ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3133/2013

Prin cererea înregistrată sub nr. 48837/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamantul D.T. a chemat în judecată pârâta O.B. România SA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale și legale și să oblige pârâta să actualizeze contractul de credit prin realizarea modificărilor impuse de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul a acesteia - marja băncii fixă + L. la x luni - și modalitatea de modificare atât în sens crescător cât și descărcător). În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.G.

nr. 21/1992, art. 1513 C. civ. Prin Sentința comercială nr. 3277 din 23 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea reclamantului, a fost obligată pârâta să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit din 17 ianuarie 2008 după următoarea formulă: marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referința L. la 3 luni.

A mai fost obligată pârâta să precizeze și să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional la contractul de credit din 17 ianuarie 2008 cuprinzând: a) precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora; b) modalitatea de modificare a dobânzii exclusivă în funcție de indicele de referința L., în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință L.. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prevederile clauzei 5.2 din contractul de credit încheiat între părți nu au fost modificate ca urmare a propunerilor formulate de pârâtă prin invocarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 50/2010. Cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit din 17 ianuarie 2008 după formula: marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referință L. la 3 luni precum și cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional care va cuprinde precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora, modalitatea de modificare a dobânzii (exclusiv în funcție de indicele de referință L. cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul părților, modificarea fiind atât în sens crescător cât și descărcător, în funcție de variațiile indicelui L.) este întemeiată.

Prin clauza 5.2 din contract părțile au prevăzut posibilitatea modificării dobânzii de către bancă prin "luarea în considerare a valorii dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. E. (Euro), L. (CHF), R. (RON) fără a exista consimțământul clientului". Părțile au convenit, deci modificarea dobânzii de către bancă, însă au stabilit, tocmai în considerarea faptului că modificarea se produce unilateral de către bancă, ca această modificare să se facă în raport de indicii de referință ai pieței monetare (L., E., R.).

Începând cu data de 12 mai 2008 pârâta a majorat dobânda de la 5,7% cât era prevăzută la clauza 5.1 din contract la 6,99% invocând "creșterea dobânzilor de referință pe piața financiar-bancară". La data la care pârâta a majorat dobânda, valoarea indicelui L. CHF (indice în raport de care se stabilește valoarea dobânzii pentru împrumuturile acordate în franci elvețieni, indice avut în vedere de altfel și de pârâtă la majorarea dobânzii conform adresei din 29 mai 2009) era de 2,7815. Cum valoarea indicelui L. CHF la 3 luni la data încheierii contractului de credit era de 2,6964, astfel cum rezultă din adresa din 29 mai 2009 emisă de pârâtă, se constată că pârâta a înțeles să majoreze dobânda cu încălcarea clauzelor contractuale, aplicând o majorare de 1,29% deși indicele L. CHF la 3 luni avut în vedere crescuse doar cu 0,0851%.

Mai mult, deși valoarea indicelui de referință L. CHF a scăzut constant începând cu luna noiembrie 2009 ajungând la o valoare mai mică de un punct, pârâta a menținut valoarea dobânzii la 6,99%. Urmare a sesizărilor formulate de reclamant, pârâta a propus acestuia încheierea unui act adițional la contract care să prevadă o dobândă calculată după formula: "L. CHF la 3 luni plus marja băncii de 5,5%". Pârâta a înțeles ca prin această modificare să dea curs prevederilor O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 (aspect precizat atât în adresa din 10 septembrie 2009, cât și prin completarea la întâmpinare - unde a arătat că a urmat "să alinieze contractul de credit încheiat cu reclamantul la rigoarea dispozițiilor legale instituite prin art. 93 lit. g) și h) din O.U.G.

nr. 174/2008". O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008 a modificat și completat mai multe acte normative printre care și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

S-a introdus art. 93 care la lit. f) prevede că "în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să menționeze în contract tipul de dobândă, variația și/sau fixă, iar la lit. g) stabilește că în contractul de credit cu dobândă variabilă se va aplica următoarea regulă: - variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; - dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; - formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și cel al reducerii acesteia; Totodată, lit. h) din art. 93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adițional.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, pârâta avea obligația de a încheia cu reclamantul un act adițional care să prevadă modul de calcul al dobânzii, perioada și/sau condițiile în care survine modificarea dobânzii și care să precizeze că modificarea dobânzii urma a se face atât în sens crescător, cât și în sens descrescător în funcție de fluctuația indicelui de referință L. CHF. Formula de calcul a dobânzii propusă de pârâtă (L. CHF la 3 luni plus marja băncii de 5,5%) contravine însă acordului părților dat la încheierea contractului. Astfel, deși în contractul de credit nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii (marja băncii + indicele de referință), Tribunalul a constatat că la încheierea contractului părțile au avut în vedere, în condițiile în care dobânda a fost stabilită la 5,7%, iar indicele L. CHF la 3 luni era de 2,6964%, o marjă a băncii de 3,0036% (5,7 - 2,6964 = 3,0036).

Aceasta deoarece la stabilirea dobânzii datorate de împrumutat se au în vedere costurile băncii și profitul obținut de aceasta, precum și, în cazul dobânzii variabile, indicii de referință în raport de care intervine variația dobânzii. De altfel, pârâta prin adresa din 26 iunie 2009 a arătat că marja băncii cuprinde costurile băncii și profitul său. Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 5,7% este cuprinsă și marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde și acest element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabilește profitul băncii pentru punerea la dispoziția împrumutatului a sumei de bani.

Prin urmare, în raport de voința părților manifestată la încheierea contractului de credit și de prevederile art. 93 lit. f), g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992 introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, pârâta avea obligația de a propune reclamantului încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referință/L. CHF la 3 luni (ambele părți fiind de acord cu indicele L. CHF la 3 luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variația indicelui de referință L., precum și modul de calcul al dobânzii după formula: marja băncii fixă în valoare de 3,0036% + valoarea indicelui de referință L. la 3 luni (marja băncii putând fi modificată doar cu acordul ambelor părți).

Pârâta a mai invocat dispozițiile art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, dispoziții legale care prevăd: "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și aceasta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul". Rezultă din acele dispoziții legale că, în situația în care părțile inserează în contract o clauză care dă dreptul băncii să modifice rata dobânzii unilateral pentru motive întemeiate și care prevede dreptul consumatorului de a rezilia contractul în acest caz, dobânda poate fi modificată unilateral de bancă dacă motivele întemeiate intervin.

În speță, în contractul de credit încheiat între părți nu există o astfel de clauză contractuală, astfel încât nu se poate reține că pârâta avea dreptul de a modifica dobânda din contractul de credit încheiat cu reclamantul în sensul pe care aceasta l-a propus (prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele 5.1 și 5.2 din contract). Ceea ce părțile au prevăzut în contract a fost modificarea dobânzii în raport de evoluția indicelui de referință pe piața monetară, deci o mărire sau o scădere a dobânzii egală cu mărirea sau scăderea pe care indicele de referință existent la data încheierii contractului o înregistrează pe parcursul derulării contractului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta O.B.

România SA. Prin Decizia civilă nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse atât excepțiile invocate de către părți, cât și apelul declarat de către pârâtă. Pârâta a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, iar reclamantul a invocat excepția lipsei de interes în promovarea apelului. Curtea de apel a respins ambele excepții invocate de părți întrucât, pe de o parte în mod corect instanța de fond a unit excepția lipsei de obiect cu fondul cauzei față de împrejurarea că art. 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul Legii nr. 50/2010, după învestirea instanței. Astfel, O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind că O.U.G.

nr. 50/2010 nu se aplica contractelor de credit în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speța de față. Excepția lipsei de interes a fost invocată de intimat în funcție de actul adițional din 19 octombrie 2011, încheiat între părți după pronunțarea sentinței atacate, apelanta înțelegând să dea curs sentinței de bună voie fără a renunța însă la analiza motivelor de apel dezvoltate. Pe fondul apelului, cu privire la efectele juridice produse de O.U.G. nr. 50/2010, din 11 iunie 2010 până în 2 ianuarie 2011, instanța a reținut că legiuitorul a prevăzut în sarcina băncii obligația de a semna cu consumatorul un act adițional de modificare a contractului de credit inițial.

În cauză reclamantul și-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de bancă, considerând că și acest act conține clauze contrare scopului urmărit de actul normativ. Refuzul de a semna actul adițional a fost înregistrat de bancă în 16 septembrie 2010. Urmare acestui refuz, actul adițional propus de bancă nu a modificat în nici un fel prevederile contractului de credit inițial. Prevederile invocate de pârâtă - art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010: "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită", sunt aplicabile exclusiv situației în care consumatorul nu răspunde în nici un fel propunerii de modificare a contractului de credit.

O.U.G. nr. 50/2010 a intervenit pentru a crea condiții echitabile consumatorului și nu pentru a-l împovăra exclusiv prin refuzarea oricărui drept de apărare. Legea nr. 288/2010 stipulează că "actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi." Așadar, Legea nr. 288/2010 vine și ea în întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un termen suplimentar de încă 60 zile pentru a refuza actele adiționale ilegale propuse pe bancă, în măsura în care nu le respinsese expres anterior.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, reclamantul refuzase în scris semnarea actului adițional, iar ulterior acestei legi refuzul acestuia a fost exprimat, prin simplul fapt că a ales să continue procesul. Susținerea pârâtei că actul adițional propus de ea a intrat în vigoare în mod tacit și că în temeiul acestuia reclamantul plătește în prezent o dobândă diminuată este nereală. În actul adițional redactat de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 s-a propus plata unei dobânzi de 6,99%, pe când în momentul de față, prin sentința pronunțată de instanța de judecată și a actului adițional semnat în baza acesteia, ulterior, după pronunțare, acesta achită o dobândă diminuată de 3,0536%. Concluzionând, prevederile clauzei cuprinse la art. 5 pct. 5.2.

din Contractul de credit (referitoare la dobânda variabilă) nu au fost modificate prin actul adițional propus de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010. În ceea ce privește susținerile pârâtei prin motivele 2, 3, 4 și 5 instanța de apel le-a respins pentru următoarele considerente: Cu privire la dobânda variabilă și elementele componente, instanța de apel a reținut că în contractul de credit, la data semnării, a fost prevăzută în sarcina clientului, plata unei dobânzi variabile de 5,7%/an (art. 5, pct. 5.1.). În contract nu este menționată componența efectivă a dobânzii, dar prin informațiile scrise furnizate ulterior, Banca a comunicat că: dobânda este suma a două elemente: marja băncii (compusă din costurile acesteia și profit) + valoarea indicelui de referință - L., în cazul dat.

Astfel, această formulă de calcul a dobânzii variabile (marja + L.) a fost confirmată de pârâtă inclusiv în cadrul ședinței publice din data de 10 noiembrie 2010. În ceea ce privește elementele componente ale dobânzii, instanța de apel a reținut că marja băncii (sintagma consacrată de doctrină și legislația din domeniul bancar) se compune din cheltuielile și profitul băncii, fapt recunoscut de bancă în adresa sa emisă sub nr. 19758 din 26 iunie 2009. Dobânda include cheltuielile și profitul Băncii, convențional numite "marja băncii", deoarece dobânda reprezintă prețul contractual stabilit, pe care clientul îl achită băncii în schimbul împrumutului. Orice preț contractual include profitul vânzătorului (banca), precum și cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziționarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziția cumpărătorului.

Indicele L. este o dobândă de referință a cărei valoare se stabilește de către Asociația Bancherilor Britanici, independent de voința băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina variația ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elvețieni. În concluzie, dobânda variabilă = marja băncii (compusă din costurile și profitul băncii) + indicele de referință L. (actualizat periodic). Cu toate acestea pârâta a susținut că marja băncii nu era un element component al dobânzii variabile la data contractării, arătând că marja a fost introdusă ulterior, abia prin O.U.G. nr. 50/2010. Curtea de apel a respins și această apărare întrucât la momentul contractării creditului reclamantul a fost informat și a acceptat prin semnătură politica băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcție de variația indicelui de referință L., și, în nici un caz, în funcție de variația marjei Băncii.

Ca atare nu se poate reține că Banca avea dreptul de a modifica dobânda din contractul încheiat cu reclamantul prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele 5.1 și 5.2 din contract. Așadar instanța a înlăturat susținerile apelantei în sensul că marja era inexistentă înainte de O.U.G. nr. 50/2010, întrucât anterior acestui act normativ, cu adresa din 26 iunie 2009 banca a comunicat reclamantului: "creditele acordate persoanelor fizice au în prezent definite dobânda în funcție de formula indicator de referință 3 luni + marja băncii." În ceea ce privește variația dobânzii, dispozițiile art. 5 pct. 5.2. din contract: "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii.

Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex: E. (EUR)/L. (CHF)/R. (RON) etc.), fără a exista consimțământul clientului." Conform prevederilor contractuale și ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 privind protecția consumatorilor pârâta are obligația de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referință, independent de voința băncii. Deci singurul element variabil din componenta dobânzii, conform contractului și legii, este indicele L.. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat în mod unilateral de către bancă pe parcursul derulării creditului.

Întrucât din mai 2008 până la pronunțarea sentinței atacate reclamantul a achitat o dobândă majorată de 6,99% în condițiile în care indicele de referință L. a scăzut în martie 2011 la 0,17%, rezultă că dobânda a fost mărită discreționar, în condițiile unei creșteri nesemnificate ale L., și mai apoi a fost păstrată la un nivel majorat, în pofida scăderii constante a valorii L.. Susținerea pârâtei cuprinsă la pct. 4 din apel, în sensul că O.U.G. nr. 174/2008 "nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor" acestui act normativ, a fost înlăturată întrucât actul normativ mai sus menționat este imperativ și aplicabil tuturor contractelor de credit inclusiv celor ce se află deja în derulare la data intrării în vigoare (decembrie 2008). Ca atare, din decembrie 2008 Banca ar fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui L., independent de voința sa proprie.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ., art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010, modificat și completat prin Legea nr. 288/2010, art. 15 alin. (2) Constituția României, solicitând instanței de control judiciar să dispună admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate și, pe fond, respingerea cererii formulată de reclamantul T.D., ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru că în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a reținut în considerente împrejurarea că "în mod corect, instanța de fond a unit excepția lipsei de obiect cu fondul cauzei față de împrejurarea că art. 5.2 din contractul încheiat a fost modificat prin efectul Legii nr. 50/2010, după învestirea instanței. Astfel O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speța de față." În opinia recurentei, împrejurarea că reclamantul a depus notificarea din 16 septembrie 2010 prin intermediul căreia aduce obiecțiuni proiectului de act adițional de conformare la prevederile O.U.G.

nr. 50/2010 propus de către bancă nu valorează neacceptare a proiectului de act adițional. În acest sens, prevederile alin. (5) al art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 sunt lămuritoare, în sensul că "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită". Totodată, reclamantul nu a procedat la semnarea (manifestarea de voință) a actului adițional propus de către bancă, ceea ce echivalează cu acceptarea tacită a actului adițional, cu atât mai mult cu cât acesta profită acestuia, în prezent acesta plătind o dobândă diminuată. Recurenta a susținut că clauzele contractuale la care se face referire în cererea de chemare în judecată ce a fost precizată de către reclamant au fost modificate prin efectul legii (O.U.G.

nr. 50/2010), astfel că, în momentul pronunțării deciziei civile recurate, nu se mai regăsesc în contractul de credit al reclamantului. Astfel, consideră că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile imperative ale Legii nr. 288/2010, considerând ca "Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind că O.U.G.

nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speța de față", în condițiile în care art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prevede ca "actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Recurenta solicită instanței de control judiciar să rețină faptul că toate clauzele din contractul de credit din 17 ianuarie 2008, inclusiv art. 5.2 au fost modificate prin efectul legii, astfel că solicitarea reclamantului a rămas fără obiect.

Recurenta a invocat și faptul că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. În opinia recurentei, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a reținut în considerente: "cu privire la efectele juridice produse de O.U.G. nr. 50/2010, din 11 iunie 2010 până în 2 ianuarie 2011, (...) urmează a reține că legiuitorul a prevăzut în sarcina băncii obligația de a semna cu consumatorul un act adițional de modificare a contractului de credit inițial. În cauză, intimatul și-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de banca, considerând că și acest act conține clauze contrare scopului urmărit de actul normativ.

Refuzul intimatului de a semna actul adițional a fost înregistrat de bancă în 16 septembrie 2010. Urmare acestui refuz, actul adițional propus de bancă nu a modificat în niciun fel prevederile contractului de credit inițial. Prevederile invocate de apelanta pârâtă în referire la art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010: "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită" sunt aplicabile exclusiv situației în care consumatorul nu răspunde în niciun fel propunerii de modificare a contractului de credit". În opinia recurentei, instanța de apel comite o gravă abatere de la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". Pârâta consideră că prevederile art. 95 din O.U.G.

nr. 50/2010 au fost clare în ceea ce privește efectele juridice produse în caz de nesemnare de către consumator a actului de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, și anume considerarea acestuia ca fiind acceptat tacit. În ceea ce privește motivarea instanței de apel din considerentele deciziei civile recurate în sensul că: "în actul adițional redactat de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 s-a propus plata unei dobânzi de 6,99%, pe când în momentul de față, prin sentința pronunțată de instanța de judecată și a actului adițional semnat în baza acesteia, ulterior, după pronunțare, acesta a achitat o dobândă diminuată de 3,0536%", pârâta precizează că banca a înțeles să dea eficiență Sentinței civile nr. 3277 din 23 martie 2011 și să o pună în executare, în conformitate cu prevederile art. 720 8 C. proc.

civ. (dispoziții legale în vigoare la momentul punerii în executare a Sentinței civile nr. 3277 din 23 martie 2011). Recurenta a criticat decizia și din perspectiva interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a reiterat faptul că, din lecturarea încheierii de ședință din data de 10 noiembrie 2010, rezultă în mod clar că formula de calcul a dobânzii este valabilă pentru actul adițional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (art. 5.1 din acesta) și că a precizat în mod expres împrejurarea că la momentul contractării creditului de către reclamant legislația în vigoare nu definea noțiunea de marjă a băncii.

S-a susținut că prin adresa din 26 iunie 2009 banca a pus la dispoziția reclamantului un proiect de act adițional care a avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 174/2008. S-a reiterat faptul că, în momentul în care indicele de referință a început să scadă, Banca a fost în imposibilitate de a-și mai exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractul de credit întrucât, începând cu luna decembrie 2008, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, modificarea clauzelor contractuale, deci și a celor legate de dobândă, nu a mai fost posibilă decât prin semnarea unui act adițional la contractul de credit, însă acest act normativ nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor acestuia.

Recurenta a subliniat că nu există niciun act normativ din care să rezulte că la momentul acordării creditului de către bancă reclamantului, dobânda era reprezentată printr-o formulă de calcul compusă din marjă + indice de referință, iar acolo unde legea nu a impus această situație la momentul încheierii contractului de credit, nici instanța de apel nu poate să rețină împrejurarea că la momentul încheierii contractului de credit părțile au avut în vedere că dobânda este compusă din marja băncii + indicele de referință. Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Privitor la apărările cuprinse la pct. 1 și 2 din recurs, referitoare la presupusa aplicabilitate a O.U.G.

nr. 50/2010 asupra contractului de credit, precum și la excepția lipsei de obiect invocate de recurenta-pârâta se va reține că, în mod corect, instanța de fond cât și cea de apel au considerat că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului de credit și au respins excepția lipsei de obiect invocată de recurenta-pârâtă. O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă contractului de credit pentru că a intrat în vigoare la data de 11 iunie 2010. Legea nr. 288/2010 (de aprobare cu modificări a O.U.G. 50/2010) a intrat în vigoare la 2 ianuarie 2011, stabilind în mod imperativ, prin art. I pct. 39: O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, cum este cazul în speța de față.

Așadar, potrivit legii, O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă deoarece contractul de credit era în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe. Cu privire la pretinsa lipsă de obiect a cererii de chemare în judecată, se va reține că scopul O.U.G. nr. 50/2010 a fost acela de a pune la dispoziția consumatorului noi măsuri de protecție în relația lui cu băncile. Pentru punerea în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a prevăzut în sarcina băncii obligația de a semna cu consumatorul un act adițional de modificare a Contractului de credit inițial. Recurenta-pârâta a propus un proiect de act adițional, dar intimatul și-a manifestat expres, în scris, refuzul de a semna Actul adițional propus de bancă în temeiul O.U.G.

nr. 50/2010, dat fiind că și acesta conținea clauze contrare scopului urmărit de actul normativ. Refuzul intimatului de a semna actul adițional a fost înregistrat de bancă în 16 septembrie 2010 (dosarul de fond). Urmare a acestui refuz, actul adițional propus de bancă nu a modificat în nici un fel prevederile contractului inițial. Așadar, este lipsită de adevăr susținerea recurentei potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar fi lipsită de obiect, întrucât Contractul de credit ar fi fost modificat prin Actul adițional propus de recurentă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010. Înalta Curte va reține că prevederile invocate de recurentă - art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010: "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită", sunt aplicabile exclusiv situației în care consumatorul nu răspunde în niciun fel propunerii de modificare a contractului de credit.

În drept, doar tăcerea produce efecte: "qui tacet consentire videtur"- adagiu latin exprimând regula potrivit căreia, în anumite situații, tăcerea uneia din părți dobândește prin ea însăși valoare juridică de acceptare. Așadar, exclusiv tăcerea valorează acceptare, nu și negația expresă de a semna un act adițional. Per a contrario, am ajunge la interpretarea eronată, în sensul că, dacă banca redactează acte adiționale abuzive și ilegale, atât ignorarea lor de către consumator cât și refuzul expres al acestuia de a le semna ar reprezenta o acceptare tacită. O.U.G. nr. 50/2010 a fost menită să ofere protecție consumatorului, nu să îl împovăreze excesiv, refuzându-i orice drept de apărare în fața pretențiilor băncii.

De altfel, Legea nr. 288/2010 a venit și ea în întâmpinarea consumatorului, oferindu-i acestuia un termen suplimentar de încă 60 zile pentru a refuza actele adiționale ilegale propuse de bancă, în măsura în care nu le respinsese expres anterior.

Astfel, art. II alin. (2) din lege prevede: "Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi". Instanța de fond a reținut în mod corect că: "dacă Legea nr. 288/2010 prevede ca actele adiționale considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a acestei legi nu își produc efectele dacă consumatorul își manifestă dezacordul în termen de 60 de zile, cu atât mai mult nu se poate considera că o propunere de modificare a contractului își va produce efectele deși consumatorul și-a exprimat refuzul atât anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, cât și ulterior acestui moment (pag.

11 alin. (2) din Sentința). În concluzie, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile, iar prevederile clauzei cuprinse la art. 5 pct. 5.2. din Contractul de credit (referitoare la dobânda variabilă) nu au fost modificate prin Actul adițional propus de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 și respins expres de reclamant, motiv pentru care în mod corect instanțele de fond și apel au respins excepția lipsei de obiect. Privitor la susținerile recurentei-pârâte cuprinse la pct. 3 din recurs, se va reține că recurenta a încălcat atât legislația internă, cât și comunitară referitoare la variația dobânzii, dar și propria clauză contractuală. Legea este clară și imperativă în acest sens - art. 9 ind.

3 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, modificat prin O.U.G. nr. 174/2008: "variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract (...)". În speță, indicele de referință obiectiv, indicat de recurentă în contractul de credit, este L. (aplicabil valutei creditului - franci elvețieni (CHF). Recurenta recunoaște fără echivoc că nu a modificat dobânda în funcție de valorile L. (indicele de referință indicat în contractul de credit aferent valutei creditului - CHF), arătând că acest lucru îi era imposibil, deoarece în contracte nu era prevăzută perioada de timp la care intervine variația dobânzii și nici valoarea indicelui L. ce ar fi trebuit respectată (pag.

2 din Completări la întâmpinare - dosarul de fond și pag. 3 penultim paragraf din Apelul declarat de pârâta). Așadar, pentru a justifica ignorarea valorilor indicelui L., indicat în contract, recurenta își invoca propria culpă de a nu fi introdus în contractul de credit condițiile clare de variație a dobânzii deși, potrivit legii, ea avea obligația de a indica o formula explicită de calcul a dobânzii variabile. Obligația băncii, în acest sens, exista la momentul semnării contractului de credit, fiind impusă prin pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000: "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a prețurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiția ca metoda prin care prețurile variază să fie descrisă în mod explicit", și a fost reconfirmată prin art. 9 ind.

3 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, modificat prin O.U.G. nr. 174/2008: "formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia". Această obligație era impusă în sarcina băncii inclusiv de normele legale internaționale în domeniu. Astfel, Asociația Bancherilor Britanici promovează un sistem de legi și regulamente pentru serviciile financiar-bancare internaționale, stabilind atât valoarea indicelui L., cât și periodicitățile sale (săptămânale, lunare etc.). Aceasta obligație legală a băncilor derivă din faptul că ele funcționează pe o piață financiar-bancară reglementată fiind obligate a se supune regulilor și normelor stabilite pe respectiva piață financiar-bancară.

Clauza contractuală este clară: art. 5 pct. 5.2. din contract prevede: "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către Banca, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valuta (ex: E. (EUR)/L. (CHF)/R. (RON) etc.), fără a exista consimțământul clientului." Așadar, unica modalitate contractuală (conform clauzei de indexare de mai sus) și legală de modificare a dobânzii este în funcție de indicele L.. Banca are obligația de a proceda automat la modificarea dobânzii odată cu modificarea indicelui L.. Recurenta însăși definește politica de modificare a dobânzii în acest sens prin întâmpinarea depusă la dosar - dosarul de fond, pag.

1, parag. 4: "... valoare ce urma să se modifice în funcție de politica băncii care își rezerva dreptul de a o modifica luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru valuta în care s-a contractat creditul ...". Totodată, recurenta subliniază în cadrul "Completării la întâmpinare" pag. 2, parag.

4: "Motivația întemeiată de majorare a ratei de dobândă în cazul contractului încheiat de reclamant cu banca a constitut-o evoluția ascendentă a indicelui de referința L. pentru moneda CHF". Aceste susțineri ale recurentei vin în completarea Notificării pe care a comunicat-o reclamantului în mai 2008 (dosarul de fond), cu ocazia majorării dobânzii; în cadrul acestei notificări recurenta informează reclamantul că majorarea dobânzii este "... generată de creșterea dobânzilor de referință pe piața financiar-bancară internațională (pentru creditele în valută)". Recurenta a stabilit prin contract indicele L. ca fiind elementul ce determină variația dobânzii, motiv pentru care avea obligația legală de a specifica și utiliza una din cele 15 periodicități stabilite pentru acest indice.

În pofida faptului că recurenta nu a făcut acest lucru, în plus, ea avea obligația de a calcula dobânda în funcție de variația trimestrială a indicelui L. (L. CHF 3.M). Susținerea se bazează pe faptul că, în toată corespondența purtată, recurenta își definește politica de modificare a dobânzii în funcție de evoluția trimestrială a indicelui L.; așadar, aceasta este periodicitatea pe care trebuia să o aplice și creditului în speță. În concluzie, conform contractului de credit (legea părților) și Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 174/2008 ce a modificat O.G.

nr. 21/1991, recurenta avea obligația de a respecta clauza de indexare cuprinsă în contractul de credit, prin care s-a stabilit modificarea dobânzii în funcție de variația indicelui de referință imparțial, menționat în contract: L.. De asemenea, recurenta avea obligația legală de a indica în contract perioada de timp cert determinată la care intervine modificarea dobânzii, precum și periodicitatea indicelui L. pe care înțelege să o utilizeze, în speță cea indicată chiar de recurenta: L. CHF (variația trimestrială). Aceste obligații ale recurentei izvorau, încă de la semnarea contractului, din clauza contractuală (art. 5.2.) precum și din prevederile Legii nr. 193/2000. În continuare, O.U.G. nr. 174/2008, norma ce a modificat O.G.

nr. 21/1992, a introdus în mod explicit în legislația internă, din decembrie 2008, obligația băncilor de a varia dobânda exclusiv în funcție de indicele de referință menționat în contract. În contractul de credit a fost prevăzută plata unei dobânzi variabile. Marja băncii se compune din cheltuielile și profitul băncii, fapt recunoscut de pârâtă în adresa sa emisă în 26 iunie 2009, pag. 1 parag. 6 (dosarul de fond): "... marja băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât și marja de profit". Dobânda trebuie să includă cheltuielile și profitul băncii, convențional numite "marja băncii", deoarece dobânda reprezintă prețul contractual stabilit, pe care clientul îl achita băncii în schimbul creditului.

Orice preț contractual include profitul vânzătorului (banca), precum și cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziționarea produsului (banii) pe care îi pune la dispoziția cumpărătorului (clientul). Indicele L. este o dobânda de referința a cărei valoare se stabilește de către Asociația Bancherilor Britanici, independent de voința băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina variația ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elvețieni. Potrivit legii și potrivit clauzei contractuale (art. 5.2. din contract), singurul element variabil din componenta dobânzii este indicele L., marja fiind un element fix, ce nu poate fi modificat decât prin acordul expres al părților.

În contractul de credit, recurenta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a dobânzii variabile, după cum recunoaște în repetate rânduri. Dar, prin informațiile scrise, furnizate prin Adresa sa din 26 iunie 2009 (pag. 1 parag. 5 - dosarul de fond), banca însăși arată că dobânda este suma celor două elemente: marja băncii + valoarea indicelui de referința (L., în cazul dat). Tot prin aceasta adresa - pag. 1 parag. 6, recurenta-pârâta subliniază ca: "... marja băncii cuprinde costurile suplimentare ale băncii cât și marja de profit". Așadar, recurenta confirmă, încă din 2009, componența dobânzii variabile: marja băncii + L., propunând chiar semnarea unui act adițional la contractul de credit ce cuprindea această formulă de calcul (dosarul de fond).

Dar, în pofida propriilor susțineri scrise, recurenta afirmă în recurs că "marja băncii" ar fi fost introdusă, ca element component al dobânzii variabile, abia prin O.U.G. nr. 50/2010. Susținerea nu poate fi primită. Dacă "marja băncii" era inexistentă înainte de O.U.G. nr. 50/2010, după cum susține recurenta, atunci cum se explică afirmația sa din cuprinsul adresei din 26 iunie 2009, pag. 1 parag. 5 (dosar fond): "creditele acordate persoanelor fizice au în prezent definită dobânda în funcție de formula: Indicator de referință 3 luni + marja băncii". Totodată, recurenta, încă din iunie 2009 când, evident, nu există O.U.G. nr. 50/2010, a propus semnarea unui act adițional (dosar fond), care la art. I pct. 5.1.

precizează că dobânda variabilă cuprinde "marja băncii". Așadar, în 2009 recurenta precizează că: "marja băncii este un element component al dobânzii variabile, pentru ca prin recurs să susțină că aceasta a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, recurenta susține că la data semnării contractului de credit "nu s-a prevăzut o marjă a băncii" dat fiind că "nu era prevăzută (...) o obligație legală de (...) inserare a marjei băncii în calculul dobânzii" (dosar fond). Este evident că această marjă există la momentul contractării creditului, la fel cum există și astăzi, sub forma cheltuielilor și profitului băncii, fiind, astfel, o componentă certă a prețului contractual, adică a dobânzii.

Valoarea marjei nu a fost determinată în scris, în cadrul contractului, dar ea are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui L., de la data respectivă, din valoarea dobânzii, (chiar recurenta arată: "marja băncii reprezintă acel element din componenta formulei ratei de dobândă care se adaugă dobânzii de referința L." - pct. 3.4. din Actul adițional propus de pârâta în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 - dosar fond). În concluzie, pe toată perioada de derulare a creditului, singura formulă corectă și legală de calcul a dobânzii variabile este: dobânda variabilă = marja băncii fixă, în cuantumul avut la momentul contractării: 3,0036% + indice L. CHF (actualizat trimestrial). Susținerea recurentei cuprinsă la pct. 2 din recurs (pag.

2 ultimele trei alineate), în sensul că O.U.G. nr. 174/2008 "nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor", nu poate fi primită întrucât norma legală (O.U.G. nr. 174/2008) este imperativă, aplicabilă tuturor contractelor de credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei în vigoare (decembrie 2008). Așadar, dacă până la acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea dobânzii (art. 5.2. din contract), cel puțin din decembrie 2008 ar fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui L., independent de voința sa proprie. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de pârâta O.B. România SA București împotriva Deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta O.B. România SA București împotriva Deciziei civile nr. 27 din 23 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL