ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 27.12.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

1) constatarea nulității absolute, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1, 5.2 și 5.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008, în măsura în care acestea se referă la restituirea creditului în CHF și adaptarea contractului corespunzător ofertei publice din 01.02.2017, în sensul reducerii soldului creditului cu 25%, conversia în RON a împrumutului la cursul B.N.R. din ziua conversiei, cu aplicarea unei dobânzi fixe în RON de 4,5% pe an timp de 5 ani și reducerea de dobândă pe restul perioadei contractuale la nivelul celei mai bune dobânzi în RON oferite de bancă, ROBOR la 3 luni + 3%;

2) în subsidiar față de primul capăt de cerere, constatarea nulității absolute, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1, 5.2 și 5.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008, precum și adaptarea art. 5.1-5.4 din același contract, prin obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate la cursul CHF comunicat de B.N.R. și valabil la data încheierii contractului plus jumătate din diferența dintre acest curs și cursul CHF comunicat de B.N.R. valabil la data plății fiecărei rate lunare;

3) constatarea nulității absolute parțiale a clauzelor de la art. 4.2, 4.3 si 4.7 din contractul de credit ipotecar, care permit pârâtei să stabilească unilateral dobânda variabilă începând cu al doilea an de creditare;

4) obligarea pârâtei la calcularea dobânzii variabile începând cu al doilea an de creditare prin raportare la indicele de referință LIBOR CHF și marja băncii fixă pe toată durata derulării creditului, determinabilă la data încheierii contractului în valoare de 1,72%;

5) constatarea nulității absolute a art. 1.3 paragraful referitor la valoarea de 6,1% a marjei băncii din actul adițional încheiat la data de 14.10.2010;

6) obligarea pârâtei să aplice marja fixă a băncii în valoare de 1,72% pe toată durata derulării creditului;

7) obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii variabile începând cu 04.06.2009 conform capetelor de cerere 4 și 6, precum și la restituirea sumelor de bani încasate în plus cu acest titlu, împreună cu plata dobânzii legale aferentă, calculată până la data restituirii integrale a acestora;

8) constatarea nulității absolute a art. 6.1 primul paragraf din contractul de credit ipotecar privind comisionul de procesare și obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu acest titlu împreună cu dobânda legală calculată de la data plății până la data restituirii integrale a sumei;

9) constatarea nulității absolute a art. 6.2 din contractul de credit ipotecar, privind comisionul de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu acest titlu împreună cu dobânda legală calculată de la data plății până la data restituirii integrale a acestora.

În drept, a invocat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 33 și urm., art. 80 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 948 C. civ. de la 1864, art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, Codul Consumului aprobat prin Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 2087/18.12.2018, Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/04.06.2008: art. 4.7 teza a doua, privind sintagma "banca poate modifica rata anuală a dobânzii în vigoare în funcție de evoluția pieței financiare", art. 6.1 teza întâi referitor la comisionul de procesare de 1,9%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționat în art. 1.1 și art. 6.2 teza întâi privind comisionul de administrarea de 0,15% calculat lunar prin aplicarea procentului la soldul creditului. A dispus înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contract și a obligat pârâta să restituie reclamantei, în RON, suma reprezentând comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și dobânda legală aferentă sumelor respective, calculată de la data plății și până la data achitării efective. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței, au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin decizia nr. 245/22.09.2020, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților și a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de procesare și de administrare, precum și capetele de cerere privind restituirea sumelor percepute cu acest titlu. A menținut în rest dispozițiile sentinței. A obligat apelanții-reclamanți să plătească pârâtei suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B. și A. și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Recurenții-reclamanți au solicitat casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la dobânda variabilă, clauză ce se regăsește la art. 4.2 și 4.3 din contract și la art. 1.3 din actul adițional, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu le-a analizat argumentele expuse prin al doilea motiv de apel, cu referire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999, ci a examinat hotărârea instanței de fond dintr-o perspectivă simplistă, fără a cerceta în mod real criticile formulate în calea de atac devolutivă.

În continuare, au arătat că în cadrul motivelor de apel a fost invocată incidența dispozițiilor Legii nr. 190/1999 și că hotărârea primei instanțe a fost criticată din această perspectivă, cu referire la aprecierea eronată a faptului că în domeniul de aplicare al legii nu ar intra și contractele de credit ipotecar ce au avut ca obiect achiziționarea de imobile existente, ci doar "acele operațiuni de construcție/edificare de imobile".

Or, instanța de apel nu a răspuns acestui motiv și nici nu a analizat sentința tribunalului din perspectiva dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999, care prevedeau obligația pârâtei de a insera în contract un mod de determinare a dobânzii variabile, mecanism ce trebuia raportat la un indice de referință și comunicat consumatorului cel mai târziu la data aplicării noii rate. Recurenții-reclamanți au precizat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a apreciat că legislația nu impunea o formulă de calcul a dobânzii la momentul încheierii contractului.

Totodată, au susținut că instanța de apel nu a examinat critica privind neanalizarea de către tribunal a argumentelor invocate în susținerea petitului 5, ce are ca obiect anularea clauzei 1.3 din actul adițional din 14.10.2010, prin prisma art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea 193/2000, art. 35, 37, 80 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și a prevederilor art. 984 C. civ. de la 1864.

Astfel, au prezentat aspecte legate de reaua-credință a băncii, de faptul că au fost induși în eroare, că în realitate marja băncii a fost majorată, nicidecum diminuată, că li s-a creat falsa impresie că modificarea le este favorabilă prin eliminarea comisionului de administrare de 0,15%, care era controversat și considerat abuziv.

Au mai arătat că instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că nu se poate solicita aplicarea unei marje fixe de 1,72% pe an pe toată durata contractului, deoarece dobânda variabilă nu vizează întreaga durată a contractului, ci a devenit aplicabilă începând cu al doilea an contractual.

În opinia recurenților-reclamanți, acest raționament încalcă dispozițiile art. 453 alin. (2) și art. 480 alin. (2) C. proc. civ., interpretarea dată fiind lipsită de fundament logic.

Totodată, au susținut că hotărârea atacată este nelegală, fiind și contradictorie, având în vedere dispoziția de menținere a nulității clauzei de la art. 4.7 teza a doua din contract, critică ce nu a fost analizată de către instanța de apel. De altfel, menținerea soluției de respingere a cererii de repunere în situația anterioară contravine principiului retroactivității efectelor nulității și principiului restabilirii situației anterioare și, totodată, este contrară interpretării obligatorii pentru instanțele naționale realizată de C.J.U.E. în decizia preliminară pronunțată în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15.

În final, au arătat că întregul mecanism de calcul al dobânzii variabile este lovit de nulitate, ca efect al constatării nulității art. 4.7 teza a doua, dar și pentru argumentele referitoare la incidența dispozițiilor Legii nr. 190/1999 care impunea determinarea dobânzii variabile prin raportare la un indice de referință ce trebuia comunicat consumatorului.

În ceea ce privește soluția instanței de apel asupra clauzelor de la art. 6.1, privind comisionul de procesare și art. 6.2, referitor la comisionul de administrare și restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu, recurenții-reclamanți au arătat că trebuie pornit de la premisa stabilită în cauză, conform căreia cele două clauze sunt preformulate, deci nu au fost negociate.

O primă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat cerința referitoare la posibilitatea producerii în detrimentul lor, în calitate de consumatori, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe. Astfel, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu se poate limita la o simplă verificare a denumirii comisioanelor percepute, ci trebuie analizat dacă, prin conținutul clauzei, se respectă cerința echilibrului contractual, întrucât lipsa menționării contraprestațiilor pentru care banca percepe cele două comisioane echivalează cu producerea unui dezechilibru contractual, semnificativ, iar consumatorul nu are suficiente informații privind conținutul obligațiilor băncii, care să-i permită invocarea excepției de neexecutare.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel a apreciat, din propria perspectivă, că serviciile furnizate în schimbul celor două comisioane rezultă din denumirea acestora. Or, această apreciere este una subiectivă, ce aparține judecătorului și nu consumatorului, astfel încât se impune cenzurarea hotărârii din apel.

Cea de-a doua critică adusă hotărârii atacate vizează aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că legislația nu impune unităților bancare să detalieze în amănunt operațiunile tehnice interne pe care le efectuează în ceea ce privește administrarea unui credit.

Astfel, au solicitat înlăturarea acestui considerent, deoarece au cerut anularea celor două clauze nu din perspectiva neindicării operațiunilor tehnice interne efectuate de bancă, ci din perspectiva lipsei oricărei mențiuni referitoare la obligațiile contractuale asumate de unitatea bancară în schimbul celor două comisioane.

În final, au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva argumentului că dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 au menținut posibilitatea instituirii comisionului de administrare.

Prin recursul formulat, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., C. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii, rejudecarea și schimbarea în parte a deciziei din apel în sensul constatării nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute la art. 4.7 teza a doua din contractul de credit și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

Cu referire la clauza 4.7 teza a doua din contractul de credit, a susținut că instanța de apel a nesocotit regula potrivit căreia analiza clauzelor contractuale contestate trebuie efectuată în funcție de legislația existentă la data încheierii contractului, acesta fiind momentul în legătură cu care instanța este chemată să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, clauza privind dobânda se circumscrie obiectului și prețului contractului, iar aceasta este exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. De altfel, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că pârâta, în lumina acestor prevederi, s-ar prevala de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanță, ci în sensul că a informat reclamanții cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu le-a impus achiziționarea unui anumit produs.

Au mai susținut că hotărârea recurată este parțial nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza referitoare la modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare, având în vedere că nu sunt întrunite cerințele privitoare la caracterul nenegociabil și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În continuare, recurenta-pârâtă a redat pe larg aspecte referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la condiția privind caracterul negociabil al clauzei, recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții au avut posibilitatea permanentă de a negocia clauzele contractuale, pe parcursul derulării contractului, însă faptul că aceștia au preferat să rămână în pasivitate și nu s-au folosit de posibilitatea de a discuta clauzele, nu poate fi imputată băncii, pentru a se susține o lipsă de negociere care ar determina caracterul abuziv.

Condiția privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe, nu este îndeplinită, recurenta-pârâtă precizând că instanța de apel s-a limitat la aprecieri generale, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a ajunge la o concluzie eronată.

Recurenta-pârâtă a redat pe larg aspecte legate de evoluția pieței financiare, factorii de determinare a indicatorilor pentru variația dobânzii și riscul de țară, precum și practică judiciară și a susținut că lipsa din contractul de credit a unor explicații sub acest aspect nu conferă caracter abuziv clauzei analizate.

În plus, formula de calcul a dobânzii variabile este precizată cu claritate în cuprinsul contractului de credit, respectând exigențele art. 93 lit. (g) din O.U.G. nr. 21/1992.

Totodată, a arătat că nu este îndeplinită nici condiția privind lipsa bunei-credințe, deoarece banca a avut o atitudine corespunzătoare, a acționat cu bună-credință, iar reclamanții au cunoscut costurile creditului încă din faza precontractuală.

În final, a subliniat că în cauză nu s-a dovedit reaua-credință a băncii, în condițiile art. 1169 C. civ., iar aceasta nu rezultă nici din modul de redactare sau executare a clauzelor reclamate ca fiind abuzive.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor dezvoltate de reclamanți în memoriul de recurs, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanții au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea căii de atac; prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat respingerea apărărilor pârâtei.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante, cu mențiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 15.12.2021, instanța de recurs a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceștia critică hotărârea apelată ca fiind nemotivată cu privire la anumite critici formulate în apel și contradictorie, dar și pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 4 din Legea nr. 193/2000 și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Subsumat primului motiv de recurs, autorii căii de atac au susținut că nu au fost cercetate motivele de apel privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 190/1999 și cele vizând anularea clauzei 1.3 din actul adițional din 14.10.2010 privind majorarea marjei băncii, din considerentele decizie apelate lipsind motivarea cu privire la aceste aspecte.

Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată este motivată, cuprinde o sinteză a motivelor de apel, grupând argumentele invocate în susținerea căii de atac și oferind o motivare corespunzătoare, raționamentul logico-juridic asupra chestiunilor de drept analizate este clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind acceptat faptul că esențială rămâne elocința motivării, ce vizează, în principal, o problemă de calitate, de conținut și nu una de cantitate.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiași motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiență a argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, de lipsa unui răspuns punctual la fiecare critică formulată în apel.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că motivele de apel au fost cercetate de instanța devolutivă de control judiciar, care a analizat pe larg condițiile legale ce trebuie întrunite de clauzele contractuale contestate din contractul de credit încheiat cu banca, modificat prin act adițional, pentru a se constata caracterul abuziv al acestora. Astfel, instanța de apel a examinat dacă clauzele au fost negociate și banca și-a îndeplinit obligația de informare a reclamanților, precum și aptitudinea acestora de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare, concluzia fiind că nu sunt întrunite cerințele legale pentru ca asumarea riscului valutar de către împrumutați să fie calificată drept clauză abuzivă. Totodată, analiza a vizat și acordul de voință al părților privind inserarea în contractul de împrumut a clauzei prin care s-a dat eficiență principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără ca acestea să prevadă o clauză derogatorie, așadar critica privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar a fost respinsă, în mod corect, ca nefondată.

Totodată, din considerentele deciziei recurate reiese că au fost analizate și criticile privind dobânda variabilă și marja băncii, iar instanța de apel a tras concluzia corectă că nici aceste clauze nu au caracter abuziv, fiind asumate prin acordul părților, astfel cum a fost modificat prin act adițional semnat în scopul aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010. În acest context, se reține că actul adițional a fost semnat ca urmare a acordului de voință, modificările producând efecte juridice între părți cu privire la dobânda legală aferentă creditului, prin urmare dobânda contractuală nu a fost stabilită în mod discreționar de către bancă, ci a reflectat condițiile agreate de părți prin contractul de credit inițial și prin modificările aduse ulterior, aspecte ce întrunesc cerințele de transparență, previzibilitate și de echilibru contractual între părți.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește critica vizând lipsa analizei motivelor de apel prin prisma dispozițiilor Legii nr. 190/1999, din considerentele decizie recurate rezultă că instanța, după prezentarea raționamentului privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor contestate de reclamanți, a arătat că aceleași argumente sunt valabile și pentru a înlătura caracterul abuziv al prevederilor contractuale prin prisma acestei legi. Așadar, chiar dacă acest argument unic nu este considerat suficient din punct de vedere cantitativ de către recurenții-reclamanți, nu se poate reține că instanța de apel nu a analizat deloc criticile acestora prin raportare la prevederile Legii nr. 190/1999; dimpotrivă, raportat la acest temei, se observă că ar fi fost inutil ca, în motivare, instanța de apel să reia aceleași considerente și aceeași concluzie, pentru a oferi o argumentare cantitativă conform viziunii recurenților-reclamanți.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este contradictorie, critică pe care o încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă instanța de recurs o va analiza ca fiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Au argumentat că menținerea de către instanța de apel a soluției privind nulitatea clauzei 4.7 teza a doua din contract este contrară respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor 4.2 și 4.3 din contract, precum și a clauzei 1.3 din actul adițional din 2010, deoarece nulitatea clauzei 4.7 atrage și nulitatea acestor clauze. În același context, au arătat că instanța de apel a încălcat principiul retroactivității efectelor nulității, deoarece odată ce a dispus anularea clauzei 4.7 trebuia să respecte și principiul restabilirii situației anterioare, anume anularea implicită a celorlalte clauze contestate privind dobânda.

Înalta Curte va înlătura și aceste critici, întrucât acest caz de casare prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În prezenta speță, această critică a fost invocată în mod formal, în realitate, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurenții-reclamanți și-au exprimat nemulțumirea față de soluția de respingere a celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată. Totodată, nulitatea clauzei 4.7 din contract privind dreptul băncii de a stabili dobânda în funcție de evoluția pieței financiare nu se poate extinde cu privire la celelalte clauze privind dobânda, contestate de împrumutați, deoarece fiecare clauză a fost analizată în funcție de conținutul concret și criteriile stabilite de părți pentru cuantificarea dobânzii.

Al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 4 din Legea nr. 193/2000 și dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Înalta Curte observă că, în ceea ce privește art. 14 din Legea nr. 190/1999 și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate identifica aplicarea greșită sau încălcarea acestor dispoziții de către instanța de apel. De altfel, prin considerentele anterioare, au fost înlăturate ca nefondate criticile recurenților-reclamanți privind nemotivarea decizie recurate, deoarece nu ar fi analizat motivele de apel prin prisma acestor dispoziții legale, prin urmare nu este utilă reluarea argumentelor deja relevate.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel cu ocazia examinării caracterului abuziv al clauzelor 6.1 și 6.2 din contractul de credit, ce reglementau comisioanele de procesare și de administrare, Înalta Curte reține ca fiind corectă statuarea instanței de apel privind aceste clauze, consumatorul fiind în măsură a aprecia, chiar de la momentul încheierii contractului, care sunt sumele de bani percepute pentru aceste servicii.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzelor contractuale inserate la art. 6.1 și 6.2, instanța de apel a reținut, în mod corect, caracterul clar și inteligibil al acestora, nu numai prin verificarea denumirii acestor comisioane, ci printr-o examinare detaliată. Astfel, a subliniat că recurenții-reclamanți, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivele comisioane, valoarea și modalitatea de calcul fiind detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lor rezultă cu ușurință din conținutul convenției.

Înalta Curte subliniază că legislația în materia protecției drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să procedeze la o detaliere cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, întrucât ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Totodată, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea unor astfel de comisioane.

Înalta Curte reține că decizia recurată s-a raportat în mod corect și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată chiar de recurenții-reclamanți prin memoriul de recurs, examinând respectarea cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, după cum s-a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), instanța europeană statuând că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest context, se reține că instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisioanele de procesare și de administrare credit și a reținut că au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Prin recursul declarat de C. S.A., subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, deoarece prevederea contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare a respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum și a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în care este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Or, în speță, așa cum a reținut și curtea de apel, clauza referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu cuprinde un criteriu obiectiv de determinare, astfel că nu dă posibilitatea nici măcar instanței de a aprecia existența sau inexistența situației care determină majorarea ratei dobânzii, astfel că are caracter abuziv.

Înalta Curte subliniază că această clauză privind dobânda variabilă raportat la evoluția pieței financiare nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de consumatori, criteriile în funcție de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente fiind greu de evaluat și anticipat, astfel că nu răspunde exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Potrivit recurentei-pârâte, în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, deoarece reclamanții au ales un produs dintre cele oferite de bancă, astfel că nu se poate susține cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate.

Referitor la cerința lipsei negocierii directe a clauzelor, instanța supremă reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul pornește de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar al unei informări privind condițiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Așadar, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, pe baza analizei probatoriului administrat, instanțele devolutive au stabilit că reclamanții consumatori nu au avut în mod efectiv posibilitatea de a influența natura sau chiar prezența unor clauze în contract, deci contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, aceștia putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Totodată, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților trebuie evaluat din perspectivă juridică și economică. Pe de o parte, puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora împrumutații să poată evalua consecințele economice. Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca și-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreționar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutaților, contravine obligației de informare care îi incumbă. Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractanți și sub aspectul consecințelor economice produse în patrimoniul lor, întrucât sunt obligați să plătească o dobândă ce poate fi revizuită de bancă doar daca-i este favorabilă.

A mai susținut autoarea căii de atac că intimații-reclamanți nu au dovedit existența unui dezechilibru semnificativ produs de clauza vizând dobânda, aceasta fiind semnat conform voinței debitorilor, iar instanța de apel nu a observat că banca a acționat cu bună-credință.

Înalta Curte reține că și aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât clauzele contractuale privind dobânda nu conțin indici de referință clar precizați, nefiind circumstanțiate în mod clar și fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situație dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000. Semnarea de către consumatori a contractului de credit nu este echivalentă cu înțelegerea implicită a unei clauze al cărei conținut este, în mod evident, neclar, deoarece aceștia nu puteau aprecia obiectiv asupra unor elemente care lipsesc din cuprinsul clauzei respective; asumarea unei obligații contractuale presupune înțelegerea deplină a conținutului clauzei, precum și a efectelor ce se nasc în temeiul acelei prevederi contractuale.

Cu privire la buna-credință a băncii, Înalta Curte apreciază că prezumția a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune automat buna-credință sub semnul îndoielii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că soluția privind caracterul abuziv al clauzei 4.7 teza a doua din contractul de credit a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, care prevăd, prin excepție de la art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Înalta Curte reamintește că, prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reținut de instanțele devolutive, recurenta-pârâtă și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluția pieței financiare fără ca acest criteriu să fie definit în mod clar, fără echivoc. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Temeiul juridic invocat de recurenta-pârâtă se subscrie aceluiași raționament expus anterior, deoarece nu se poate reține că evoluția pieței financiare ar putea fi încadrată în categoria motivelor întemeiate care să permită băncii o modificare unilaterală a dobânzii. Lipsa de claritate și transparență a clauzei 4.7 teza a doua din convenția părților, din cauza elementelor determinate sau determinabile care caracterizează evoluția pieței financiare, nu poate fi acoperită prin includerea, în categoria motivelor întemeiate, a situațiilor apreciate ca atare de bancă.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinite cerințele privind calificarea drept abuzivă a clauzei 4.7 teza a doua din contractul părților.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți și recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 245/22.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.