ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1306/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș la data de 28 octombrie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Pitești, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- constatarea marjei fixe a băncii, în procent de 2,755% din dobânda aplicată, respectiv în procent de 5,5%, la contractul de credit ipotecar nr. x, de la data semnării și până la finalizarea acestuia;

- constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de credit ipotecar nr. x, ca urmare a notificării înregistrate la pârâtă sub nr. x/26.08.2010, actul fiind semnat în aceeași zi, cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1) și (2); art. 75, art. 80 alin. (1) și (2), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010;

- obligarea pârâtei/pârâtelor să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit ipotecar nr. x, după formula "marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referință – LIBOR la trei luni";

- completarea contractului de credit ipotecar nr. x, în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii menționată la pct. 1, aferentă sumei acordate în baza contractului;

- restituirea sumelor achitate în CHF, în echivalent în RON, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport de prevederile contractului, a legislației în vigoare și obligarea la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractului;

- restituirea comisionului de acordare credit ipotecar;

- obligarea pârâtei/pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 74 din 3 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția de necompetență materială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Argeș – secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 404 din 12 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Argeș – secția Civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția de necompetență materială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Specializat Argeș, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, fiind înaintat dosarul Curții de Apel Pitești în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 6 din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția I Civilă în dosar nr. x/2015, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Pe rolul Tribunalului Specializat Argeș cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din 15 aprilie 2016, instanța a respins excepția lipsei de obiect, excepția de netimbrare și excepția prescripției dreptului material la acțiune. A calificat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Sucursala Pitești ca fiind excepția lipsei capacității de folosință și a admis această excepție.

Prin încheierea din 7 iunie 2016, instanța a dispus comunicarea către pârâtă a cererii de completare formulată de reclamant, cu privire la stabilirea/înghețarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților.

Prin notele scrise depuse în cursul procesului, reclamantul a solicitat:

- constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit ipotecar nr. x/29.02.2008, ca urmare a clauzelor stipulate la art. 6.2, art. 6.3, art. 7.1 lit. b), art. 7.2, art. 10.1, art. 13 lit. b), art. 15.1, art. 15.2 lit. b), lit. g), art. 15.6, art. 15.7, art. 19.6, art. 19.7 din contract;

- stabilirea marjei fixe a băncii la momentul contractării ca fiind în procent de 2,745%, iar pe cale de consecință să se constate că fiind nulă și nedatorată orice dobândă percepută în plus de pârâte și care nu respectă modul de calcul: marja fixă de la data contractării plus valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni;

- constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de credit, acesta fiind semnat în aceeași zi când a fost notificat, fiind încălcate dispozițiile art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1), alin. (2), art. 75, art. 80 alin. (1), alin. (2), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr 50/2010;

- obligarea pârâtelor să recalculeze dobânda, după formula: marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referință – LIBOR la trei luni;

- obligarea pârâtelor să restituie reclamantului dobânda percepută în plus ca urmare a nerespectării formulei de calcul potrivit legii, expertiza efectuată menționând că dobânda plătită în plus este în cuantum de 12.706,74 CHF;

- obligarea pârâtelor la restituirea comisionului de acordare;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale ca urmare a perceperii dobânzii în plus.

Prin note scrise, pârâta a arătat că nu este de acord cu modificarea acțiunii privind dobânda legală .

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, s-a admis excepția de decădere a reclamantului din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată, fiind decăzut din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată, și s-a respins cererea de modificare, prin care se solicită obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate a fi restituite, ca tardiv formulată.

Prin sentința nr. 744 din 24 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Argeș a admis excepția de inadmisibilitate cu privire la cererea prin care se solicită să se constate că marjă fixă a băncii este în procent de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia și a fost respinsă cererea prin care se solicită să se constate că marjă fixă a băncii este în procent de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia, ca inadmisibilă. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și s-a constatat ca fiind abuzivă și nulă absolut clauza prevăzută prin art. 6.2 din contract de credit ipotecar nr. C2202/2700/714/29.08.2008, doar în ceea ce privește prevederea prin care se arată că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv și a nulității celorlalte prevederi din cadrul art. 6.2, art. 6.3 din contract, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea reclamantului, privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant în CHF, în echivalent RON, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda contractuală care trebuia plătită. A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 12.706,74 CHF, în echivalent RON, cu titlu de dobândă nedatorată și plătită în plus față de dobânda contractuală care trebuia plătită de reclamant. Au fost respinse: cererea reclamantului prin care se solicită completarea contractului de credit ipotecar, în sensul de a fi inclusă în formula de calcul a dobânzii contractuale marja fixă a băncii, ca neîntemeiată; cererea reclamantului privind stabilirea de către instanță, a marjei fixe a băncii care intră în formula de calcul a dobânzii contractuale, ca neîntemeiată; cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să recalculeze dobânda după formula marja fixă a băncii la care să se adauge valoarea indicelui de referință, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea reclamantului, privind constatarea nulității absolute a actului adițional întocmit la data de 26.08.2010 și s-a constatat nulitatea absolută parțial a actului adițional, doar în ceea ce privește procentul de 6,49% al ratei dobânzii curente. A fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie reclamantului comisionul de acordare și a fost obligată pârâta să restituie către reclamant suma de 1.000 CHF, în echivalent RON, reprezentând comision de acordare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Pitești, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Reclamantul A. a formulat apel împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2018 și împotriva sentinței nr. 744 din 24 octombrie 2018, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, prin care instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de restituire a comisionului de acordare, precum și împotriva considerentelor și dispozitivului sentinței civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2014, prin care solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea parțială a încheierii și a sentinței civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul pârâtei B. S.A. și apelul formulat împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 de reclamantul A.. A fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2014, a fost schimbată sentința, în sensul că actul adițional este nul absolut și în ceea ce privește mențiunea că marja băncii la data încheierii acestuia ar fi 6,27% (mențiune cuprinsă în art. 3.1 din actul adițional). A fost menținută în rest sentința.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 870 din 12 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor formulate de reclamant și de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Argeș.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Pitești la data de 21 octombrie 2022, sub nr. x/2014**.

Prin decizia nr. 523/A-C din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul băncii B. S.A., formulat împotriva încheierii din 15 aprilie 2016 și a sentinței nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2014, intimată fiind pârâta B. S.A. - SUCURSALA PITEȘTI.

A fost schimbată sentința în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata dobânzii nedatorate în sumă de 1.005 CHF, echivalentul în RON la data pronunțării, cu dobânda legală aferentă de la data plății până la restituirea efectivă și a fost respinsă cererea de constatare a nulității actului adițional.

A fost respins apelul reclamantului A. împotriva sentinței nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș, în dosarul nr. x/2014.

A fost menținută în rest sentința.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de pârât.

În motivarea recursului, pârâtul a dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant precizează că înțelege să invoce excepția puterii de lucru judecat și excepția nulității actului adițional.

În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că reiterează excepția puterii lucrului judecat cu privire la sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 14 din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, în care a fost admisă cererea Autorității Naționale de Protecție a Consumatorilor, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant arată că excepția puterii lucrului judecat a mai fost formulată la 12 aprilie 2022, când au avut loc dezbaterile în fond, în primul ciclu procesual, dată când a depus și note scrise, însă instanța supremă nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.

Arată recurentul-reclamant că, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 republicată, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Așadar, în situația constatării caracterului abuziv al uneia/mai multor clauze, băncii i se stabilește obligația de a face referire la toate contractele în curs de executare, inclusiv la contractul său, recurentul-reclamant susținând că se poate prevala de soluția instanței, adică de opozabilitatea hotărârii definitive care are autoritate de lucru judecat în privința băncii și care produce efect indirect asupra contractului său de adeziune, deși nu a fost parte în dosar.

Întrucât raportul juridic dedus judecății este identic cu acela al raportului juridic, deja tranșat prin judecata anterioară (clauze cu același conținut, situația juridică a recurentului fiind identică cu situația consumatorului/consumatorilor parte în acel dosar), consideră că instanța nu este/nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleași clauze, sau după caz, al mai multor clauze.

Recurentul-reclamant precizează că, în dovedirea excepției puteri de lucru judecat, înțelege să invoce "Minuta INM" din data de 15.12.2020, prin care s-a stabilit că hotărârea definitivă pronunțată într-un litigiu inițiat de A.N.P.C. în condițiile art. 12-14 din Legea nr. 193/2000 prin care s-a admis cererea, poate fi invocată de reclamantul consumator care formulează ulterior o acțiune individuală, iar instanța de judecată sesizată cu aceasta din urmă, nu va mai analiza caracterul abuziv al clauzei/clauzelor, urmând a fi valorificată soluția definitivă anterioară.

Recurentul-reclamant precizează și că, atunci când a invocat această excepție, a avut în vedere și prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/27.10.2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind autoritățile responsabile cu aplicarea legislației din domeniul protecției consumatorilor, respectiv H.G. nr. 244/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 187/19.03.2007 prin care A.N.P.C. a fost desemnat ca birou unic de legătură responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004.

În ceea ce privește "excepția nulității actului adițional", împreună cu anexa la acesta, ambele emise la data de 26.08.2010, recurentul-reclamant precizează că, în conformitate cu art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor, rata de referință a B.N.R., în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adauge o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

O primă observație a recurentului-reclamant este în sensul că, în raport de actul normativ, banca poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată perioada derulării contractului, însă, la datele de 21.05.2008 și 29.06.2008, fără să fie înștiințat/informat, a fost mărit procentul de dobândă variabilă de la 5,5 la 5,9 %, respectiv de la 5,9 la 6,49%, astfel că până la apariția O.U.G. nr. 50/2010, banca adăugase deja 0,99 % la marja sa ințială de profit care trebuia să fie fixă pe toată perioada contractării.

În acest sens, recurentul-reclamant susține că, potrivit art. 6.4 din lit. a) din contract "în cazul în care împrumutatul acceptă să-și transfere lunar în contul curent deschis la bancă valoarea venitului net lunar luat în considerare pentru acordarea creditului pe toată perioada de derulare a creditului, rata de dobândă curentă menționată la art. 6.1, include marja de 0,5 puncte procentuale, marja care se va aplica până în momentul în care, valoarea proprietății achiziționate prin prezentul credit și adusă/aduse ca garanție, va fi cel mult egală cu 125% din soldul creditului".

Mai susține recurentul-reclamant că, astfel cum dispune art. 6.5 din contract: "în cazul în care împrumutatul a încheiat o poliță de asigurare de garanții contractuale, rata de dobândă curentă menționată la art. 6.1 include o marjă de 1,3 puncte procentuale, marjă care se va aplica până la momentul în care valoarea proprietății achiziționate prin prezentul credit și adusă/aduse ca garanție, va fi cel mult egală cu 125% din soldul creditului. Din momentul în care valoarea proprietății achiziționate prin prezentul credit și adusă/aduse ca garanție va fi de cel puțin egală cu 125% din soldul creditului, rata de dobândă valabilă la acel moment se va diminua cu 1,3 puncte procentuale".

O a doua observație a recurentului-reclamant este că în rata de dobândă curentă prevăzută la art. 6.1 din contract (5.5%), este/era cunoscută fără a fi indicată formula de calcul "marja fixă+Libor 3M", așa cum rezultă din art. 6.1, cu trimitere la art. 6.4 și 6.5 din contract.

Astfel, lăsând la o parte faptul că banca a contestat raportul de expertiză în urma căruia instanța ar fi modificat contractul și s-a substituit voinței băncii, care a fost obligată la restituirea unor sume calculate după formula "2,755 marja+indice Libor 3M", considerând că este la adăpost pentru că marja sa nu a fost stabilită în concret la art. 6.1 din contract, nu același lucru se poate spune în raport de dispozițiile prevăzute la art. 6.4 și 6.5 din contract.

În această situație, recurentul-reclamant solicită instanței de recurs să aprecieze că, în conformitate cu art. 6.5 din contract, părțile au convenit ca în rata dobânzii curente de 5.5% să fie inclusă marja fixă a băncii de 1,3 puncte procentuale și să nu fie modificată până la momentul în care valoarea imobilului achiziționat adus în garanție va fi egală cu 125% din soldul creditului, or, la data încheierii actului adițional în 2010, nu achitase o valoare așa de mare încât să permită băncii să modifice marja sa de profit de la 1,3% la 6,27 puncte procentuale.

Mai mult, la data pronunțării deciziei în recurs în primul ciclu procesual, precum și la data admiterii apelului în rejudecare, deși consumatorul îndeplinea condițiile stabilite de bancă, rata dobânzii curente nu a mai fost diminuată cu 1,3 puncte procentuale în conformitate cu art. 6.5 din contract.

Mai susține recurentul-reclamant că, în conformitate cu art. 2 lit. a) din anexa la actul adițional "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele (...) pe care trebuie să le achite consumatorul în legătură cu contractul de credit erau/sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale, costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare (...)".

Totodată, potrivit art. 3.1 din anexa la actul adițional: "La data încheierii actului adițional, rata dobânzii curente este de 6,49% și va fi variabilă trimestrial conform formulei "dobânda de referință + marja băncii". La data semnării actulul adițional valoarea dobânzii de referință este 0,22%, iar marja băncii este de 6,27%".

În conformitate cu art. 3.4 din anexă, "marja băncii este fixă pe toată perioada contractului și poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative, sau micșorată ca urmare doar în acord cu politica comercială a băncii".

Recurentul-reclamant precizează, de asemenea, că în conformitate cu art. 8.1 din anexă, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 se completează cu dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investițiile imobiliare și cele ale O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările, ulterioare.

Un alt treilea aspect învederat de recurentul-reclamant vizează faptul că există contradicție între prevederile art. 2 din anexă, unde banca recunoaște că la data apariției O.U.G. nr. 50/2010, costul total al creditului era cunoscut, inclusiv dobânda și marja fixă, conform art. 3.4 din anexă, cu trimitere la art. 6.5 din contract (1,3 puncte procentuale) și între prevederile art. 3.1 din aceeași anexă unde se face mențiunea că se modifică marja fixă la 6,27 %.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant apreciază că, din moment ce la art. 3.4, cu trimitere la art. 8.1, banca recunoaște că la data emiterii actului adițional în baza O.U.G. nr. 50/2010, erau în vigoare și dispozițiile O.G. nr. 21/1992, așa cum au fost modificate/completate, este limpede că sunt aplicabile și dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare din 27.12.2008, conform principiului aplicării imediate a legii noi.

Recurentul-reclamant arată că instanța de apel, în rejudecare, a motivat legalitatea actului adițional din perspectiva faptului că nu a solicitat modificarea contractului conform O.U.G. nr. 50/2010, iar creditorul a făcut dovada informării, precum și în raport de Directiva 48/2008 și de O.U.G. nr. 520/2010 în forma sa inițială, care dă dreptul băncii să modifice dobânda în funcție de nivelul costurilor, iar cât privește cuantumul marjei fixe, legiuitorul l-a lăsat la aprecierea băncii, însă aceste considerente vin în contradicție cu o alte argumente ale instanței.

Mai susține recurentul-reclamant și că există contradicție între considerentele de la fila nr. x, par. 6-7, și considerentele de la fila nr. x, par. l, în sensul că obligația instanței constă în îndeplinirea celor două obiective avute în vedere de Directiva nr. 93/13/CEE, ulterior declarării caracterului abuziv al clauzei privind mecanismul de variație al dobânzii, respectiv "restabilirea egalității dintre părți pusă în pericol prin aplicarea clauzei abuzive și descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor".

În raport de aceste critici, recurentul-reclamant concluzionează în sensul că, prin admiterea apelului băncii și respingerea cererii de constatarea a nulității actului adițional în rejudecare după casare, în opinia instanței, actul adițional ce conține clauze abuzive a fost redactat de consumator, care a pus în pericol profesionistul, iar prin această decizie a fost restabilită egalitatea dintre părți, fiind descurajat consumatorul în a mai introduce astfel de clauze.

Recurentul-reclamant solicită instanței de recurs să observe că aceste considerente nu pot fi primite sau acceptate, în raport de hotărârea primei instanțe.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant arată că înțelege să invoce următoarele motive de nelegalitate:

O primă critică vizează faptul că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat plus petita, depășind atribuțiile puterii judecătorești, în sensul că a dat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de casare reglementat de art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurentul-reclamant arată că, deși instanța supremă a arătat argumentele pentru care decizia a fost casată în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv numai acele motive de nelegalitate privitoare la considerentele contradictorii reținute în decizia recurată, cu toate acestea, instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat în plus față de ce s-a cerut.

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant susține că, așa cum rezultă din decizia pronunțată de instanța de casare în primul ciclu procesual, criticile recurentei privind obiectivele expertizei contabile și calculul efectuat de expert privitor la dobânda după formula 2,755%+indice, formulă care nu se regăsește în contract, sunt critici care vizează probele administrate la prima instanță și nu argumentele reținute de instanța de apel în soluția pronunțată.

Recurentul-reclamant invocă și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată de instanța de apel, în rejudecare, cuprinde motive contradictorii, ori motive străine de natura pricinii.

În cest sens, recurentul-reclamant arată că la fila x, paragraful 4, instanța de apel a expus motive străine de natura pricinii sau motive contradictorii, apreciind că soluția instanței de fond de a calcula o dobândă prin înlocuirea dobânzii de referință de la începutul contractului cu o dobândă de referință apărută pe parcursul derulării contractului, la care adaugă indicele Libor la 3 luni, reprezintă o modificare unilaterală a contractului, prin substituirea voinței părților.

În opinia recurentului-reclamant, această motivare este contradictorie sau străină de natura pricinii, întrucât judecătorul fondului a motivat la filele x că procentul de dobândă ce se va aplica soldului creditului va fi comunicat reclamantului, fără a se produce un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului, cu atât mai mult cu cât dobânda de referință poate fi verificată oricând de reclamant, fiind stabilită de B.N.R.

Mai precizează recurentul-reclamant că instanța de fond a motivat că, în raport de prevederile art. 6.2, dobânda contractuală nu poate varia decât în raport de dobânda de referință stabilită de B.N.R.

Recurentul-reclamant afirmă că nu există o modificare unilaterală a contractului prin substituirea voinței părților, din moment ce atât dobânda de referință de la începutul contractului, cât și dobânda de referință apărută pe parcursul derulării acestuia, este stabilită periodic de B.N.R., fiind publică și independentă de voința părților.

Recurentul-reclamant susține că și motivul de la fila x, par. 3 este contradictoriu sau străin de natura pricinii, reținând că prima instanță a obligat banca la restituirea dobânzii calculate de expert conform anexei nr. 1, prin raportare la dobânda constituită din marja băncii de 2,745% și indicele Libor la 3 luni.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant arată că, așa cum a precizat în primul motiv de recurs, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece din dispozitivul instanței supreme nu rezultă că instanța de apel, în rejudecare după casare, a fost învestită să cerceteze raportul de expertiză și modul de calcul, dimpotrivă, instanța supremă, în considerente, a stabilit că motivele invocate sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Potrivit recurentului-reclamant, această motivare este contradictorie, întrucât nu consumatorul a redactat contractul standard, preformulat în care a fost inclusă clauza de la art. 6.2 și declarată abuzivă de instanță.

De altfel, astfel cum arată recurentul-reclamant, nu se poate reține că banca avea dreptul să modifice dobânda din contract prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauza prevăzută la art. 6.1 sau că marja băncii nu era cunoscută încă de la data contractării, având în vedere dispozițiile art. 6.4 lit. a) și, mai ales, dispozițiile art. 6.5 din contract.

Mai susține recurentul-reclamant, sub un alt aspect, că instanța de apel, în rejudecare după casare, nu a studiat nici contractul părților, nici raportul de expertiză tehnică, specialitatea "contabilitate", din care reiese că cele stabilite/dispuse de instanța de fond și de instanța de apel în primul ciclu procesual sunt legale și temeinice.

În susținerea acestui argument, recurentul-reclamant arată că, din raportul de expertiză - capitolul III – concluzii – reiese că, la efectuarea lucrării, expertul a avut în vedere dispozițiile contractuale în ansamblu lor (art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4, art. 6.5) din care au rezultat mai multe variante: astfel, dacă s-ar lua în considerare numai art. 6.1 din contract, fără a ține cont de prevederile art. 6.2, art. 6.4 și art. 6.5, atunci marja fixă a băncii este de 2.745%, iar dacă sunt avute în vedere toate cele patru articole, rezultă că marja fixă a băncii de la data semnării și până la finalizarea acestuia este de 0,945%.

Dacă sunt avute în vedere art. 6.1 și art. 6.5 din contract, dobânda fixă este la nivel de 2,745%, iar când valoarea proprietății este de peste 125% din soldul creditului, dobânda fixă este la un nivel mai mic, cu mențiunea ca la această marjă fixă se adaugă indicele de referință Libor la trei luni pentru CHF.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 3 octombrie 2023, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 19 martie 2024, în ședință publică.

Prin încheierea din 19 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus înaintarea dosarului completului de judecată cu numărul imediat următor, în vederea soluționării declarației de abținere formulate de doamnele judecător C., D. și E. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014

Prin încheierea din 20 martie 2024, a fost admisă declarația de abținere formulată de doamnele judecător C., D. și E. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, dosarul fiind repartizat aleatoriu completului 2, cu blocarea completului initial învestit.

Recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul recurentului-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Prioritar se impune a se arăta că Înalta Curte a reținut că excepțiile puterii de lucru judecat și a nulității actului adițional nu reprezintă veritabile excepții, ci motive de recurs, urmând a fi analizate ca atare. Pe cale de consecință, Înalta Curte nu poate proceda la analiza excepției tardivității invocării excepției nulității actului adițional, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Încălcarea autorității de lucru judecat se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă.

Înalta Curte reține că, în susținerea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., înțelege să reitereze excepția puterii lucrului judecat cu privire la sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 14 din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, în care a fost admisă cererea Autorității Naționale de Protecție a Consumatorilor, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Recurentul-reclamant a precizat că excepția puterii lucrului judecat a mai fost invocată la 12 aprilie 2022, când au avut loc dezbaterile în fond, în primul ciclu procesual, dată când a depus și note scrise, însă instanța supremă nu s-a pronunțat asupra sa.

În raport de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 republicată, recurentul-reclamant a susținut că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale și că, întrucât raportul juridic dedus judecății este identic cu cel deja tranșat prin judecata anterioară (clauze cu același conținut, situația juridica a recurentului fiind identică cu situația consumatorului/consumatorilor parte în acel dosar), instanța nu este/nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleași clauze, sau după caz, al mai multor clauze.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentului-reclamant.

Acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 inițiat de A.N.P.C. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 12 alin. (1) din lege, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru a dispune modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Conform art. 13 din același act normativ, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Se impune, însă, a se arăta că art. 14 din Legea nr. 193/2000 dispune: "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C. civ. și ale C. proc. civ..".

Or, în cauza pendinte, recurentul-reclamant a învestit instanța de judecată cu o acțiune în protecția consumatorilor, în acord cu prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, fără a invoca puterea de lucru judecat a hotărârii de care înțelege să se prevaleze în recurs.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant nu expune niciun argument în sensul încălcării de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015, singura sa susținere fiind în sensul că raportul juridic dedus judecății în cauza pendinte este identic cu cel tranșat prin judecata anterioară, astfel încât instanța de judecată nu mai era nevoită să facă din nou controlul caracterului abuziv al aceleiași clauze sau, după caz, al mai multor clauze.

În ceea ce privește nulitatea actului adițional, recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că argumentele invocate vizează exclusiv interpretarea dispozițiilor contractuale.

Or, argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurentul-reclamant tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Inalta Curte reține că, în finalul argumentelor ce vizează nulitatea actului adițional, recurentul-reclamant a invocat formal faptul că motivele reținute de instanța de apel cu privire la legalitatea actului juridic sunt în contradicție cu alte considerente ale hotărârii, fără însă a le indica.

Mai mult decât atât, extragerea de către recurent a unor paragrafe disparate și invocarea caracterului contradictoriu al acestora în raport cu propria interpretare sau în raport cu hotărârea pronunțată de prima instanță nu poate fi circumscrisă motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces față de limitele fixate prin norme constituționale sau prin legi organice.

În speță, însă, ceea ce impută recurentul-reclamant instanței de apel este faptul că s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși în primul ciclu procesual, unele argumente expuse de partea adversă în susținerea recursului, au fost înlăturate de la analiză de către Înalta Curte, întrucât reprezentau critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Or, aceste critici nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în rejudecare instanța de apel pronunțându-se cu respectarea limitelor casării.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura de la analiză criticile de netemeinicie invocate de recurentul-reclamant, care vizează interpretarea dispozițiilor contractuale, analiză care nu se poate efectua decât în raport de probele administrate în cauză, astfel cum s-a arătat anterior.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește proba cu expertiză administrată în cauză, precum și modul în care concluziile raportului de expertiză au fost interpretate de către curtea de apel, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentul-reclamant.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 523/A-C din 20 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2024.