marja băncii cuprinde costurile băncii și

profitul său.

Faptul că în

contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 5,7% este cuprinsă

și marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde și acest

element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la

încheierea contractului de credit ce stabilește profitul băncii pentru punerea

la dispoziția împrumutatului a sumei de bani.

Prin urmare, în

raport de voința părților manifestată la încheierea contractului de credit și

de prevederile art. 93 lit. f), g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992 introduse prin

O.U.G. nr. 174/2008, pârâta avea obligația de a propune reclamantului

încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este variabilă

exclusiv în raport de indicele de referință/L. CHF la 3 luni (ambele părți

fiind de acord cu indicele L. CHF la 3 luni), modificarea urmând a se produce

atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variația

indicelui de referință L., precum și modul de calcul al dobânzii după formula:

marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referință L. la

3 luni (marja băncii putând fi modificată doar cu acordul ambelor părți).

Pârâta a mai invocat

dispozițiile art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, dispoziții

legale care prevăd: "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi care

dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără

a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei

litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii

financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către

consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru

servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată

în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând

posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și aceasta din urmă are

libertatea de a rezilia imediat contractul".

Rezultă din acele

dispoziții legale că, în situația în care părțile inserează în contract o

clauză care dă dreptul băncii să modifice rata dobânzii unilateral pentru

motive întemeiate și care prevede dreptul consumatorului de a rezilia

contractul în acest caz, dobânda poate fi modificată unilateral de bancă dacă

motivele întemeiate intervin.

În speță, în

contractul de credit încheiat între părți nu există o astfel de clauză

contractuală, astfel încât nu se poate reține că pârâta avea dreptul de a

modifica dobânda din contractul de credit încheiat cu reclamantul în sensul pe

care aceasta l-a propus (prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât

cea care rezultă din clauzele 5.1 și 5.2 din contract).

Ceea ce părțile au

prevăzut în contract a fost modificarea dobânzii în raport de evoluția

indicelui de referință pe piața monetară, deci o mărire sau o scădere a

dobânzii egală cu mărirea sau scăderea pe care indicele de referință existent

la data încheierii contractului o înregistrează pe parcursul derulării

contractului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta O.B. România SA.

Prin Decizia civilă

nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă au fost respinse atât excepțiile invocate de către părți, cât și

apelul declarat de către pârâtă.

Pârâta a invocat excepția

lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, iar reclamantul a invocat

excepția lipsei de interes în promovarea apelului.

Curtea de apel a

respins ambele excepții invocate de părți întrucât, pe de o parte în mod corect

instanța de fond a unit excepția lipsei de obiect cu fondul cauzei față de

împrejurarea că art. 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul

Legii nr. 50/2010, după învestirea instanței.

Astfel, O.U.G. nr.

50/2010 a intrat în vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 a

intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind că O.U.G. nr. 50/2010 nu se

aplica contractelor de credit în curs de derulare la momentul intrării în

vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speța de față.

Excepția lipsei de

interes a fost invocată de intimat în funcție de actul adițional din 19

octombrie 2011, încheiat între părți după pronunțarea sentinței atacate,

apelanta înțelegând să dea curs sentinței de bună voie fără a renunța însă la

analiza motivelor de apel dezvoltate.

Pe fondul apelului,

cu privire la efectele juridice produse de O.U.G. nr. 50/2010, din 11 iunie

2010 până în 2 ianuarie 2011, instanța a reținut că legiuitorul a prevăzut în

sarcina băncii obligația de a semna cu consumatorul un act adițional de

modificare a contractului de credit inițial.

În cauză reclamantul

și-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de

bancă, considerând că și acest act conține clauze contrare scopului urmărit de

actul normativ. Refuzul de a semna actul adițional a fost înregistrat de bancă

în 16 septembrie 2010.

Urmare acestui refuz,

actul adițional propus de bancă nu a modificat în nici un fel prevederile

contractului de credit inițial.

Prevederile invocate

de pârâtă - art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010: "nesemnarea de către

consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită", sunt

aplicabile exclusiv situației în care consumatorul nu răspunde în nici un fel

propunerii de modificare a contractului de credit.

O.U.G. nr. 50/2010 a

intervenit pentru a crea condiții echitabile consumatorului și nu pentru a-l

împovăra exclusiv prin refuzarea oricărui drept de apărare.

Legea nr. 288/2010

stipulează că "actele adiționale nesemnate de către consumatori,

considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi

își produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu

excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în

sens contrar în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei

legi."

Așadar, Legea nr.

288/2010 vine și ea în întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un

termen suplimentar de încă 60 zile pentru a refuza actele adiționale ilegale

propuse pe bancă, în măsura în care nu le respinsese expres anterior.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 288/2010, reclamantul refuzase în scris semnarea actului

adițional, iar ulterior acestei legi refuzul acestuia a fost exprimat, prin

simplul fapt că a ales să continue procesul.

Susținerea pârâtei că

actul adițional propus de ea a intrat în vigoare în mod tacit și că în temeiul

acestuia reclamantul plătește în prezent o dobândă diminuată este nereală. În

actul adițional redactat de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 s-a propus

plata unei dobânzi de 6,99%, pe când în momentul de față, prin sentința

pronunțată de instanța de judecată și a actului adițional semnat în baza

acesteia, ulterior, după pronunțare, acesta achită o dobândă diminuată de

3,0536%.

Concluzionând,

prevederile clauzei cuprinse la art. 5 pct. 5.2. din Contractul de credit

(referitoare la dobânda variabilă) nu au fost modificate prin actul adițional

propus de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce privește

susținerile pârâtei prin motivele 2, 3, 4 și 5 instanța de apel le-a respins

pentru următoarele considerente:

Cu privire la dobânda

variabilă și elementele componente, instanța de apel a reținut că în contractul

de credit, la data semnării, a fost prevăzută în sarcina clientului, plata unei

dobânzi variabile de 5,7%/an (art. 5, pct. 5.1.). În contract nu este

menționată componența efectivă a dobânzii, dar prin informațiile scrise

furnizate ulterior, Banca a comunicat că: dobânda este suma a două elemente:

marja băncii (compusă din costurile acesteia și profit) + valoarea indicelui de

referință - L., în cazul dat.

Astfel, această

formulă de calcul a dobânzii variabile (marja + L.) a fost confirmată de pârâtă

inclusiv în cadrul ședinței publice din data de 10 noiembrie 2010.

În ceea ce privește

elementele componente ale dobânzii, instanța de apel a reținut că marja băncii

(sintagma consacrată de doctrină și legislația din domeniul bancar) se compune

din cheltuielile și profitul băncii, fapt recunoscut de bancă în adresa sa

emisă sub nr. 19758 din 26 iunie 2009.

Dobânda include

cheltuielile și profitul Băncii, convențional numite "marja băncii",

deoarece dobânda reprezintă prețul contractual stabilit, pe care clientul îl

achită băncii în schimbul împrumutului. Orice preț contractual include profitul

vânzătorului (banca), precum și cheltuielile pe care acesta le efectuează

pentru achiziționarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziția

cumpărătorului.

Indicele L. este o

dobândă de referință a cărei valoare se stabilește de către Asociația

Bancherilor Britanici, independent de voința băncii sau a clientului, fiind

utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina

variația ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elvețieni.

În concluzie, dobânda

variabilă = marja băncii (compusă din costurile și profitul băncii) + indicele

de referință L. (actualizat periodic).

Cu toate acestea

pârâta a susținut că marja băncii nu era un element component al dobânzii

variabile la data contractării, arătând că marja a fost introdusă ulterior,

abia prin O.U.G. nr. 50/2010.

Curtea de apel a

respins și această apărare întrucât la momentul contractării creditului

reclamantul a fost informat și a acceptat prin semnătură politica băncii de

modificare unilaterală a dobânzii în funcție de variația indicelui de referință

L., și, în nici un caz, în funcție de variația marjei Băncii. Ca atare nu se

poate reține că Banca avea dreptul de a modifica dobânda din contractul

încheiat cu reclamantul prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât

cea care rezultă din clauzele 5.1 și 5.2 din contract.

Așadar instanța a

înlăturat susținerile apelantei în sensul că marja era inexistentă înainte de

O.U.G. nr. 50/2010, întrucât anterior acestui act normativ, cu adresa din 26

iunie 2009 banca a comunicat reclamantului: "creditele acordate persoanelor

fizice au în prezent definite dobânda în funcție de formula indicator de

referință 3 luni + marja băncii."

În ceea ce privește

variația dobânzii, dispozițiile art. 5 pct. 5.2. din contract: "Dobânda

este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi

modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea

dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex: E. (EUR)/L. (CHF)/R. (RON)

etc.), fără a exista consimțământul clientului."

Conform prevederilor

contractuale și ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 modificată prin O.U.G.

nr. 174/2008 privind protecția consumatorilor pârâta are obligația de a

modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv

în funcție de variațiile indicelui de referință, independent de voința băncii.

Deci singurul element

variabil din componenta dobânzii, conform contractului și legii, este indicele

L.. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul

acordării creditului, ce nu poate fi modificat în mod unilateral de către bancă

pe parcursul derulării creditului.

Întrucât din mai 2008

până la pronunțarea sentinței atacate reclamantul a achitat o dobândă majorată

de 6,99% în condițiile în care indicele de referință L. a scăzut în martie 2011

la 0,17%, rezultă că dobânda a fost mărită discreționar, în condițiile unei

creșteri nesemnificate ale L., și mai apoi a fost păstrată la un nivel majorat,

în pofida scăderii constante a valorii L..

Susținerea pârâtei

cuprinsă la pct. 4 din apel, în sensul că O.U.G. nr. 174/2008 "nu a

obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor" acestui

act normativ, a fost înlăturată întrucât actul normativ mai sus menționat este

imperativ și aplicabil tuturor contractelor de credit inclusiv celor ce se află

deja în derulare la data intrării în vigoare (decembrie 2008).

Ca atare, din

decembrie 2008 Banca ar fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale

legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui L.,

independent de voința sa proprie.

Împotriva acestei

decizii pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 299 și

următoarele C. proc. civ., art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., O.U.G. nr.

174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția

consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010, modificat și completat prin Legea nr.

288/2010, art. 15 alin. (2) Constituția României, solicitând instanței de

control judiciar să dispună admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

civile recurate și, pe fond, respingerea cererii formulată de reclamantul T.D.,

ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că în mod nelegal și netemeinic, instanța de

apel a reținut în considerente împrejurarea că "în mod corect, instanța de

fond a unit excepția lipsei de obiect cu fondul cauzei față de împrejurarea că

art. 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul Legii nr.

50/2010, după învestirea instanței. Astfel O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în

vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la 2

ianuarie 2011, stabilind că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în

curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum

este cazul în speța de față."

În

opinia recurentei, împrejurarea că reclamantul a depus notificarea din 16

septembrie 2010 prin intermediul căreia aduce obiecțiuni proiectului de act

adițional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 propus de către bancă

nu valorează neacceptare a proiectului de act adițional. În acest sens,

prevederile alin. (5) al art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 sunt lămuritoare, în

sensul că "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute

la alin. (2) este considerată acceptare tacită". Totodată, reclamantul nu

a procedat la semnarea (manifestarea de voință) a actului adițional propus de

către bancă, ceea ce echivalează cu acceptarea tacită a actului adițional, cu

atât mai mult cu cât acesta profită acestuia, în prezent acesta plătind o

dobândă diminuată.

Recurenta a susținut

că clauzele contractuale la care se face referire în cererea de chemare în

judecată ce a fost precizată de către reclamant au fost modificate prin efectul

legii (O.U.G. nr. 50/2010), astfel că, în momentul pronunțării deciziei civile

recurate, nu se mai regăsesc în contractul de credit al reclamantului.

Astfel, consideră că

instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile imperative ale Legii

nr. 288/2010, considerând ca "Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la 2

ianuarie 2011, stabilind că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de

credit în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act

normativ, cum este cazul în speța de față", în condițiile în care art. II

alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori,

prevede ca "actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate

acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor

produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu

excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în

sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a

prezentei legi".

Recurenta solicită

instanței de control judiciar să rețină faptul că toate clauzele din contractul

de credit din 17 ianuarie 2008, inclusiv art. 5.2 au fost modificate prin

efectul legii, astfel că solicitarea reclamantului a rămas fără obiect.

Recurenta a invocat

și faptul că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea legii, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ.

În opinia recurentei,

în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a reținut în considerente:

"cu privire la efectele juridice produse de O.U.G. nr. 50/2010, din 11

iunie 2010 până în 2 ianuarie 2011, (...) urmează a reține că legiuitorul a

prevăzut în sarcina băncii obligația de a semna cu consumatorul un act

adițional de modificare a contractului de credit inițial. În cauză, intimatul

și-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de

banca, considerând că și acest act conține clauze contrare scopului urmărit de

actul normativ. Refuzul intimatului de a semna actul adițional a fost

înregistrat de bancă în 16 septembrie 2010. Urmare acestui refuz, actul

adițional propus de bancă nu a modificat în niciun fel prevederile contractului

de credit inițial. Prevederile invocate de apelanta pârâtă în referire la art.

95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010: "nesemnarea de către consumator a

actelor adiționale este considerată acceptare tacită" sunt aplicabile exclusiv

situației în care consumatorul nu răspunde în niciun fel propunerii de

modificare a contractului de credit".

În opinia recurentei,

instanța de apel comite o gravă abatere de la prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituția României, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor,

cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Pârâta consideră că

prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 au fost clare în ceea ce privește

efectele juridice produse în caz de nesemnare de către consumator a actului de

conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, și anume considerarea acestuia ca

fiind acceptat tacit.

În ceea ce privește

motivarea instanței de apel din considerentele deciziei civile recurate în

sensul că: "în actul adițional redactat de bancă în temeiul O.U.G. nr.

50/2010 s-a propus plata unei dobânzi de 6,99%, pe când în momentul de față,

prin sentința pronunțată de instanța de judecată și a actului adițional semnat

în baza acesteia, ulterior, după pronunțare, acesta a achitat o dobândă

diminuată de 3,0536%", pârâta precizează că banca a înțeles să dea

eficiență Sentinței civile nr. 3277 din 23 martie 2011 și să o pună în

executare, în conformitate cu prevederile art. 720

8

C. proc. civ.

(dispoziții legale în vigoare la momentul punerii în executare a Sentinței

civile nr. 3277 din 23 martie 2011).

Recurenta a criticat

decizia și din perspectiva interpretării greșite a actului juridic dedus

judecății, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Recurenta a reiterat

faptul că, din lecturarea încheierii de ședință din data de 10 noiembrie 2010,

rezultă în mod clar că formula de calcul a dobânzii este valabilă pentru actul

adițional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (art. 5.1 din acesta)

și că a precizat în mod expres împrejurarea că la momentul contractării

creditului de către reclamant legislația în vigoare nu definea noțiunea de

marjă a băncii.

S-a susținut că prin

adresa din 26 iunie 2009 banca a pus la dispoziția reclamantului un proiect de

act adițional care a avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 174/2008. S-a

reiterat faptul că, în momentul în care indicele de referință a început să

scadă, Banca a fost în imposibilitate de a-și mai exercita dreptul unilateral

de modificare stabilit prin contractul de credit întrucât, începând cu luna

decembrie 2008, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, pentru

modificarea și completarea unor acte normative privind protecția

consumatorilor, modificarea clauzelor contractuale, deci și a celor legate de

dobândă, nu a mai fost posibilă decât prin semnarea unui act adițional la

contractul de credit, însă acest act normativ nu a obligat creditorii să ia

măsuri pentru implementarea prevederilor acestuia.

Recurenta a subliniat

că nu există niciun act normativ din care să rezulte că la momentul acordării

creditului de către bancă reclamantului, dobânda era reprezentată printr-o

formulă de calcul compusă din marjă + indice de referință, iar acolo unde legea

nu a impus această situație la momentul încheierii contractului de credit, nici

instanța de apel nu poate să rețină împrejurarea că la momentul încheierii

contractului de credit părțile au avut în vedere că dobânda este compusă din

marja băncii + indicele de referință.

Analizând hotărârea

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Privitor la apărările

cuprinse la pct. 1 și 2 din recurs, referitoare la presupusa aplicabilitate a

O.U.G. nr. 50/2010 asupra contractului de credit, precum și la excepția lipsei

de obiect invocate de recurenta-pârâta se va reține că, în mod corect, instanța

de fond cât și cea de apel au considerat că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu

sunt aplicabile contractului de credit și au respins excepția lipsei de obiect

invocată de recurenta-pârâtă.

O.U.G. nr. 50/2010 nu

este aplicabilă contractului de credit pentru că a intrat în vigoare la data de

11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 (de aprobare cu modificări a O.U.G. 50/2010)

a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind în mod imperativ, prin art. I

pct. 39: O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit aflate în curs

de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este

cazul în speța de față.

Așadar, potrivit

legii, O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă deoarece contractul de credit era

în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe.

Cu privire la

pretinsa lipsă de obiect a cererii de chemare în judecată, se va reține că

scopul O.U.G. nr. 50/2010 a fost acela de a pune la dispoziția consumatorului

noi măsuri de protecție în relația lui cu băncile.

Pentru punerea în

aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a prevăzut în sarcina băncii

obligația de a semna cu consumatorul un act adițional de modificare a

Contractului de credit inițial.

Recurenta-pârâta a

propus un proiect de act adițional, dar intimatul și-a manifestat expres, în

scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de bancă în temeiul O.U.G. nr.

50/2010, dat fiind că și acesta conținea clauze contrare scopului urmărit de

actul normativ. Refuzul intimatului de a semna actul adițional a fost

înregistrat de bancă în 16 septembrie 2010 (dosarul de fond). Urmare a acestui

refuz, actul adițional propus de bancă nu a modificat în nici un fel

prevederile contractului inițial.

Așadar, este lipsită

de adevăr susținerea recurentei potrivit căreia cererea de chemare în judecată

ar fi lipsită de obiect, întrucât Contractul de credit ar fi fost modificat

prin Actul adițional propus de recurentă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Înalta Curte va

reține că prevederile invocate de recurentă - art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr.

50/2010: "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este

considerată acceptare tacită", sunt aplicabile exclusiv situației în care

consumatorul nu răspunde în niciun fel propunerii de modificare a contractului

de credit.

În drept, doar

tăcerea produce efecte: "qui tacet consentire videtur"- adagiu latin

exprimând regula potrivit căreia, în anumite situații, tăcerea uneia din părți

dobândește prin ea însăși valoare juridică de acceptare.

Așadar, exclusiv

tăcerea valorează acceptare, nu și negația expresă de a semna un act adițional.

Per a contrario, am ajunge la interpretarea eronată, în sensul că, dacă banca

redactează acte adiționale abuzive și ilegale, atât ignorarea lor de către

consumator cât și refuzul expres al acestuia de a le semna ar reprezenta o

acceptare tacită.

O.U.G. nr. 50/2010 a

fost menită să ofere protecție consumatorului, nu să îl împovăreze excesiv,

refuzându-i orice drept de apărare în fața pretențiilor băncii.

De altfel, Legea nr.

288/2010 a venit și ea în întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un

termen suplimentar de încă 60 zile pentru a refuza actele adiționale ilegale

propuse de bancă, în măsura în care nu le respinsese expres anterior.

Astfel, art. II alin.

(2) din lege prevede: "Actele adiționale nesemnate de către consumatori,

considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi

își produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu

excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în

sens contrar în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei

legi".

Instanța de fond a

reținut în mod corect că: "dacă Legea nr. 288/2010 prevede ca actele

adiționale considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a

acestei legi nu își produc efectele dacă consumatorul își manifestă dezacordul

în termen de 60 de zile, cu atât mai mult nu se poate considera că o propunere

de modificare a contractului își va produce efectele deși consumatorul și-a

exprimat refuzul atât anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, cât și

ulterior acestui moment (pag. 11 alin. (2) din Sentința).

În concluzie,

prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile, iar prevederile clauzei

cuprinse la art. 5 pct. 5.2. din Contractul de credit (referitoare la dobânda

variabilă) nu au fost modificate prin Actul adițional propus de bancă în temeiul

O.U.G. nr. 50/2010 și respins expres de reclamant, motiv pentru care în mod

corect instanțele de fond și apel au respins excepția lipsei de obiect.

Privitor la

susținerile recurentei-pârâte cuprinse la pct. 3 din recurs, se va reține că

recurenta a încălcat atât legislația internă, cât și comunitară referitoare la

variația dobânzii, dar și propria clauză contractuală.

Legea este clară și

imperativă în acest sens - art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. nr. 21/1992,

modificat prin O.U.G. nr. 174/2008: "variația ratei dobânzii trebuie să

fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la

fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract

(...)". În speță, indicele de referință obiectiv, indicat de recurentă în contractul

de credit, este L. (aplicabil valutei creditului - franci elvețieni (CHF).

Recurenta recunoaște

fără echivoc că nu a modificat dobânda în funcție de valorile L. (indicele de

referință indicat în contractul de credit aferent valutei creditului - CHF),

arătând că acest lucru îi era imposibil, deoarece în contracte nu era prevăzută

perioada de timp la care intervine variația dobânzii și nici valoarea indicelui

L. ce ar fi trebuit respectată (pag. 2 din Completări la întâmpinare - dosarul

de fond și pag. 3 penultim paragraf din Apelul declarat de pârâta).

Așadar, pentru a

justifica ignorarea valorilor indicelui L., indicat în contract, recurenta își

invoca propria culpă de a nu fi introdus în contractul de credit condițiile

clare de variație a dobânzii deși, potrivit legii, ea avea obligația de a

indica o formula explicită de calcul a dobânzii variabile. Obligația băncii, în

acest sens, exista la momentul semnării contractului de credit, fiind impusă

prin pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000: "prevederile acestei

litere nu se opun clauzelor de indexare a prețurilor, atât timp cât sunt

legale, cu condiția ca metoda prin care prețurile variază să fie descrisă în

mod explicit", și a fost reconfirmată prin art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G.

nr. 21/1992, modificat prin O.U.G. nr. 174/2008: "formula după care se

calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu

precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea

ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii

acesteia".

Această obligație era

impusă în sarcina băncii inclusiv de normele legale internaționale în domeniu.

Astfel, Asociația Bancherilor Britanici promovează un sistem de legi și

regulamente pentru serviciile financiar-bancare internaționale, stabilind atât

valoarea indicelui L., cât și periodicitățile sale (săptămânale, lunare etc.).

Aceasta obligație legală a băncilor derivă din faptul că ele funcționează pe o

piață financiar-bancară reglementată fiind obligate a se supune regulilor și

normelor stabilite pe respectiva piață financiar-bancară.

Clauza contractuală

este clară: art. 5 pct. 5.2. din contract prevede: "Dobânda este variabilă

în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod

unilateral de către Banca, luând în considerare valoarea dobânzii de referință

pentru fiecare valuta (ex: E. (EUR)/L. (CHF)/R. (RON) etc.), fără a exista

consimțământul clientului."

Așadar, unica

modalitate contractuală (conform clauzei de indexare de mai sus) și legală de

modificare a dobânzii este în funcție de indicele L.. Banca are obligația de a

proceda automat la modificarea dobânzii odată cu modificarea indicelui L..

Recurenta însăși

definește politica de modificare a dobânzii în acest sens prin întâmpinarea

depusă la dosar - dosarul de fond, pag. 1, parag. 4: "... valoare ce urma

să se modifice în funcție de politica băncii care își rezerva dreptul de a o

modifica luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru valuta în

care s-a contractat creditul ...".

Totodată, recurenta

subliniază în cadrul "Completării la întâmpinare" pag. 2, parag. 4:

"Motivația întemeiată de majorare a ratei de dobândă în cazul contractului

încheiat de reclamant cu banca a constitut-o evoluția ascendentă a indicelui de

referința L. pentru moneda CHF".

Aceste susțineri ale

recurentei vin în completarea Notificării pe care a comunicat-o reclamantului

în mai 2008 (dosarul de fond), cu ocazia majorării dobânzii; în cadrul acestei

notificări recurenta informează reclamantul că majorarea dobânzii este

"... generată de creșterea dobânzilor de referință pe piața

financiar-bancară internațională (pentru creditele în valută)".

Recurenta a stabilit

prin contract indicele L. ca fiind elementul ce determină variația dobânzii,

motiv pentru care avea obligația legală de a specifica și utiliza una din cele

15 periodicități stabilite pentru acest indice.

În pofida faptului că

recurenta nu a făcut acest lucru, în plus, ea avea obligația de a calcula

dobânda în funcție de variația trimestrială a indicelui L. (L. CHF 3.M).

Susținerea se bazează pe faptul că, în toată corespondența purtată, recurenta

își definește politica de modificare a dobânzii în funcție de evoluția

trimestrială a indicelui L.; așadar, aceasta este periodicitatea pe care

trebuia să o aplice și creditului în speță.

În concluzie, conform

contractului de credit (legea părților) și Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr.

174/2008 ce a modificat O.G. nr. 21/1991, recurenta avea obligația de a

respecta clauza de indexare cuprinsă în contractul de credit, prin care s-a

stabilit modificarea dobânzii în funcție de variația indicelui de referință

imparțial, menționat în contract: L..

De asemenea,

recurenta avea obligația legală de a indica în contract perioada de timp cert

determinată la care intervine modificarea dobânzii, precum și periodicitatea

indicelui L. pe care înțelege să o utilizeze, în speță cea indicată chiar de

recurenta: L. CHF (variația trimestrială).

Aceste obligații ale

recurentei izvorau, încă de la semnarea contractului, din clauza contractuală

(art. 5.2.) precum și din prevederile Legii nr. 193/2000. În continuare, O.U.G.

nr. 174/2008, norma ce a modificat O.G. nr. 21/1992, a introdus în mod explicit

în legislația internă, din decembrie 2008, obligația băncilor de a varia

dobânda exclusiv în funcție de indicele de referință menționat în contract.

În contractul de

credit a fost prevăzută plata unei dobânzi variabile.

Marja băncii se

compune din cheltuielile și profitul băncii, fapt recunoscut de pârâtă în

adresa sa emisă în 26 iunie 2009, pag. 1 parag. 6 (dosarul de fond): "...

marja băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât și marja de

profit".

Dobânda trebuie să

includă cheltuielile și profitul băncii, convențional numite "marja

băncii", deoarece dobânda reprezintă prețul contractual stabilit, pe care

clientul îl achita băncii în schimbul creditului. Orice preț contractual

include profitul vânzătorului (banca), precum și cheltuielile pe care acesta le

efectuează pentru achiziționarea produsului (banii) pe care îi pune la dispoziția

cumpărătorului (clientul).

Indicele L. este o

dobânda de referința a cărei valoare se stabilește de către Asociația

Bancherilor Britanici, independent de voința băncii sau a clientului, fiind

utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina

variația ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elvețieni.

Potrivit legii și

potrivit clauzei contractuale (art. 5.2. din contract), singurul element

variabil din componenta dobânzii este indicele L., marja fiind un element fix,

ce nu poate fi modificat decât prin acordul expres al părților.

În contractul de

credit, recurenta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a

dobânzii variabile, după cum recunoaște în repetate rânduri.

Dar, prin

informațiile scrise, furnizate prin Adresa sa din 26 iunie 2009 (pag. 1 parag.

5 - dosarul de fond), banca însăși arată că dobânda este suma celor două

elemente: marja băncii + valoarea indicelui de referința (L., în cazul dat).

Tot prin aceasta

adresa - pag. 1 parag. 6, recurenta-pârâta subliniază ca: "... marja

băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât și marja de profit".

Așadar, recurenta

confirmă, încă din 2009, componența dobânzii variabile: marja băncii + L.,

propunând chiar semnarea unui act adițional la contractul de credit ce

cuprindea această formulă de calcul (dosarul de fond).

Dar, în pofida

propriilor susțineri scrise, recurenta afirmă în recurs că "marja

băncii" ar fi fost introdusă, ca element component al dobânzii variabile,

abia prin O.U.G. nr. 50/2010.

Susținerea nu poate

fi primită. Dacă "marja băncii" era inexistentă înainte de O.U.G. nr.

50/2010, după cum susține recurenta, atunci cum se explică afirmația sa din

cuprinsul adresei din 26 iunie 2009, pag. 1 parag. 5 (dosar fond):

"creditele acordate persoanelor fizice au în prezent definită dobânda în

funcție de formula: Indicator de referință 3 luni + marja băncii".

Totodată, recurenta,

încă din iunie 2009 când, evident, nu există O.U.G. nr. 50/2010, a propus

semnarea unui act adițional (dosar fond), care la art. I pct. 5.1. precizează

că dobânda variabilă cuprinde "marja băncii".

Așadar, în 2009

recurenta precizează că: "marja băncii este un element component al

dobânzii variabile, pentru ca prin recurs să susțină că aceasta a fost

introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, recurenta susține că la

data semnării contractului de credit "nu s-a prevăzut o marjă a

băncii" dat fiind că "nu era prevăzută (...) o obligație legală de

(...) inserare a marjei băncii în calculul dobânzii" (dosar fond).

Este evident că

această marjă există la momentul contractării creditului, la fel cum există și

astăzi, sub forma cheltuielilor și profitului băncii, fiind, astfel, o

componentă certă a prețului contractual, adică a dobânzii. Valoarea marjei nu a

fost determinată în scris, în cadrul contractului, dar ea are o valoare

determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui L., de la data respectivă,

din valoarea dobânzii, (chiar recurenta arată: "marja băncii reprezintă

acel element din componenta formulei ratei de dobândă care se adaugă dobânzii

de referința L." - pct. 3.4. din Actul adițional propus de pârâta în

temeiul O.U.G. nr. 50/2010 - dosar fond).

În concluzie, pe

toată perioada de derulare a creditului, singura formulă corectă și legală de

calcul a dobânzii variabile este: dobânda variabilă = marja băncii fixă, în

cuantumul avut la momentul contractării: 3,0036% + indice L. CHF (actualizat

trimestrial).

Susținerea recurentei

cuprinsă la pct. 2 din recurs (pag. 2 ultimele trei alineate), în sensul că

O.U.G. nr. 174/2008 "nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru

implementarea prevederilor", nu poate fi primită întrucât norma legală

(O.U.G. nr. 174/2008) este imperativă, aplicabilă tuturor contractelor de

credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei în

vigoare (decembrie 2008).

Așadar, dacă până la

acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la

modificarea dobânzii (art. 5.2. din contract), cel puțin din decembrie 2008 ar

fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale legii și să modifice

dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui L., independent de voința

sa proprie.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație

și Justiție va respinge recursul declarat de pârâta O.B. România SA București

împotriva Deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta O.B. România SA București împotriva Deciziei civile

nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL