Decizia nr. 4094/2013 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Constatarea faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă pentru reclamantul V.M.I., în contractul de credit ipotecar AA din 24 martie 2008, este de 2,94%; pentru reclamanta M.C.C., în contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie 2007, este de 2,68%; iar pentru B.E.C., în contractul de credit ipotecar CC este de 3,49%.

Obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanților în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la trei luni;

Completarea contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului;

Restituirea sumei de 3.140,26 CHF pentru reclamantul V.M.I., a sumei de 4.099,52 CHF pentru reclamanta M.C.C. și a sumei de 2.262,90 CHF pentru reclamanta B.E.C. în echivalentul lei, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractuale cu obligarea în continuare la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractelor, și restituirea comisionului de acordare credit.

Și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții au încheiat cu pârâta contract de credit ipotecar, în sensul că: Reclamantul V.M.I. a încheiat cu pârâta contractul de credit AA din 24 martie 2008 pentru suma de 48.800 CHF, credit cu destinație nevoi personale, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,7% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcție de evoluția indicilor de referință Libor pentru CHF, că indicele de referință Libor pentru CHF era de 2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 2,94%. Reclamantul M.C.C. a încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie 2007, pentru un împrumut de 83.070 CHF, cu destinație cumpărare imobil, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,5% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcție de evoluția indicilor de referință Libor pentru CHF, că indicele de referință Libor pentru CHF era de 2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 2,68%. Reclamanta B.E.C. a încheiat cu pârâta contract de credit ipotecar CC, pentru un împrumut de 59.369 CHF pentru cumpărarea unui imobil, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 6,49% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcție de evoluția indicilor de referință Libor pentru CHF, că indicele de referință Libor pentru CHF era de 3%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 3,49%. Tribunalul Comercial Argeș, prin Sentința nr. 915 din 16 mai 2012, a admis acțiunea reclamanților V.M.I., M.C.C. și B.E.C., a constatat că marja fixă (componenta fixă) cuprinsă în rata de dobândă aplicabilă în contractele de credit cu reclamanții V.M.I. este de 2,87; cu M.C.C. este 2,74; cu reclamanta B.E.C. este de 3,74, de la data încheierii contractelor și până la finalizarea acestora (pentru toată perioada de valabilitate a contractelor de credit); a obligat pe pârâte la completarea contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă precizată de 2,87 pentru reclamantul V.M.I.; de 2,74 pentru reclamantul M.C.C.; de 3,74 pentru reclamanta B.E.C., în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului, prin precizarea concludentă a elementelor componente ale dobânzii; a obligat pe pârâte să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanților în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor, precum și să restituie sumele de bani plătite de reclamanți de la data semnării contractelor de credit până la data efectuării expertizei tehnice și în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractele de credit ce sunt în sumă de 5.901,15 CHF pentru reclamantul M.C.C.; 3.324,71 CHF pentru reclamanta B.E.C.; 4.398,43 CHF pentru reclamantul V.M.I. Au mai fost obligate pârâtele să restituie comisionul de acordare credit perceput la data încheierii contractelor de credit cu reclamanții B.E.C. și M.C.C.; să modifice contractele de credit în sensul de a preciza că rata de dobândă poate fi modificată exclusiv prin fluctuațiile indicelui Libor, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 670 RON onorariu expertiză; 3.720 RON onorariu avocat și taxă de timbru în sumă de 588 RON, pentru reclamanta B.E.C.; 745 RON pentru reclamantul V.M.I.; 929 RON, pentru reclamanta M.C.C. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Expertiza tehnică de specialitate a utilizat indice Libor pentru francul elvețian (CHF) cu maturitate la 3 luni ca fiind indicele de referință cel mai uzitat de instituțiile bancare așa încât la data încheierii contractelor de împrumut bancar indicele mediu de referință Libor și marja fixă din luna de acordare a creditelor erau pentru reclamantul M.C.C. dobândă conform contract 5,5%, indice Libor 2,751 rezultând o diferență de 2,749; pentru reclamantul V.M.I. rezultă o dobândă conform contractului de 5,7%, indice Libor 2,829 cu o diferență de 2,871 și pentru reclamanta B.E.C. dobândă conform contract 6,49% cu indice Libor 2,748 și o diferență de 3,742. Legat de evoluția indicelui Libor de la data încheierii contractelor și până la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 2 aprilie 2012, și prezentată în tabel de către expert, s-a arătat că evoluția indicelor Libor nu se reflectă în modificarea ratei dobânzii la creditele acordate reclamanților. Cât privește suma de bani achitată de reclamanți potrivit graficelor de rambursare și extraselor de cont bancar menționate în anexa 1, 2 și 3 la raportul de expertiză, pentru M.C.C. este de 31.803,36 până la data de 12 martie 2012 data expertizei, pentru V.M.I. este de 15.152,76 și pentru B.E.C. este de 16.118,98 tot până la data de 12 martie 2012, data expertizei. În ce privește suma de bani ce trebuia plătită de reclamanți de la data încheierii contractelor până la data promovării acțiunii, respectiv efectuării expertizei și cuprinse în anexele 4, 5, 6 la raport sunt de: pentru M.C.C. - 25.902,25; pentru reclamantul V.M.I. - 10.754,26 și pentru B.E.C. - 12.794,27, până la data de 12 martie 2012, data expertizei. S-a reținut de către expert că reclamanții au plătit în plus până la data efectuării expertizei 12 martie 2012, 5.901,15 CHF pentru reclamanta M.C.C.; 4.398,43 CHF pentru V.M.I. și pentru B.E.C. 3.324,71 CHF. În ce privește dobânda pentru luna februarie 2012 ca ultimă lună luată în calcul la efectuarea expertizei pentru creditul contractat de reclamanta M.C.C. este de 2,801%, pentru creditul contractat de V.M.I. este de 2,918% și pentru creditul contractat de reclamanta B.E.C. este de 3,794%. S-a reținut, de asemenea, de expertiză că, comisionul de acordare credit achitat de reclamanți este pentru reclamanta M.C.C. de 1.661,40 CHF, pentru B.E.C. este de 1.187 CHF. La raportul de expertiză menționat pârâta a formulat obiecțiuni arătând că din calculele pe care le-a făcut, expertul nu a ținut cont de prevederile clauzelor contractuale, iar instanța a analizat obiecțiunile și a apreciat că expertiza a răspuns obiectivelor stabilite în cadrul ședințelor de judecată. Instanța a reținut că la data semnării contractelor de credit de către părțile contractante erau în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit. Ca o consecință a actelor normative menționate mai sus, contractele de credit propuse de pârâtă către reclamanți trebuiau să cuprindă întru totul dispozițiile actelor normative menționate și în acest sens, art. 1 din Legea nr. 193/2000 a impus obligativitatea comercianților de a include în contractele de credit clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate cu pregătire înaltă. Alin. (2) din actul normativ precizat mai sus interzice stipularea în contracte a unor clauze abuzive, iar sancțiunea prevăzută de lege în cazul menționării în conținutul contractelor a unor astfel de clauze este aceea că acestea nu vor produce efecte față de consumator fiind considerate nule de drept, sancțiune prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000. Definiția clauzei abuzive este prevăzută și în art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului care prevede că, clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin Decizia civilă nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta O.B.R. SA București, împotriva Sentinței civile nr. 915 din 16 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, intimați fiind reclamanții V.M.I., M.C.C. și B.E.C. și pârâta O.B.R. SA Sucursala Pitești. A obligat pârâta la câte 1.240 RON, cheltuieli de judecată către fiecare intimat persoană fizică. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Că necomunicarea către apelantă a încheierii de amânare a pronunțării nu atrage nulitatea hotărârii, întrucât dispozițiile art. 266 alin. (3) C. proc. civ. dispun că hotărârea se comunică părților numai atunci când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, situație ce nu se regăsește în cauză. Curtea de Apel Pitești a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare, prin care a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 47 C. proc. civ., întrucât reclamanții nu puteau sta împreună în această calitate, dat fiind că obiectul pricinii nu este un drept comun, câtă vreme fiecare este parte în câte un contract de credit distinct, reținând că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind o cauză de inadmisibilitate a acțiunii, fiindcă nu se referă la lipsa condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ci numai la lipsa condițiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a justiției, astfel că, instanța a apreciat că pentru o mai bună administrare a justiției se impune judecarea unitară a cererilor reclamanților. Faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în mod expres asupra acestei apărări invocată în întâmpinare face ca instanța de apel să poată suplini motivarea, în sensul celor de mai sus. A fost respinsă și critica pârâtei prin care a susținut că a fost interpretat greșit actul dedus judecății, reținând că în materia contractelor de consum, legiuitorul a urmărit atenuarea principiului potrivit cu care contractul este legea părților, dând instanței de judecată posibilitatea să dispună modificarea clauzelor contractuale sau anularea acestora în măsura în care acestea se apreciază ca fiind abuzive. Astfel, apelanta a interpretat clauza contractuală privitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda în funcție de indicii Libor, exclusiv în favoarea sa, în sensul modificării ratei doar atunci când acest indice crește, dar nu și când acesta scade și că într-adevăr la semnarea contractului reclamanții-intimați au recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, însă banca nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii și că o astfel de majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința reclamanților la momentul încheierii contractului, astfel că nu îi poate obliga pe consumatori la acceptarea ei. Invocarea de către apelantă a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea actelor adiționale care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creșterii, cât și al descreșterii acestuia. Așa cum s-a stabilit și prin raportul de expertiză, pârâta a continuat să aplice și după apariția O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor scădea constant, modificând astfel o dată la 3 luni dobânda reală ce trebuia aplicată. Componenta fixă marja avută în vedere la data încheierii contractului reprezintă diferența dintre dobândă și valoarea indicelui Libor, aceasta din urmă fiind o valoare variabilă. A fost respinsă susținerea că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme instanța de fond și-a motivat convingător și pertinent hotărârea, înfățișând considerentele de fapt și de drept care au condus la respectiva soluție, precum și faptul că expertul contabil nu a utilizat un calcul temeinic, întrucât expertul și-a asumat veridicitatea calculelor din raportul de expertiză sub sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. Cu privire la restituirea comisionului de acordare perceput la data încheierii contractului de credit cu reclamanții, a reținut că acest comision nu face parte din cheltuielile permise de lege, astfel că această clauză este abuzivă și deci nulă de drept, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000. A fost respinsă și critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta nu a susținut în fața instanței de fond că cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat sunt disproporționat de mari în raport de volumul de muncă depus de acesta, și câtă vreme instanța de fond a obligat-o pe pârâtă la cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, sentința fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâta SC O.B.R. SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamanților. În criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut în esență următoarele: - Că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală avându-se în vederea soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, în sensul că, în raport de dispozițiile art. 47 C. proc. civ., legea impune o singură condiție pentru realizarea unei coparticipări procesuale active, respectiv ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligație comună a părților, ori ca drepturile sau obligațiile acestora să aibă aceeași cauză. Recurenta a susținut că raportând prevederile art. 47 C. proc. civ. la obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, în speță nu suntem în prezența unui litisconsorțiu procesual activ facultativ, întrucât obiectul pricinii se sprijină pe contracte de credit distincte, deci pe raporturi juridice diferite, derivând din cauze individuale distincte, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel în mod greșit au luat ca punct de reper noțiunea de marjă a băncii, ca și element de cost în calculul dobânzii care într-adevăr era raportat la indicele de referință, însă nu era alcătuită dintr-o marjă și indicele de referință, în condițiile în care în contractul de credit inițial nu era definită această noțiune de marjă a băncii, aceasta fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, modificată și completată prin Legea nr. 288/2010. Recurenta a arătat că dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind asumat de către părțile contractante prin semnare, că se impunea o eventuală formulă de calcul a dobânzii agreată de ambele părți, pentru respectarea principiului echității. Mai mult decât atât, algoritmul utilizat de instanța de fond, de scădere din cuantumul dobânzii inițiale a valorii indicelui de referință de la data încheierii contractului și însușit de instanța de apel și care se regăsește în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu are nicio bază legală pentru a opera o modificare a dobânzii curente. - S-a mai susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, nu mai era posibilă modificarea clauzelor contractuale, deci nici a celor legate de dobândă, decât numai prin semnarea unui act adițional privind actualizarea nivelului dobânzii, cu atât mai mult cu cât acest act normativ nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor acesteia. - Recurenta a cerut și respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată acordate în fond și apel, care în opina sa sunt prea mari în raport de complexitatea muncii avocatului și că societății sale nu i-au fost comunicate înscrisurile justificative cu privire la onorariile avocațiale. Analizând recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților și că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 47 C. proc. civ., în sensul că nu suntem în prezența unui litisconsorțiu procesual facultativ activ, este nefondat. În cauză, Curtea de Apel Pitești în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, reținând că aplicarea dispozițiilor art. 47 C. proc. civ. nu se referă la lipsa condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ci numai la lipsa condițiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a justiției, astfel că, pentru o mai bună administrare a justiției se impunea judecarea unitară a cererilor reclamanților, după cum de altfel s-a și întâmplat. Practic, instanța a avut în vedere coparticiparea procesuală activă a reclamanților nu ca un litisconsorțiu activ, ci ca soluționare a prezentului litigiu de mai mulți subiecți de drept într-o cauză în care cele trei persoane reclamante au toate aceeași calitate procesuală de clienți ai băncii, ce derivă, este adevărat, din titluri distincte, contractele de credit încheiate, dar care au la bază fapte identice, ele acționând în comun pentru exercitarea abuzivă a clauzelor contractuale de către pârâtă. Nici critica recurentei prin care a susținut că în mod greșit instanța de fond și instanța de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că s-au raportat la marja băncii ca și element de cost în calculul dobânzii, nu poate fi primită. Astfel, se constată că, contractele de credit încheiate de pârâtă cu reclamanții trebuiau să cuprindă ca o consecință a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului și ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestora, clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate cu pregătire înaltă, sancțiunea constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000. Este cunoscut faptul că pentru toate tipurile de contract, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziție a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp. În contextul inflaționist existent, în toate țările se iau în considerare două ipoteze ale dobânzii: nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piață, și reală, ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist. Este adevărat că, la semnarea contractului, reclamanții au recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, dar în cauză se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor, în sensul că nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii. Cum această majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința reclamanților la momentul încheierii contractului, consumatorii nu pot fi obligați la acceptarea ei, cum corect a reținut și instanța de apel. Componenta fixă, marja avută în vedere la data încheierii contractului, reprezintă diferența dintre dobândă și valoarea indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare variabilă. Nici invocarea de către recurentă a aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate fi reținută, întrucât aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea actelor adiționale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creșterii, cât și al descreșterii. Mai mult decât atât, banca avea obligația ca în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele contractuale convenite la încheierea contractului, or în cauză, pârâta a continuat să aplice și după apariția O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor a scăzut constant. În atare situație, cum criticile invocate de recurentă au făcut obiectul examinării instanței de apel, iar decizia este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile recurentei, se constată că și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat. Legat de algoritmul utilizat de instanță pentru determinarea valorii componentei fixe, a marjei, în raport cu care recurenta a susținut că acesta este eronat, întrucât în contractul de credit inițial nu era definită această noțiune de marjă a băncii, se constată că această critică vizează un aspect de netemeinicie, ce nu poate forma obiectul examenului de nelegalitate în recurs. Nefondată este și critica prin care recurenta a susținut disproporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, care în opinia sa au fost prea mari, în raport de volumul de muncă depus de acesta. Este știut că, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau a muncii îndeplinite de avocat. În raport de acest aspect, este de remarcat că instanța de apel a avut în vedere criteriile prevăzute de precitatul text legal, așa încât nu justifică critica de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă, iar aspectele de netemeinicie referitoare la aprecierea proporționalității onorariului cu valoarea pretențiilor deduse judecății sau a complexității cauzei nu se pot reverifica în această cale de atac. Față de considerentele expuse, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC O.B.R. SA București la plata a câte 2.500 RON cheltuieli de judecată, către fiecare dintre intimații-reclamanți V.M.I., M.C.C. și B.E.C.