ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1293/2013

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Comercial Argeș la data de 25 noiembrie 2010, reclamantul N.C.C.

a chemat în judecată pe pârâtele O. Bank România SA - Sucursala Pitești și O. Bank România SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1 .Constatarea faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă în Contractul de credit ipotecar din 24 septembrie 2007 este de 2,75% începând de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia; 2. Completarea prevederilor art. 6 din contract în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii de 2,75% în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului; 3. Restituirea sumei de 3.159,49 CHF reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractului și obligarea în continuare la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea efectivă a contractului.

4. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat un contract de credit ipotecar cu O. Bank România SA - Sucursala Pitești, împrumutând suma de 47.000 CHF pentru cumpărarea unui imobil. Părțile au stipulat în cuprinsul contractului că dobânda aferentă creditului este de 5,5 % pe an, revizuibilă în funcție de evoluția indicatorilor de referință LIBOR pentru CHF, care la data semnării contractului - 24 septembrie 2007 - era de 2,75%. în consecință, la acea dată marja fixă a dobânzii era de 2,75%.

În pofida art. 19.1 din contract și a art. 9 din Legea nr. 190/1999, fără acordul reclamantului și chiar cu ignorarea poziției exprese de împotrivire a acestuia, pârâta, instituția bancară nu a respectat formula de calcul al dobânzii și a modificat în mod unilateral contractul, percepând o marjă fixă mai mare (6,49% pe an) decât cea prevăzută în contract, ceea ce a făcut ca reclamantul să plătească fără justificare suma de 3.159,49 CHF. La data de 30 iunie 2011 reclamantul și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 4.091,77 CHF, echivalentul sumei de 14.483,23 RON, conform concluziilor raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză. Prin sentința nr. 1492/C din 10 octombrie 2011, Tribunalul Comercial Argeș, a respins cererea reclamantului, așa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia nr. 38/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantului și au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 4.091,77 CHF, în echivalent RON la data plății (suma calculată până la 13 iunie 2011) precum și la 11.273 RON cheltuieli de judecată, fiind menținută în rest, sentința apelată. Intimatele-pârâtele au mai fost obligate să plătească apelantului reclamant suma de 1.784,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că părțile au încheiat contractul de credit ipotecar din 24 septembrie 2007, sub incidența Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

În contract s-a prevăzut, la art. 6, că dobânda este revizuibilă în conformitate cu politica băncii, banca rezervându-și dreptul de a revizui periodic rata dobânzii în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută, fără consimțământul clientului. S-a stabilit modul de calcul al dobânzii lunare aferentă creditului și s-a precizat că, la momentul încheierii contractului, rata dobânzii era de 5,5%. Instanța de apel a reținut că nu s-au arătat în mod clar elementele care compun dobânda și întinderea lor procentuală. Potrivit art. 969 și 970 C. civ. de la 1864, în vigoare la data semnării contractului: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" și „trebuie executate cu bună-credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa". Potrivit art. 969, art. 982 și art. 983: „Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului", „Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg", iar „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă". Potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1999 la data încheierii contractului: „în cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract (...)". Din dispozițiile contractuale și legale sus citate, instanța de apel a apreciat că banca putea revizui dobânda doar pentru variații ale indicatorului de referință pentru valuta în care a fost acordat creditul, în speță pentru LIBOR, „politica băncii" neputând fi interpretată în sensul că permitea concentrarea și a altor motive de variație a dobânzii, ce nu trebuiau evidențiate și explicate clientului la data semnării contractului.

Începând cu 12 mai 2008, banca a procedat la majorarea dobânzii de la 5,5%, cât era la momentul semnării contractului, la 6,49%, invocând „creșterea dobânzilor de referință pe piața financiar bancară din România, afișate de Banca Națională a României (în cazul creditelor în RON) și pe cea internațională (în cazul creditelor în valută), generând astfel creșterea costurilor de finanțare a băncii" (dosar fond). Din expertiza contabilă efectuată în cauză s-a reținut că în perioada septembrie 2007 (data semnării contractului) și iunie 2008 (data majorării dobânzii) indicele LIBOR ar fi putut determina o crește a dobânzii de până la 5,579%, iar nu de până la 6,49% cum a practicat banca. Prin urmare, nu indicele LIBOR a fost cel care a stat la baza majorării dobânzii realizată de bancă la 6,49%.

După respectiva majorare de dobândă, la data de 27 decembrie 2008, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 174/2008, care a modificat lit. a) a art. 14 din Legea nr. 190/1990 astfel: „a) variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru". Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nici sub imperiul noii modificări legislative banca nu putea modifica dobânda prin raportare la alte criterii decât indicele de referință incident în relația contractuală cu reclamantul. Cât privește O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, apelantul reclamant a notificat banca în termenul prevăzut de Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea respectivei ordonanțe de urgență că nu acceptă modificările impuse de acest act normativ.

Prin urmare, între părți a continuat să se deruleze contractul de credit cu clauzele inițiale și cu dobânda calculată de bancă la 6,49%. Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a apreciat că dobânda respectivă a fost calculată contrar clauzelor contractuale și contrar Legii nr. 190/1999. Din expertiza întocmită în cauză s-a reținut că evoluția indicelui LIBOR pentru CHF, de la data modificării dobânzii de către bancă și până la data expertizei, ar fi putut determina chiar o scădere a dobânzii și că, având în vedere dobânda pe care banca fi avut dreptul să o perceapă și cea pe care a perceput-o în fapt, în perioada totală de contract expertizată 11 octombrie 2007-13 iunie 2011, reclamantul a plătit în plus 4.091,77 CHF cu titlu de dobândă (dosar fond).

Concluzionând în sensul că dobânda practicată de bancă nu putea varia decât în funcție de indicele de referință LIBOR și că referirea la orice alt motiv de variație nu se înscrie în contractul derulat de părți până în prezent, având în vedere și calculele expertizei judiciare, instanța de apel a constatat că cererea reclamantului pentru restituirea echivalentului în RON al sumei de 4.091,77 CHF este îndreptățită. Cât privește celelalte pretenții, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de respingere a acestora este fondată, întrucât contractul de credit a fost încheiat sub imperiul C. civ. din 1864. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 25 noiembrie 2010, prin urmare sub imperiul aceluiași C. civ., potrivit căruia (art. 969 citat mai sus) contractul este legea părților.

Respectivul act normativ nu permite instanței judecătorești să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expună drepturile și obligațiile lor ori să definească termenii contractuali. Ceea ce este permis instanței, la cererea uneia din părțile contractante, este vă verifice în ce măsură cealaltă parte a interpretat corect, potrivit voinței părților și legii, clauzele respective și Ie-a respectat și să dispună măsuri de remediere a efectelor acțiunilor deja realizate. Intervenția instanței în sensul dorit de reclamant nu este posibilă nici sub imperiul Noului C. civ. reprezentat de Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 01 octombrie 2011. Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.

„Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa". Prin urmare, instanța de apel a considerat că Noul C. civ. nu este aplicabil speței, astfel că orice referiri la acesta sunt străine de cauză. Instanța de apel a menținut în rest sentința, anume în ce privește soluția de respingere a capetelor de cerere referitoare la constatarea faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă în contractul de credit ipotecar este de 2,75% începând de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia, respectiv completarea prevederilor art. 6 din contract în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii de 2,75% în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs atât reclamantul N.C.C., cât și pârâtele O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești. 1. Recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia Curții de Apel Pitești este rezultatul aplicării greșite a legii. Astfel, recurentul reclamant a susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția considerând că nu poate să constate că în contractul de credit este aplicabilă o marjă fixă a băncii de 2,75%, și, pe cale de consecință să completeze prevederile art. 6 din Contract, în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii de 2,75% (capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată), deoarece vechiul C. civ.

„nu permite instanței judecătorești să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expună drepturile și obligațiile lor"(decizie). Recurentul a învederat că și-a întemeiat primele două capete de cerere pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului, care este derogatorie și specială în raport cu C. civ. în vigoare la data semnării contractului, iar dispozițiile C. civ. le-am invocat numai cu privire la regulile de interpretare a clauzelor contractuale.

Recurentul a subliniat că prin acțiune a cerut tocmai să se constate o situație deja reglementată prin contract (și anume marja fixă a băncii), dar încălcată de către instituția de credit, iar instanța de judecată a fost solicitată să îndrepte comportamentul abuziv al băncii, invocând dreptul consumatorului de a se adresa justiției în cazul constatării unui dezechilibru între consumator și prestatorul de servicii și este permisă intervenția instanțelor judecătorești asupra clauzelor contractelor care sunt defavorabile consumatorilor. Art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 art. 14 din Legea nr. 193/2000 în baza art. 54 și 75 din Legea nr. 296/2004 - Codul consumului și art. 3 lit. b) și 10 lit. b) din O.G.

nr. 21/1992. Recurentul a mai solicitat să se facă aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, deoarece banca are o poziție dominantă în raport cu cealaltă parte, de a executa contractul în mod defavorabil subsemnatului. Având în vedere poziția dominantă a băncii în raport cu recurentul, acesta a susținut că i-au fost impuse clauzele contractului de credit și având în vedere principiile expuse mai sus, consideră că prevederile contractuale nu pot fi interpretate decât în favoarea lui (a celui care s-a obligat la plata creditului), în sensul aplicării dobânzii în formula de calcul: indicele LIBOR + marja fixă de 2,75%.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu a motivat menținerea soluției Tribunalului Comercial Argeș cu privire la capătul 4 de cerere, referitor la obligarea în continuare a băncii la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea efectivă a Contractului, acest capăt de cerere fiind accesoriu capătului 3 (care a fost admis în apel), astfel că trebuia admisă obligarea în continuare a băncii la restituirea dobânzilor nedatorate și după data de 13 iunie 2011, deoarece banca a perceput în continuare o dobândă nejustificată și după această dată. 1. Recurentele pârâte au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, modificarea in parte a deciziei civile nr. 38/A din 06 iunie 2012, în sensul respingerii capătului de cerere referitor la obligarea acesteia la plata către reclamantul N.C.C.

a sumei de 4091,77 CHF în echivalent RON la data plații (suma calculată până la 13 iunie 2011), respingerea capătului de cerere referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului N.C.C. în sumă de 1.884,5 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în apel, și respingerea capătului de cerere referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.595,8 RON în favoarea reclamantului N.C.C.

(cuantumul sumei de 4.595,8 RON a fost indicat în cuprinsul încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 1785/1259/2010* la data de 02 iulie 2012) pentru următoarele motive: Pârâtele au susținut că în mod eronat, instanța de apel a reținut în împrejurarea că: „concluzionând în sensul că dobânda practicată de bancă nu putea varia decât în funcție de indicele de referință LIBOR și că referirea la orice alt motiv de variație nu se înscrie în contractul derulat de părți până în prezent, având în vedere și calculele expertizei judiciare, Curtea constată că cererea reclamantului pentru restituirea echivalentului în RON al sumei de 4.091,77 CHF este îndreptățită (...) „va admite apelul și va schimba în parte sentința, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului și obligării pârâtelor să plătească acestuia suma de 4.091,77 CHF (calculată până la 13 iunie 2011), în echivalent RON la data plății". Instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că, la data contractării creditului de către împrumutatul N.M.M.

cursul RON/CHF avea valoarea de 1,9894 RON/1 CHF, iar, la data pronunțării deciziei civile nr. 38, și anume 06 iunie 2012, cursul oficial afișat de Banca Națională a României este de 3,7182 RON/1 CHF. Față de această împrejurare, s-a susținut că riscul valutar este al celui care solicită acordarea unui credit într-altă monedă în afara celei în care încasează veniturile, iar prin menținerea unei asemenea soluții ar rezulta fără putință de tăgadă că patrimoniul reclamantului s-ar îmbogăți nejustificat cu suma de bani rezultată din conversia sumei de 4.091,77 CHF la data efectivă a plății. Astfel, odată cu depunerea cererii de accesare a unui credit în valută și semnarea contractului prin care acesta s-a acordat, practic clientul a acceptat să suporte riscul valutar ce derivă din cursul de schimb față de moneda în care realizează veniturile.

Or, din moment ce clientul a ales să își asume riscul valutar, decizia instanței de a plasa acest risc în sarcina subscrisei este injustă, fiind încălcate prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Totodată, soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică și cu privire la însușirea concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în Dosarul nr. 1785/1259/2010 al Tribunalului Comercial Argeș, prin care expertul contabil reține împrejurarea că „dobânda variabilă este formată din „marja fixă" la care se adaugă „indicele de referința", care diferă în funcție de monedă, pentru CHF indicele de referință este LIBOR.

În obiecțiunile formulate la raportul de expertiză dispus și efectuat în Dosarul nr. 1785/1259/2010 al Tribunalului Comercial Argeș, pârâta a arătat faptul că, la data acordării creditului, și anume 24 septembrie 2007 legislația în vigoare aplicabilă tipului de produs contractat de către reclamant nu prevedea obligativitatea introducerii în contractul de credit a formulei de calcul a dobânzii. Așadar, nu se poate reține concluzia expertului contabil din cuprinsul raportului de expertiză, în sensul că, la data acordării creditului cu dobândă variabilă din 24 septembrie 2007, dobânda era compusă din marja fixă+indice de referință. Obligativitatea introducerii „marjei fixe" în contractele de credit a fost legiferată abia prin O.U.G.

nr. 50/2010. Practic soluția instanței de apel este lipsită de sens pentru că a dispus admiterea capătului de cerere privind obligarea la restituirea sumei de 4.091,77 CHF reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractului de credit, cu însușirea concluziilor raportului de expertiză contabilă din care rezultă că dobânda variabilă este formată din „marja fixă" la care se adaugă „indicele de referință", care diferă în funcție de monedă, pentru CHF indicele de referință este LIBOR, însă respinge celelalte pretenții ale cererii de chemare în judecată cu motivarea că „respectivul act normativ (n.n. art. 969 C. civ.) nu permite instanței judecătorești să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expună drepturile și obligațiile lor ori să definească termenii contractuali.

Așadar, pe de o parte, instanța de apel a dat dovadă de ingerință în acordul de voință a părților, care au stabilit la momentul încheierii contractului de credit că dobânda este variabilă și că nu este compusă dintr-o formulă de calcul a dobânzii, însă, pe de altă parte, instanța de apel apreciază că actul normativ în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și la momentul încheierii contractului de credit, și anume art. 969 C. civ. de la 1864, nu permit instanței de judecată să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expună drepturile și obligațiile lor ori să definească termenii contractuali. Pârâta a formulat critici și în legătură cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, susținând cuantumul exagerat al acestora.

Ambele părți au depus întâmpinări la recursul părții adverse, solicitând respingerea căii de atac declarate de partea potrivnică, iar reclamantul a invocat, în plus, și excepția nulității recursului pârâtelor. Cât privește excepția nulității recursului declarat de către pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a o respinge întrucât, așa cum lesne rezultă din cele ce preced, pârâtele au indicat temeiurile de drept ale cererii de recurs și au dezvoltat criticile formulate, fiind la adăpost de sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de către recurentul-reclamant și de către recurentele-pârâte, răspunzând printr-un considerent comun ambelor recursuri, va respinge recursul declarat de reclamantul N.C.C.

și va admite recursul declarat de pârâtele O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești, va modifica decizia atacată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantul N.C.C. împotriva sentinței civile nr. 1492/C din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Comercial Argeș, pe care o va menține. Înalta Curte de Casație și Justiție va retine că recurentul-reclamant formulează un recurs în care tinde să creeze, în această fază procesuală, un hibrid între o acțiune consumeristă și una de drept comun, substanța raportului juridic izvorând din dreptul comun. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe O.U.G. nr. 50/2010, și în raport de acest temei de drept se va pronunța Curtea, iar nu în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Se va reține că, în baza Contractului de credit ipotecar din 24 septembrie 2007, reclamantul a împrumutat de la pârâte suma de 47.000 CHF pe o perioadă de 300 de luni (25 de ani), pentru achiziționarea unui imobil. Potrivit art. 6 din Contract, dobânda împrumutului este revizuibilă în conformitate cu politica Băncii. în acest sens, „Banca își rezervă dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii, în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută, modificările ratei de dobândă fiind aplicabile, fără a fi necesar consimțământul clientului". Totodată, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 sunt în același sens, la momentul contractării creditului, rata dobânzii curente aplicabilă creditului contractat de reclamant fiind de 5,5 %. De la data contractării creditului și până la intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G.

nr. 147/2008, creditul contractat de către reclamant a suferit o singură modificare a dobânzii, de la 5,5% la 6,49% începând cu data de 12 mai 2008. Ulterior, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, care prin art. 95 a statuat modalitățile de calcul ale dobânzii. De altfel, prin adresele din 05 iunie 2009, din 17 iulie 2009, din 25 august 2010, pârâtele au comunicat reclamantului atât modificarea dobânzii creditului (raportându-se la indici de referință), cât și posibilitatea restructurării creditului, în anumite circumstanțe prevăzute de ordonanță, precum și alte facilități. Instanța de apel a intervenit în acordul de voință a părților, care au stabilit în mod neîndoielnic, la momentul încheierii contractului credit, că dobânda este variabilă și nu este compusă dintr-o formulă de calcul a dobânzii.

Instanța de apel, deși apreciază că actul normativ în vigoare ia momentul introducerii cererii de chemare în judecată și la momentul încheierii contractului de credit, anume art. 969 din Vechiul C. civ., nu permite instanței de judecată să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele contractuale, obligă totuși pârâta la restituirea sumei de 4.091,77 CHF ca dobândă calculată potrivit unei formule de calcul asupra căreia părțile nu au convenit, compusă din marjă+indice de referință. Instanța de apel, prin interpretarea regulilor prevăzute de lege, nu poate trece peste voința comună exprimată de părți în cuprinsul contractului. Practic, instanța de apel interpretează contractul părților dincolo de limitele legii, căci ajunge să altereze voința comună a părților, impunând cu forța deciziei judecătorești voința debitorului în contra voinței creditorului.

În ceea ce privește mențiunea recurentului-reclamant din cuprinsul întâmpinării, în sensul că: „decizia Curții de Apel Pitești este irevocabilă față de Sucursala Argeș a O. Bank, deoarece aceasta nu a declarat recurs împotriva acestei hotărâri judecătorești", se impune înlăturarea acesteia, având în vedere că în cauză operează litisconsorțiul procesual pasiv facultativ, astfel cum este acesta reglementat de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că efectele deciziei din recurs se extind și asupra Sucursalei Pitești a O. Bank România SA.

În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant, în sensul ca instanța de recurs să dispună modificarea deciziei atacate, admiterea în totalitate a acțiunii și aplicarea unei dobânzi exprimată în formula de calcul: indicele de referință+marja fixă, admiterea acțiunii promovată de către acesta, cu obligarea pârâtei la calcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: marja fixă de 2,91%+valoarea indicelui de referință LIBOR pentru CHF la 3 luni, se va reține că în contractul părților nu era definită o marjă a băncii, la acel moment neexistând o prevedere legală care să o oblige la indicarea unui asemenea element de cost în calculul dobânzii.

Așadar, recurentul-reclamant, dar și instanța de apel se află în eroare atunci când iau ca reper noțiunea de „marjă" a băncii, această noțiune fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010. Dobânda era raportată la indicele de referință, însă nu era alcătuită dintr-o marjă și un indicele de referință. în plus, dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind asumat de către părțile contractante prin semnare. O eventuală formulă de calcul a dobânzii ar trebui agreată de ambele părți contractante, astfel încât să fie respectat principiul echității. Mai mult decât atât, algoritmul solicitat de către recurentul-reclamant a fi utilizat de către instanța de recurs, de aplicare a unei formule de calcul a dobânzii compusă din marja fixă de 2,75%+indice de referință, nu au nicio bază legală sau contractuală pentru a opera o asemenea modificare a dobânzii curente.

Mai mult decât atât, la momentul acordării creditului, legislația în vigoare nu prevedea în sarcina creditorilor menționarea dobânzii ca fiind compusă din marjă+indice de referința sau o periodicitate la care banca era obligată să actualizeze rata de dobândă. Or, acolo unde legea nu a impus această situație la momentul încheierii contractelor de credit, nici instanța de judecată nu poate reține împrejurarea ca la momentul încheierii contractului de credit, părțile au avut în vedere faptul că dobânda este reprezentată printr-o formulă de calcul. Obligativitatea introducerii „marjei fixe" în contractele de credit a fost legiferată abia prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificată și completată prin Legea nr. 288/2010.

Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta.

Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin C.D.S. și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România.

Prima este percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară. în cazul României, în cazul liniilor de credit, prima C.D.S. este, în prezent, de aproximativ 3,8 puncte procentuale. În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, și costul serviciilor proprii de creditare. Pentru înțelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudența bancară, destinația creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar și rambursarea creditelor la scadență sunt principii ale creditării. Pentru toate tipurile de credit, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În contextul inflaționist existent, în toate țările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piață) și reală (ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist). Așadar, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale „lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului" (art. 1203 C. civ. napoleonean). în procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente. Prețul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei.

El este amplu reglementat de norme interne și internaționale finaciar-bancare și se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcționare a instituțiilor bancare: prudența bancară și disiparea riscului, în accord cu Standardele contabile internaționale - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat și de România de la 01 ianuarie 2012. Așadar, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți.

Este motivul pentru care banca oferă clienților produse/sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul prețul produsului său expus la raft. Analizând dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 privitoare la dobânzile contractuale, urmează a se observa faptul că legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzilor ci a impus doar transparență în redactarea clauzelor contractuale, în sensul de a lega dobânda aplicabilă unui contract de un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/ rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, funcție de valuta creditului acordat, la care creditorul poate adăuga o marjă, fără ca aceasta să fie în vreun fel limitată de actul normativ.

O.U.G. nr. 50/2010 nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, acesta determinându-se prin raportare la criterii economice obiective, o eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al dobânzii neputând afecta drepturile și obligațiile părților în contract. Astfel, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii. Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare.

în condițiile păstrării aceluiași nivel al dobânzii curente, diferența valorică dintre dobânda de referință a băncii și indicele de referință independent (în raport de care în mod obligatoriu urmează a se calcula dobânda variabilă percepută în contractele de credit) s-a reflectat în mod obiectiv în modificarea marjei fixe calculate și percepute de către bancă. Această modificare, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ. Interpretarea recurentului-reclamant în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la alinierea contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 50/2010 la dispozițiile acesteia prin preluarea marjei fixe stabilite prin contractul inițial, și raportarea/adăugarea cotației EURIBOR/ROBOR/LIBOR, apare astfel ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare. Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei spețe, Curtea va observa faptul că, recurentul-reclamant, prin formularea cererii introductive, a urmărit să modifice prețul contractului de credit, respectiv nivelul dobânzii comerciale, ignorând adresele legal transmise acestuia de către bancă și aflate în copie la dosarul cauzei (adresele din 05 iunie 2009, din 17 iulie 2009 și din 25 august 2010). Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibilă, reclamantul neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda bancară comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanță de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamant, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului). Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală. În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de obligare a băncii la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea efectivă a contractului, se va avea în vedere că prestațiile executate de către reclamant, respectiv sumele încasate de bancă cu titlu de dobândă nu pot fi restituite, întrucât Contractul de credit reprezintă o varietate a împrumutului de consumație, act juridic ce este inclus în categoria contractelor cu executare succesivă.

Admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii ratelor deja achitate. Contractul de credit reprezintă contract cu executare succesivă, iar în cazul împrumutului de consumație intervine rezilierea, specifică Contractelor cu executare succesivă și nu rezoluțiunea specifică contractelor cu executare dintr-o dată, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală. Astfel, prestațiile ambelor părți, respectiv atât cele ale împrumutatului, cât și cele ale împrumutătorului se execută în timp, în mod succesiv. Anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.

Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractului de credit încheiat de bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot așa, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție de către creditor. În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea dobânzilor deja achitate, s-ar crea o situație echitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a clientului. Patrimoniul acestuia s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Înalta Curte de Casație și Justiție va retine că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dreptul comun și nu pe dreptul consumatorului. În consecință, având în vedere că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, iar actul juridic dedus judecății a fost greșit interpretat, conform art. 304 pct. 7 și 8, art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâtele O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești împotriva deciziei nr. 38/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, se va modifica decizia atacată în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantul N.C.C.

împotriva sentinței civile nr. 1492/C din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Comercial Argeș, pe care o va menține. Pentru considerentele reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamantul N.C.C. împotriva deciziei nr. 38/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Conform art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurentul-reclamant N.C.C. la plata sumei de 530,65 RON, cheltuieli de judecată către recurentele-pârâte O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul N.C.C. împotriva deciziei nr. 38/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge excepția nulității recursului pârâtelor O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești invocată de reclamantul N.C.C.. Admite recursul declarat de pârâtele O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești împotriva deciziei nr. 38/A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul N.C.C.

împotriva sentinței civile nr. 1492/C din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Comercial Argeș, pe care o menține. Obligă pe recurentul-reclamant N.C.C. la plata sumei de 530,65 RON, cheltuieli de judecată către recurentele-pârâte O. Bank România SA București și O. Bank România SA - Sucursala Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2013.