ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4094/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4094/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 14

aprilie 2012 reclamanții V.M.I., M.C.C., B.E.C. au chemat în judecată pe

pârâtele SC O.B.R. SA București și SC O.B.R. SA - Sucursala Pitești, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă pentru reclamantul

V.M.I., în contractul de credit ipotecar AA din 24 martie 2008, este de 2,94%;

pentru reclamanta M.C.C., în contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie

2007, este de 2,68%; iar pentru B.E.C., în contractul de credit ipotecar CC

este de 3,49%.

să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanților în temeiul contractelor

de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui

de referință Libor la trei luni;

contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă

sumei acordate în baza contractului;

de 3.140,26 CHF pentru reclamantul V.M.I., a sumei de 4.099,52 CHF pentru reclamanta

M.C.C. și a sumei de 2.262,90 CHF pentru reclamanta B.E.C. în echivalentul lei,

reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia

plătită în raport cu prevederile contractuale cu obligarea în continuare la

restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractelor, și

restituirea comisionului de acordare credit.

pârâtei la cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că reclamanții au încheiat cu pârâta contract de credit

ipotecar, în sensul că:

Reclamantul V.M.I. a

încheiat cu pârâta contractul de credit AA din 24 martie 2008 pentru suma de

48.800 CHF, credit cu destinație nevoi personale, că la data semnării

contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,7% pe an, cu precizarea că rata

dobânzii din contract este revizuibilă în funcție de evoluția indicilor de

referință Libor pentru CHF, că indicele de referință Libor pentru CHF era de

2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 2,94%.

Reclamantul M.C.C. a

încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie 2007,

pentru un împrumut de 83.070 CHF, cu destinație cumpărare imobil, că la data

semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,5% pe an, cu

precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcție de

evoluția indicilor de referință Libor pentru CHF, că indicele de referință

Libor pentru CHF era de 2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract

era de 2,68%.

Reclamanta B.E.C. a

încheiat cu pârâta contract de credit ipotecar CC, pentru un împrumut de 59.369

CHF pentru cumpărarea unui imobil, că la data semnării contractului rata

dobânzii a fost stabilită la 6,49% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din

contract este revizuibilă în funcție de evoluția indicilor de referință Libor

pentru CHF, că indicele de referință Libor pentru CHF era de 3%, rezultând că

marja fixă aplicabilă în contract era de 3,49%.

Tribunalul Comercial

Argeș, prin Sentința nr. 915 din 16 mai 2012, a admis acțiunea reclamanților

V.M.I., M.C.C. și B.E.C., a constatat că marja fixă (componenta fixă) cuprinsă

în rata de dobândă aplicabilă în contractele de credit cu reclamanții V.M.I.

este de 2,87; cu M.C.C. este 2,74; cu reclamanta B.E.C. este de 3,74, de la

data încheierii contractelor și până la finalizarea acestora (pentru toată

perioada de valabilitate a contractelor de credit); a obligat pe pârâte la

completarea contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă

precizată de 2,87 pentru reclamantul V.M.I.; de 2,74 pentru reclamantul M.C.C.;

de 3,74 pentru reclamanta B.E.C., în dobânda aferentă sumei acordate în baza

contractului, prin precizarea concludentă a elementelor componente ale

dobânzii; a obligat pe pârâte să recalculeze nivelul dobânzii percepute

reclamanților în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixă

la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor, precum și să restituie

sumele de bani plătite de reclamanți de la data semnării contractelor de credit

până la data efectuării expertizei tehnice și în continuare până la efectuarea

modificărilor dispuse în contractele de credit ce sunt în sumă de 5.901,15 CHF

pentru reclamantul M.C.C.; 3.324,71 CHF pentru reclamanta B.E.C.; 4.398,43 CHF

pentru reclamantul V.M.I.

Au mai fost obligate

pârâtele să restituie comisionul de acordare credit perceput la data încheierii

contractelor de credit cu reclamanții B.E.C. și M.C.C.; să modifice contractele

de credit în sensul de a preciza că rata de dobândă poate fi modificată

exclusiv prin fluctuațiile indicelui Libor, precum și la plata cheltuielilor de

judecată de 670 RON onorariu expertiză; 3.720 RON onorariu avocat și taxă de

timbru în sumă de 588 RON, pentru reclamanta B.E.C.; 745 RON pentru reclamantul

V.M.I.; 929 RON, pentru reclamanta M.C.C.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Expertiza tehnică de

specialitate a utilizat indice Libor pentru francul elvețian (CHF) cu

maturitate la 3 luni ca fiind indicele de referință cel mai uzitat de

instituțiile bancare așa încât la data încheierii contractelor de împrumut

bancar indicele mediu de referință Libor și marja fixă din luna de acordare a

creditelor erau pentru reclamantul M.C.C. dobândă conform contract 5,5%, indice

Libor 2,751 rezultând o diferență de 2,749; pentru reclamantul V.M.I. rezultă o

dobândă conform contractului de 5,7%, indice Libor 2,829 cu o diferență de

2,871 și pentru reclamanta B.E.C. dobândă conform contract 6,49% cu indice

Libor 2,748 și o diferență de 3,742.

Legat de evoluția

indicelui Libor de la data încheierii contractelor și până la data efectuării

raportului de expertiză, respectiv 2 aprilie 2012, și prezentată în tabel de

către expert, s-a arătat că evoluția indicelor Libor nu se reflectă în

modificarea ratei dobânzii la creditele acordate reclamanților.

Cât privește suma de

bani achitată de reclamanți potrivit graficelor de rambursare și extraselor de

cont bancar menționate în anexa 1, 2 și 3 la raportul de expertiză, pentru

M.C.C. este de 31.803,36 până la data de 12 martie 2012 data expertizei, pentru

V.M.I. este de 15.152,76 și pentru B.E.C. este de 16.118,98 tot până la data de

12 martie 2012, data expertizei.

În ce privește suma

de bani ce trebuia plătită de reclamanți de la data încheierii contractelor

până la data promovării acțiunii, respectiv efectuării expertizei și cuprinse

în anexele 4, 5, 6 la raport sunt de: pentru M.C.C. - 25.902,25; pentru

reclamantul V.M.I. - 10.754,26 și pentru B.E.C. - 12.794,27, până la data de 12

martie 2012, data expertizei.

S-a reținut de către

expert că reclamanții au plătit în plus până la data efectuării expertizei 12

martie 2012, 5.901,15 CHF pentru reclamanta M.C.C.; 4.398,43 CHF pentru V.M.I.

și pentru B.E.C. 3.324,71 CHF.

În ce privește

dobânda pentru luna februarie 2012 ca ultimă lună luată în calcul la efectuarea

expertizei pentru creditul contractat de reclamanta M.C.C. este de 2,801%,

pentru creditul contractat de V.M.I. este de 2,918% și pentru creditul

contractat de reclamanta B.E.C. este de 3,794%.

S-a reținut, de

asemenea, de expertiză că, comisionul de acordare credit achitat de reclamanți

este pentru reclamanta M.C.C. de 1.661,40 CHF, pentru B.E.C. este de 1.187 CHF.

La raportul de

expertiză menționat pârâta a formulat obiecțiuni arătând că din calculele pe

care le-a făcut, expertul nu a ținut cont de prevederile clauzelor contractuale,

iar instanța a analizat obiecțiunile și a apreciat că expertiza a răspuns

obiectivelor stabilite în cadrul ședințelor de judecată.

Instanța a reținut că

la data semnării contractelor de credit de către părțile contractante erau în

vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind

protecția consumatorului, Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al

contractelor de credit.

Ca o consecință a

actelor normative menționate mai sus, contractele de credit propuse de pârâtă către

reclamanți trebuiau să cuprindă întru totul dispozițiile actelor normative

menționate și în acest sens, art. 1 din Legea nr. 193/2000 a impus

obligativitatea comercianților de a include în contractele de credit clauze

clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe

de specialitate cu pregătire înaltă.

Alin. (2) din actul

normativ precizat mai sus interzice stipularea în contracte a unor clauze

abuzive, iar sancțiunea prevăzută de lege în cazul menționării în conținutul contractelor

a unor astfel de clauze este aceea că acestea nu vor produce efecte față de

consumator fiind considerate nule de drept, sancțiune prevăzută de art. 6 din

Legea nr. 193/2000.

Definiția clauzei

abuzive este prevăzută și în art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 privind

protecția consumatorului care prevede că, clauza abuzivă este o clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin Decizia civilă

nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta O.B.R. SA București, împotriva

Sentinței civile nr. 915 din 16 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Comercial

Argeș, intimați fiind reclamanții V.M.I., M.C.C. și B.E.C. și pârâta O.B.R. SA

Sucursala Pitești.

A obligat pârâta la

câte 1.240 RON, cheltuieli de judecată către fiecare intimat persoană fizică.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că necomunicarea

către apelantă a încheierii de amânare a pronunțării nu atrage nulitatea

hotărârii, întrucât dispozițiile art. 266 alin. (3) C. proc. civ. dispun că

hotărârea se comunică părților numai atunci când aceasta este necesară pentru

curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, situație ce nu se

regăsește în cauză.

Curtea de Apel

Pitești a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin

întâmpinare, prin care a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 47 C. proc. civ., întrucât reclamanții nu puteau sta împreună în această

calitate, dat fiind că obiectul pricinii nu este un drept comun, câtă vreme

fiecare este parte în câte un contract de credit distinct, reținând că aceasta

nu poate fi apreciată ca fiind o cauză de inadmisibilitate a acțiunii, fiindcă

nu se referă la lipsa condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ci numai la

lipsa condițiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a

justiției, astfel că, instanța a apreciat că pentru o mai bună administrare a

justiției se impune judecarea unitară a cererilor reclamanților.

Faptul că instanța de

fond nu s-a pronunțat în mod expres asupra acestei apărări invocată în

întâmpinare face ca instanța de apel să poată suplini motivarea, în sensul

celor de mai sus.

A fost respinsă și

critica pârâtei prin care a susținut că a fost interpretat greșit actul dedus

judecății, reținând că în materia contractelor de consum, legiuitorul a urmărit

atenuarea principiului potrivit cu care contractul este legea părților, dând

instanței de judecată posibilitatea să dispună modificarea clauzelor

contractuale sau anularea acestora în măsura în care acestea se apreciază ca

fiind abuzive.

Astfel, apelanta a

interpretat clauza contractuală privitoare la dreptul băncii de a modifica

dobânda în funcție de indicii Libor, exclusiv în favoarea sa, în sensul

modificării ratei doar atunci când acest indice crește, dar nu și când acesta

scade și că într-adevăr la semnarea contractului reclamanții-intimați au

recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de

modificarea indicilor de referință, însă banca nu a diminuat dobânda atunci

când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri

ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se constantă prin majorarea

componentei fixe a dobânzii și că o astfel de majorare a componentei fixe nu a

fost adusă la cunoștința reclamanților la momentul încheierii contractului,

astfel că nu îi poate obliga pe consumatori la acceptarea ei.

Invocarea de către

apelantă a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate conduce la o altă

concluzie, deoarece aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea

actelor adiționale care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în

raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creșterii, cât și al

descreșterii acestuia.

Așa cum s-a stabilit

și prin raportul de expertiză, pârâta a continuat să aplice și după apariția

O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor scădea

constant, modificând astfel o dată la 3 luni dobânda reală ce trebuia aplicată.

Componenta fixă marja

avută în vedere la data încheierii contractului reprezintă diferența dintre

dobândă și valoarea indicelui Libor, aceasta din urmă fiind o valoare

variabilă.

A fost respinsă

susținerea că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme

instanța de fond și-a motivat convingător și pertinent hotărârea, înfățișând

considerentele de fapt și de drept care au condus la respectiva soluție, precum

și faptul că expertul contabil nu a utilizat un calcul temeinic, întrucât

expertul și-a asumat veridicitatea calculelor din raportul de expertiză sub

sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Cu privire la

restituirea comisionului de acordare perceput la data încheierii contractului

de credit cu reclamanții, a reținut că acest comision nu face parte din

cheltuielile permise de lege, astfel că această clauză este abuzivă și deci

nulă de drept, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000.

A fost respinsă și

critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta

nu a susținut în fața instanței de fond că cheltuielile de judecată

reprezentând onorariu de avocat sunt disproporționat de mari în raport de

volumul de muncă depus de acesta, și câtă vreme instanța de fond a obligat-o pe

pârâtă la cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar,

sentința fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Împotriva Deciziei

civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția I civilă, a declarat recurs pârâta SC O.B.R. SA București, întemeiat pe

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate,

solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea

apelului și respingerea acțiunii reclamanților.

În criticile

formulate, recurenta-pârâtă a susținut în esență următoarele:

- Că decizia

pronunțată de instanța de apel este nelegală avându-se în vederea soluția dată

excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, asupra căreia instanța de

apel nu s-a pronunțat, în sensul că, în raport de dispozițiile art. 47 C. proc.

civ., legea impune o singură condiție pentru realizarea unei coparticipări

procesuale active, respectiv ca obiectul pricinii să fie un drept sau o

obligație comună a părților, ori ca drepturile sau obligațiile acestora să aibă

aceeași cauză.

Recurenta a susținut

că raportând prevederile art. 47 C. proc. civ. la obiectul prezentei cereri de

chemare în judecată, în speță nu suntem în prezența unui litisconsorțiu

procesual activ facultativ, întrucât obiectul pricinii se sprijină pe contracte

de credit distincte, deci pe raporturi juridice diferite, derivând din cauze

individuale distincte, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Că decizia

instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât atât

instanța de fond, cât și instanța de apel în mod greșit au luat ca punct de

reper noțiunea de marjă a băncii, ca și element de cost în calculul dobânzii

care într-adevăr era raportat la indicele de referință, însă nu era alcătuită

dintr-o marjă și indicele de referință, în condițiile în care în contractul de

credit inițial nu era definită această noțiune de marjă a băncii, aceasta fiind

introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, modificată și completată prin Legea nr.

288/2010.

Recurenta a arătat că

dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind

asumat de către părțile contractante prin semnare, că se impunea o eventuală

formulă de calcul a dobânzii agreată de ambele părți, pentru respectarea

principiului echității.

Mai mult decât atât,

algoritmul utilizat de instanța de fond, de scădere din cuantumul dobânzii

inițiale a valorii indicelui de referință de la data încheierii contractului și

însușit de instanța de apel și care se regăsește în raportul de expertiză

contabilă efectuat în cauză, nu are nicio bază legală pentru a opera o

modificare a dobânzii curente.

- S-a mai susținut că

decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că odată

cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, nu mai era posibilă modificarea

clauzelor contractuale, deci nici a celor legate de dobândă, decât numai prin

semnarea unui act adițional privind actualizarea nivelului dobânzii, cu atât

mai mult cu cât acest act normativ nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru

implementarea prevederilor acesteia.

- Recurenta a cerut

și respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată acordate în

fond și apel, care în opina sa sunt prea mari în raport de complexitatea muncii

avocatului și că societății sale nu i-au fost comunicate înscrisurile justificative

cu privire la onorariile avocațiale.

Analizând recursul

declarat de pârâta SC O.B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 92/2012

din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând

cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a

susținut că instanța de apel a soluționat greșit excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților și că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 47 C.

proc. civ., în sensul că nu suntem în prezența unui litisconsorțiu procesual

facultativ activ, este nefondat.

În cauză, Curtea de

Apel Pitești în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii

reclamanților, reținând că aplicarea dispozițiilor art. 47 C. proc. civ. nu se

referă la lipsa condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ci numai la lipsa

condițiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a justiției,

astfel că, pentru o mai bună administrare a justiției se impunea judecarea

unitară a cererilor reclamanților, după cum de altfel s-a și întâmplat.

Practic, instanța a

avut în vedere coparticiparea procesuală activă a reclamanților nu ca un

litisconsorțiu activ, ci ca soluționare a prezentului litigiu de mai mulți

subiecți de drept într-o cauză în care cele trei persoane reclamante au toate

aceeași calitate procesuală de clienți ai băncii, ce derivă, este adevărat, din

titluri distincte, contractele de credit încheiate, dar care au la bază fapte

identice, ele acționând în comun pentru exercitarea abuzivă a clauzelor

contractuale de către pârâtă.

Nici critica

recurentei prin care a susținut că în mod greșit instanța de fond și instanța

de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că s-au

raportat la marja băncii ca și element de cost în calculul dobânzii, nu poate

fi primită.

Astfel, se constată

că, contractele de credit încheiate de pârâtă cu reclamanții trebuiau să

cuprindă ca o consecință a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului și ale Legii nr.

289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data

încheierii acestora, clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să

nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate cu pregătire înaltă, sancțiunea

constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Este cunoscut faptul

că pentru toate tipurile de contract, dobânda este prețul plătit în schimbul

punerii la dispoziție a unui subiect economic a capitalului necesar, rata

dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită

unitate de timp.

În contextul

inflaționist existent, în toate țările se iau în considerare două ipoteze ale

dobânzii: nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piață, și reală, ca

diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului,

determinat de evoluția procesului inflaționist.

Este adevărat că, la

semnarea contractului, reclamanții au recunoscut băncii dreptul de a modifica

unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, dar

în cauză se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai

în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor,

în sensul că nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar

atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda

menținându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii. Cum această

majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința reclamanților la

momentul încheierii contractului, consumatorii nu pot fi obligați la acceptarea

ei, cum corect a reținut și instanța de apel.

Componenta fixă,

marja avută în vedere la data încheierii contractului, reprezintă diferența

dintre dobândă și valoarea indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare

variabilă.

Nici invocarea de către

recurentă a aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate fi

reținută, întrucât aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea

actelor adiționale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este

variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul

creșterii, cât și al descreșterii.

Mai mult decât atât,

banca avea obligația ca în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele

contractuale convenite la încheierea contractului, or în cauză, pârâta a

continuat să aplice și după apariția O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată,

chiar dacă indicele Libor a scăzut constant.

În atare situație,

cum criticile invocate de recurentă au făcut obiectul examinării instanței de

apel, iar decizia este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept pe

care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru

care au fost înlăturate cererile recurentei, se constată că și motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat.

Legat de algoritmul

utilizat de instanță pentru determinarea valorii componentei fixe, a marjei, în

raport cu care recurenta a susținut că acesta este eronat, întrucât în contractul

de credit inițial nu era definită această noțiune de marjă a băncii, se

constată că această critică vizează un aspect de netemeinicie, ce nu poate

forma obiectul examenului de nelegalitate în recurs.

Nefondată este și

critica prin care recurenta a susținut disproporționalitatea cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariul de avocat, care în opinia sa au fost prea mari,

în raport de volumul de muncă depus de acesta.

Este știut că,

potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească

sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau a muncii îndeplinite de

avocat.

În raport de acest

aspect, este de remarcat că instanța de apel a avut în vedere criteriile

prevăzute de precitatul text legal, așa încât nu justifică critica de

nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă, iar aspectele de netemeinicie

referitoare la aprecierea proporționalității onorariului cu valoarea

pretențiilor deduse judecății sau a complexității cauzei nu se pot reverifica

în această cale de atac.

Față de

considerentele expuse, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA București împotriva Deciziei civile

nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

I civilă.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC O.B.R. SA

București la plata a câte 2.500 RON cheltuieli de judecată, către fiecare

dintre intimații-reclamanți V.M.I., M.C.C. și B.E.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA București împotriva Deciziei civile

nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

I civilă.

Obligă

recurenta-pârâtă SC O.B.R. SA București la plata a câte 2.500 RON cheltuieli de

judecată către fiecare dintre intimații-reclamanți V.M.I., M.C.C. și B.E.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ