ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1400/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 și art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x referitoare la dobândă, prin care s-a stabilit "o dobândă curentă revizuibilă, ce se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate", "Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare aducând la cunoștința împrumutatului noua valoare a acesteia prin afișare la sediile băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare de la data afișării"; art. 2 din Actul adițional la contractul de credit nr. x încheiat la data de 12.07.2011 cu privire la modificările operate sub aspectul dobânzii curente variabile in sensul stabilirii unei marje fixe, de 7,11 puncte procentuale și a unei rate a dobânzii curente variabile de 7,35 % (după expirarea perioadei de un an de la data încheierii actului adițional - respectiv 12.07.2012, perioada pentru care rata anuala a dobânzii curente fixe este de 5,5%); art. 1.3 din Actul adițional la contractul de credit nr. x încheiat la data de 13.11.2013 prin care au fost operate modificări sub aspectul elementelor componente al dobânzii, fiind stabilită o marjă fixa a băncii de 6,51 puncte procentuale si o rata a dobânzii curente de 6,59 %; art. 6.1 care stabilește că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0,9 % ce va fi calculat prin aplicarea procentului la soldul creditului și se va plăti pentru primul an de creditare la data scadenței primei rate, iar pentru următorii ani de creditare la data scadenței primei rate aferente anului, respectiv de creditare); să oblige pârâta la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul inițial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 17.04.2006 (de 2,6 puncte procentuale, determinată ca diferență între rata dobânzii - 4,9 pp și valoarea indicelui de referință LIBOR de la acel moment - 2,3 p.p) și a indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic; să dispună restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor nule și abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 17.04.2006 (data încheierii convenției de credit) - 12.07.2011 (data intervenirii actului adițional), comision de administrare corespunzător perioadei 17.04.2006 (data semnării convenției de credit) - 12.07.2011 (data intervenirii actului adițional), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plății și până la momentul restituirii efective; să constate caracterul abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 5.4 teza finală care prevede că:

"Banca este mandatată, de împrumutat prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de Împrumutat/Codebitor"; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (de 2,2165 RON/CHF), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5879 din 27 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 2548 din 15 februarie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 113F din 4 aprilie 2016, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3751 din 17 iunie 2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza finală și art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/17.04.2007; a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani reprezentând diferența dintre dobânda achitată și dobânda de 4,9% pe an, corespunzător perioadei 17.04.2007-12.07.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data achitării lor, până la data plății efective; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2297 din 19 decembrie 2017, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții - reclamanți A. și B. și apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3751 din 17.06.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, sub un prim aspect reclamanții subliniază că în doctrină a fost reținut faptul că motivarea hotărârii judecătorești, ține de esența acesteia și este imperios necesară să fie înțeleasă și acceptată de către părți, trebuie de asemenea, să permită instanței de control judiciar să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

Arată, în esență, că, deși atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel au precizat motivele pentru care apreciază ca fiind abuzive clauzele contractuale a căror nulitate au solicitat-o, instanța de apel a respins cererea acestora pe motiv că această "cerere a apelanților nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenție a instanței pentru a modifica clauzele contractuale".

Prin această soluție, în opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, atât cu privire la comisionul de administrare, cât și relativ la dobândă.

Consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu poate fi admisă contestarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Conform Curții de Justiție a Uniunii Europene, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare.

Prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de reclamanți pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei credințe.

În ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, recurenții consideră că se impune revizuirea efectelor contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

De asemenea, în susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții arată că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din contractul de credit să se facă în RON.

Cu referire la comisionul de administrare, apreciază că dispozițiile contractuale sunt lipsite de cauză juridică în absența unei prestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Consideră că un astfel de comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului, precum și la serviciile efectiv prestate de către bancă și care ar putea justifica perceperea lui.

Totodată, caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului calcul al comisionului la care face referire, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

În opinia recurenților, activitatea generică ce rezultă clar din denumirea unui atare comision și anume "de administrare" nu justifică valoarea comisionului și nici nu indică riscurile la care banca se expune și care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Sub un ultim aspect, în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 referitor la dobândă, recurenții-reclamanți arată că Banca a înțeles să majoreze în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea dobânzii - marja băncii.

Or, nicăieri în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu se permite majorarea dobânzii aplicabile - și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile. Astfel, această ordonanță cu privire la dobânda aplicabilă - așa cum a fost ea stabilită și acceptată de părți - prevede compunerea acesteia raportat la indicele de referință și o marjă a băncii - marja care urmează să rămână fixă pe toata perioada de derulare a contractului.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 octombrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 9 octombrie 2018, reclamanții A. și B. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Noul C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea de sesizare a fost înregistrată sub număr de dosar x/2015 și a fost acordat termen la 7 noiembrie 2018.

La 7 noiembrie 2018 a fost acordat termen la 30 ianuarie 2019, pentru judecata unitară a cererii de sesizare a Curții Constituționale și a cererii de recurs.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 30 ianuarie 2020 la data de 15 februarie 2019.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 27 din Noul C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenții B. și A., în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, și a fost acordat termen la 5 aprilie 2019 pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speță, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Simpla nemulțumire a recurenților cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către aceștia nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât recurenții nu au arătat în concret în ce constă nemotivarea/motivarea contradictorie, conform motivului de casare invocat, rezumându-se a menționa generic că:

"motivarea hotărârii judecătorești ține de esența acesteia și este imperios necesară să fie înțeleasă și acceptată de către părți, trebuie de asemenea, să permită instanței de control judiciar să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii".

Criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisionul de administrare, riscul valutar, dobândă variabilă etc., critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Este de necontestat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

În acest context, contrar susținerilor recurenților, cu referire la modul de stabilire al dobânzii curente solicitat de reclamanți, instanța de apel a reținut cu justețe că instanța nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului, ci cel mult poate constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, care astfel nu mai produce efecte.

Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Ulterior pronunțării hotărârii recurate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, instanța de judecată trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Înalta Curte subliniază că în varianta inițială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, așa încât în speță, nu suntem în situația unei modificări contractuale prin libera voință a părților, ci în situația conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanței.

Astfel, contractul de credit a fost modificat în privința dobânzii începând cu 12.07.2011 prin primul act adițional încheiat în condițiile O.U.G. nr. 50/2010; iar ca efect al acestei modificări nu mai poate fi dispusă restituirea prestațiilor ulterior intervenirii actului adițional, respectiv 12.07.2011 și, totodată, nici modul de stabilire al dobânzii curente solicitate de reclamanți nu se justifică.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susținerilor recurenților, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute de recurenți, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Totodată, cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/leu, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Sunt nefondate și criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa (respectiv costul acelor activități de monitorizare a creditului), noțiune ce nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

De asemenea, fiind indicat procentul de comision (0,9%), modalitatea de calcul (la soldul creditului) și scadența (anual), este de necontestat că această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Așa fiind, s-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanții deținând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului, iar motivele perceperii lui, cum în mod corect a constatat și instanța de apel, rezultă cu ușurință, atât din denumirea sa, cât și din cuprinsul clauzei în discuție:

"pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și pentru monitorizarea de către bancă a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de împrumutat în baza contractului de credit".

Nu în ultimul rând, susținerile privind lipsa negocierii clauzei referitoare la comisionul de administrare, aspectele legate de existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2297 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2021.