ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 870/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- constatarea marjei fixe a băncii, în procent de 2,755%, din dobânda aplicată, respectiv în procent de 5,5%, la contractul de credit ipotecar nr. x, de la data semnării și până la finalizarea acestuia;

- constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de credit ipotecar nr. x, urmare a notificării înregistrate la pârâtă sub nr. x/26.08.2010, fiind semnat actul în aceeași zi cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1) și (2), art. 75, art. 80 alin. (1) și (2) art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010;

- obligarea pârâtelor să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit ipotecar, după formula "marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referință - LIBOR la trei luni";

- completarea contractului de credit ipotecar în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii menționată la pct. 1, aferentă sumei acordate în baza contractului;

- restituirea sumelor achitate în CHF, în echivalent în RON, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport de prevederile contractului, a legislației în vigoare și obligarea la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractului;

- restituirea comisionului de acordare credit ipotecar;

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 190/1999, O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 289/2004, O.U.G. nr. 50/2010, precum și art. 1513 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 74 din 03.02.2015, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Argeș, care la rândul său prin sentința civilă nr. 404 din 16.12.2015 a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Specializat Argeș. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, fiind înaintat dosarul Curții de Apel Pitești, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin decizia civilă nr. 6 din 19.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din data de 15.04.2016, instanța a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.- Sucursala Pitești, ca fiind excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei pârâte și a admis această excepție.

De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța a respins excepția lipsei de obiect, excepția de netimbrare și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta B. S.A..

Prin cererea depusă la dosar la data de 1 iunie 2016, reclamantul a solicitat completarea cererii de chemare în judecată, solicitând și stabilirea/înghețarea cursului de schimb CHF/Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, dar și denominarea în moneda națională a plăților.

Prin încheierea de ședință din 11 octombrie 2016, instanța de judecată, având în vedere că pârâta nu a fost de acord cu completarea cererii de chemare în judecată, a apreciat că această cerere este formulată peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., rămânând învestită cu cererea introductivă.

De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2018, s-a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată prin notele scrise depuse și, în consecință, a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate a fi restituite.

Prin sentința nr. 744 din 24.10.2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția inadmisibilității cererii prin care s-a solicitat constatarea marjei fixe a băncii de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia și a fost respinsă cererea ca inadmisibilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și s-a constatat ca fiind abuzivă și nulă absolut clauza prevăzută prin art. 6.2. din contractul de credit ipotecar, doar în ceea ce privește prevederea prin care se arată că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv și a nulității celorlalte prevederi din cadrul art. 6.2, art. 6.3 din contract, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant în CHF, în echivalent RON, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda contractuală care trebuia plătită, fiind obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 12706,74 CHF, în echivalent RON.

Au fost respinse cererile reclamantului privind completarea contractului de credit ipotecar, în sensul de a fi inclusă în formula de calcul a dobânzii contractuale marja fixă a băncii, privind stabilirea de către instanță a marjei fixe a băncii care intră în formula de calcul a dobânzii contractuale și cea privind obligarea pârâtei să recalculeze dobânda după formula marja fixă a băncii la care să se adauge valoarea indicelui de referință, ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea reclamantului, privind constatarea nulității absolute a actului adițional întocmit la data de 26.08.2010 și s-a constatat nulitatea absolută parțială a actului adițional întocmit la data de 26.08.2010, doar în ceea ce privește procentul de 6,49 % al ratei dobânzii curente.

Totodată, a fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie reclamantului comisionul de acordare și a fost obligată pârâta să restituie către reclamant suma de 1000 CHF.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Pitești, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Totodată, reclamantul a solicitat schimbarea încheierii apelate, în sensul admiterii cererii cu privire la plata dobânzii legale, având în vedere culpa procesuală a pârâtei.

B. De asemenea, pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15.04.2016, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de restituire a comisionului de acordare, precum și împotriva considerentelor și dispozitivului sentinței civile nr. 744 din 24.10.2018, pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș, în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea parțială a încheierii și a sentinței civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

C. Prin decizia nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul pârâtei împotriva încheierii din 15.04.2016 și a sentinței atacate precum și apelul reclamantului împotriva încheierii din 18.09.2018.

Totodată, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței apelate și a fost schimbată sentința, în sensul că actul adițional a fost constatat a fi nul absolut și în ceea ce privește mențiunea că marja băncii la data încheierii acestuia ar fi 6,27%, mențiune cuprinsă în art. 3.1 din actul adițional.

A fost menținută în rest sentința.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a menținut sentința în ceea ce privește respingerea capetelor de cerere 1, 3-4 referitor la introducerea retroactivă în contract a formulei marjă + indice, dar, pe de altă parte, a dispus introducerea în contract a acestei formule, ca urmare a modificării actului adițional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și restituirea sumei de 12.706,74 CHF, calculată în raport cu această formulă, de la data introducerii acțiunii.

A mai arătat recurenta că în mod greșit s-a reținut că expertiza a fost efectuată în raport cu dobânda de referință, întrucât expertul a fost învestit cu calculul dobânzii conform formulei 2,755% marja + indice, formulă inexistentă în contract, acest motiv fiind străin de natura cauzei.

În consecință, din moment ce instanța a considerat inadmisibil capătul I de cerere, este evident că aceasta nu putea lua în considerare sumele reținute în raportul de expertiză și să dispună restituirea acestora.

Recurenta a arătat că la data semnării contractului nu a existat noțiunea de marjă fixă a băncii, reglementată contractual sau legal, aceasta fiind reglementată pentru prima dată în legislația din Romania în anul 2010, prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. Astfel, dacă s-a "dedus" cât ar fi fost marja în 2008, după algoritmul din 2010, este vădită aplicarea retroactivă a legii civile. În consecință, recurenta a susținut că instanța de apel a modificat unilateral contractul, s-a substituit voinței recurentei și a obligat-o la restituirea unei sume calculată în funcție de formula 2.755% marja + indice LIBOR 3 M, deși a constatat că această formulă nu se află în contract.

O altă critică invocată de recurentă vizează considerentele instanței de apel prin care s-a constatat că modificarea acțiunii, prin note scrise, este legală, potrivit art. 204 și urm. C. proc. civ., deși în mod expres prima instanță a reținut că recurenta a depus note scrise prin care s-a opus modificării acțiunii și a respins cererea de modificare a acțiunii. Cu privire la completarea acțiunii de către reclamant privind caracterul abuziv al clauzelor invocate, la 4 ani după depunerea acesteia, recurenta a susținut că instanța nu avea dreptul să adauge pe cale de interpretare și alte capete de cerere.

Printr-o altă critică s-a susținut că au fost aplicate eronat prevederile art. 204 alin. (3) coroborate cu art. 22 C. proc. civ., instanța acordând ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că intimatul nu a învestit instanța cu vreo solicitare de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 - 6.3 respectiv 7.1 lit. b).

În dezvoltarea acestei critici recurenta a arătat că, prin Notele scrise, reclamantul a completat acțiunea solicitând și constatarea caracterului abuziv al unor clauze, însă, întrucât modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc cu depășirea termenului legal, aceasta nu poate fi luată în considerare având în vedere opoziția recurentei.

Cu toate acestea, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a menținut legalitatea constatării caracterul abuziv al art. 6.2-6.3 și art. 7.1 lit. b), în condițiile în care reclamantul nu a solicitat acest lucru în termenul legal, fiind decăzut din dreptul de a modifica acțiunea.

A mai arătat recurenta că, în mod greșit a reținut instanța de apel că au fost aplicate corect dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind considerate întemeiate argumentele primei instanțe privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la cererea de restituire a comisionului de acordare, întrucât instanța de fond a fost învestită doar cu restituirea comisionului de acordare, fără a se solicita și constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b), care prevedea obligativitatea achitării acestui comision.

Prin urmare, în raport cu această cerere nu se pot invoca prevederile Legii nr. 193/2000 referitoare la nulitatea absolută, din moment ce instanța nu a fost învestită cu constatarea caracterului abuziv al art. 7.1 lit. b) din contract, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispozițiile înscrise în art. 1 din același act normativ.

În aprecierea recurentei instanța de apel a aplicat eronat și în mod contradictoriu și prevederile art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât până la intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, nu exista vreo dispoziție legală care să cuprindă obligația introducerii în contractele de împrumut a unei "marje fixe", astfel că instanța a aplicat eronat aceste prevederi legale, deși a reținut că această formulă nu există în contract. În consecință, în mod nelegal a fost admis apel reclamantului, s-a dispus introducerea retroactivă a acestei formule și s-a menținut obligația recurentei la restituirea sumei calculate conform formulei 2.755% marjă + indice LIBOR 3 M.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greșită a art. 6-7 din Legea nr. 193/2000, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 din această lege, efectul constatării caracterului abuziv îl reprezintă eliminarea clauzelor din contract și nu introducerea retroactivă în contract a unei noi formule de calcul a dobânzii de tipul 2,755 marjă + indice, cu consecința restituirii sumei de 12.706 CHF, calculată în funcție de această formulă. A învederat recurenta că instanța a eliminat în mod similar și prevederile art. 3.1 din actul adițional de conformare a contractului cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la nivelul dobânzii și la marjă, și în mod nelegal a înlocuit aceste clauze cu un alt mod de calcul la marjei fixe.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a menținut greșit considerentele și soluția primei instanțe privind caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. b) și la art. 6.2.

În dezvoltarea acestei critici recurenta a precizat circumstanțele în care a fost încheiat contractul, arătând că, urmare a manifestării de voință a reclamantului, în cadrul contractului încheiat de părți s-au introdus date referitoare la dobândă în care se arăta că aceasta este variabilă în funcție de valoarea de referință pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

Clientul a fost informat asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de recurentă și a semnat contractul de credit, care prevedea că dobânda este variabilă și se stabilește în formă procentuală, precum și dreptul clientului de a fi informat cu privire la modificarea contractuală. Așadar, în contract au fost introduse date referitoare la dobândă, cu precizarea ca aceasta este variabilă în funcție de criteriile prevăzute în contractul de credit.

Prin circumstanțierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

În consecință, având în vedere prevederile legale imperative, cu aplicabilitate ope legis, respectiv O.U.G. nr. 174/2008 si O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a concluzionat că instanța trebuia să constatate că sintagma "în funcție de politica băncii" nu mai există în contract, astfel încât nu putea avea nici caracter abuziv.

A mai susținut că, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, cu modificările ulterioare, clauzele contractului au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței începând cu data de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea în contractul de credit a formulei de calcul prevăzute în art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că intimatul nu a notificat banca în termenul legal prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010, nemanifestându-și intenția în sensul că nu ar fi fost de acord cu modificările impuse prin actul adițional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel că acesta produce efecte prin acceptare tacită.

A mai susținut că, la momentul semnării contractului de credit legislația în vigoare nu interzicea variabilitatea dobânzii, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobândă variabilă nu este de natură a crea un dezechilibru contractual și de a dovedi reaua-credință a băncii, în condițiile în care au fost acceptate de către client. Prin clauzele referitoare la modificarea dobânzii, banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda, în temeiul unui indice prevăzut în contract cu notificarea clientului. În aceste condiții, exigențele bunei-credințe erau respectate, iar clauzele nu sunt abuzive.

Referitor la art. 7.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, recurenta a arătat că această clauză este clară și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea sa, prin urmare, instanța de apel nu trebuia să analizeze caracterul abuziv, o astfel de clauză fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la contraprestațiile care au justificat acest comision, recurenta a susținut că acest comision reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit. Mai mult, anterior încheierii contractului, intimatul a luat la cunoștință de condițiile creditării, inclusiv de existența acestui comision, pe care l-a acceptat întocmai, având posibilitatea de a solicita negocierea cuantumului acestuia, dacă nu era de acord cu cuantumul său.

Cu privire la actul adițional de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat eronat prevederile acestui act normativ dar și ale Legii nr. 193/2000, constatând în mod nelegal nulitatea parțială a actului adițional.

Referitor la caracterul negociat al clauzei prevăzute la art. 3.1. din Actul Adițional, privind dobânda, a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere că încheierea actului adițional este reglementată prin O.U.G. nr. 50/2010, instanța reiterând argumente identice cu cele privind negocierea contractului de credit. Or, clauzele actului adițional sunt clare și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea acestora, fiind arătată atât dobânda, cât și elementele componente, respectiv indicele de referință și marja băncii, iar la art. 3.2-3.4 este indicată modalitatea de modificare.

Mai mult, clauza se referă la prețul creditului și este clar exprimată, astfel că aceasta este exclusă de la controlul caracterului abuziv.

Recurenta a învederat că actul adițional a intrat în vigoare prin acceptare tacită, deoarece reclamantul, deși a studiat actul, nu a formulat vreo solicitare de renunțare dispozițiile acestuia de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în termenul legal, astfel că actul adițional produce efecte conform prevederilor art. II din Legea nr. 288/2010.

Recurenta a criticat și soluția privind restituirea sumelor de 12.706 CHF și 1000 CHF.

Prin întâmpinarea formulată la 13 august 2021, intimatul-reclamant A. a invocat excepția inadmisibilității recursului în raport cu interpretările date de Curtea Constituțională a României prin Deciziile nr. 369/30.05.2017 și nr. 874/18.12.2018. De asemenea, intimatul a susținut că motivul de casare privind încălcarea prevederilor art. 204 din C. proc. civ. nu poate fi analizat întrucât a fost invocat direct în recurs.

Totodată, intimatul-reclamant a invocat și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au respins respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimat, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, reține următoarele considerente:

a. Criticile recurentei privind încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 204 alin. (3) și 22 C. proc. civ., se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sunt nefondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 204 alin. (3) coroborate cu art. 22 C. proc. civ., întrucât a reținut că prima instanță a constatat în mod corect că intimatul-reclamant a învestit instanța cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 - 6.3 respectiv 7.1 lit. b) din contract. Prin note scrise reclamantul a completat acțiunea, solicitând și constatarea caracterului abuziv și în consecință nulitatea clauzelor din contractul de credit, însă această modificare nu poate fi luată în considerare potrivit art. 204 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere opoziția recurentei.

Față de aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că principiul disponibilității procesului civil, reglementat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., statuează că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" iar art. 22 alin. (6) din același cod prevede că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Normele de procedură privind modificarea cererii de chemare în judecată sunt prevăzute la art. 204 C. proc. civ., care la alin. (3) stabilește că "modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților".

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că prima instanță a fost învestită și cu cererea privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare prevăzut la art. 7.1 lit. b) din contractul de credit, chiar dacă nu a fost formulat expressis verbis în petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul criticând în mod neechivoc conținutul clauzei în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată, fiind evidentă invocarea caracterului abuziv al acestei clauze. Situația este aceeași și cu privire la caracterul variabil al dobânzii prevăzut la art. 6.2 - 6.3 din contractul de credit, reclamantul contestând modalitatea de determinare a ratei dobânzii.

În ceea ce privește modificarea acțiunii introductive prin notele scrise depuse de reclamant, asupra cărora instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea din data de 18.09.2018, se constată că instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea acestei încheieri, stabilind că singurul petit formulat tardiv este cel privind solicitarea de plată a dobânzii legale pentru sumele ce urmau a fi restituite, restul cererilor fiind apreciate ca precizări sau reiterări ale petitelor din cererea de chemare în judecată.

Recurenta nu a formulat apel împotriva acestei încheieri, astfel că cele reținute de prima instanță au intrat în puterea lucrului judecat.

Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut în decizia recurată că instanța a fost învestită cu petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2, 6.3, respectiv 7.1 lit. b) din contractul de credit, nefiind încălcate normele de procedură privind modificarea cererii de chemare în judecată, prevăzute de art. 204 alin. (3) C. proc. civ. și nici limitele învestirii prevăzute la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea normelor de procedură evocate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmând a fi respins ca nefondat.

b. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse mai jos.

Prioritar, se constată că în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a invocat existența în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, făcând însă trimitere și la modul în care au fost administrate și valorificate probele în cauză, criticând obiectivele expertizei contabile și calculul efectuat de expert privitor la dobândă, după formula 2,755% marja + indice, formulă care nu se regăsește în contract. Aceste critici însă vizează probele administrate la prima instanță și nu argumentele reținute de instanța de apel în soluția pronunțată. Se constată, de fapt, că recurenta este nemulțumită de însușirea opiniei expertului de către instanța de fond și de către instanța de apel cu privire la formula de calcul a dobânzii și includerea acesteia în actul adițional, critici care se referă la netemeinicia deciziei recurate și nu la nelegalitatea acesteia.

Însă, recurenta a dezvoltat și critici de nelegalitate privitoare la considerentele contradictorii reținute în decizia recurată, prin care instanța, pe de o parte a menținut sentința în ceea ce privește respingerea ca nefondate a capetelor de cerere 1, 3-4 referitoare la introducerea retroactivă în contract a formulei marjă fixă + indice LIBOR, iar, pe de altă parte, a aplicat această formulă de calcul a ratei dobânzii și în contractul de împrumut dar și în actul adițional.

Aceste critici sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că în mod just tribunalul a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere privind constatarea marjei fixe a băncii de la data semnării contractului până la finalizare, constatând că tribunalul a dat efect principiului autonomiei de voință a părților, respingând justificat cererea reclamantului de stabilire a marjei fixe a băncii ca fiind 2,745%, respectiv de stabilire a formulei de calcul a dobânzii ca fiind 2,745% marja + indice Libor 3M. A arătat instanța de apel că jurisprudența comunitară se opune ca instanța națională, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, să completeze contractul prin modificarea conținutului respectivei clauze. Concret, instanța de apel a arătat că, raportat la jurisprudența CJUE, C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., rezultă că art. 6 din Directiva 93/13 se opune unei reglementări din statul membru care permite instanței naționale atunci când constată nulitatea unei clauze abuziv cuprinse într-un contract încheiat cu un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul respectivei clauze.

De asemenea, consecința eliminării clauzei considerate abuzive trebuie apreciată și din perspectiva posibilității derulării în continuare a contractului, context în care instanța nu poate stabili alte clauze, singura modificare posibilă fiind determinată de eliminarea clauzei abuzive (paragraful 65 din C-618/10), instanțele naționale având numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul.

Din aceste considerente, instanța de apel a concluzionat că solicitarea reclamantului de a se constata o anumită formulă de calcul a dobânzii nu poate fi dispusă ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

Și totuși, în pofida acestor considerente, instanța de apel, analizând modul de aplicare a clauzei cuprinse în art. 6.1 din contractul de credit, a verificat modalitatea de calcul a dobânzii pe parcursul executării contractului și a constatat că dobânda, respectiv marja băncii a fost mărită după semnarea contractului fără a exista un acord în acest sens, ajungându-se la un procent de 6,49 %, respectiv 6,27 % în actul adițional. A constatat instanța de apel că, la data încheierii contractului de împrumut valoarea dobânzii de referință Libor 3M era de 2,765%, iar la data încheierii actului adițional era de 0,165 % mai mică, astfel că se impunea și anularea clauzei din actul adițional privind marja băncii în cuantum de 6,27 %, dând eficiență astfel formulei de calcul a dobânzii din contractul de credit, formulă reținută de expert.

Așadar, se constată că, deși instanța de apel a reținut că nu se poate insera în contract o anumită formulă de calcul a ratei dobânzii ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevalând principiile autonomiei de voință și libertății contractuale, în final a dat eficiență formulei de calcul a dobânzii așa cum a fost aceasta menționată în raportul de expertiză, aplicând în concret clauza modificată pe parcursul executării contractului.

Prin urmare, se constată contradicția considerentelor reținute în admiterea apelului reclamantului împotriva sentinței, întrucât instanța de prim control judiciar inițial reține pe de o parte că instanța națională nu poate interveni în modificarea clauzei privind modalitatea de calcul a dobânzi, pentru ca ulterior, să analizeze modalitatea de calcul a acesteia pe parcursul executării contractului și să stabilească marja fixă inclusă în dobânda de 5,5 %, constatând că indicele Libor nu se poate adăuga la procentul de 5,5 %, ci la procentul de 2,765% al băncii.

Continuând acest raționament, instanța de apel a constatat că sunt abuzive și clauzele din actul adițional referitoare la dobândă, întrucât în formula de calcul a dobânzii trebuia introdusă o altă marjă fixă a băncii, prin raportare la cea din contractul de împrumut.

Astfel, decizia recurată este casabilă pentru contradicția dintre considerentele reținute, întrucât în motivare instanța de apel a reținut imposibilitatea de a modifica clauzele contractuale, pentru ca ulterior să intervină în modalitatea de calcul a ratei dobânzii și să analizeze marja fixă a băncii prin raportare la procentul de la data încheierii contractului, aplicând clauzele contractuale modificate din contractul de credit și implicit din actul adițional, potrivit acestei marje fixe.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind posibilitatea instanței de a modifica clauzele contractuale referitoare la dobânda, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului, casarea în partea a deciziei instanței de apel sub aceste aspecte și trimiterea cauzei în rejudecare.

c. Recurenta a mai invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltând mai multe critici în acest sens.

Astfel, prima critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010 de către instanța de apel, arătând că obligația de a se insera în contract formula de calcul a dobânzii, prin precizarea marjei fixe, nu se aplică contractelor în derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, așa cum este contractul din prezenta cauză.

Apoi, recurenta a mai invocat și aplicarea eronată a prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și a art. 969 C. civ. susținând că prin admiterea apelului reclamantului și stabilirea unei formule de calcul a dobânzii, instanța a modificat unilateral prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, stabilind ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Or, Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Față de criticile menționate mai sus, Înalta Curtea, ținând seama de soluția ce urmează a fi dispusă, respectiv admiterea recursului ca urmare a reținerii motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca o consecință a reținerii motivelor contradictorii din considerentele deciziei de apel în ceea ce privește clauzele privitoare la cuantumul dobânzii, formula de calcul a acesteia, modificarea dobânzii pe parcursul executării contractului și cuantumul dobânzii inserate în actul adițional, constată că nu se mai impune analiza criticilor privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010 precum și a art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și art. 969 C. civ.

Pe de o parte, existența unei motivări ce contravine art. 425 C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, în limitele menționate mai sus, iar pe de altă parte, existența unor motive contradictorii împiedică efectuarea unui control de legalitate de către instanța de control judiciar, neputându-se verifica raționamentul instanței de apel în aceste condiții.

Din aceleași considerente nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la restituirea sumelor reținute cu titlu de dobândă - aplicarea greșită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, restituirea dobânzii fiind dispusă de instanța de apel ca efect al constatării aplicării greșite a clauzelor referitoare la dobândă.

Recurenta a mai invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare.

Potrivit recurentei, reclamanta a solicitat doar restituirea comisionului de acordare fără însă a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contract, astfel că nu se pot invoca prevederile Legii nr. 193/2000 privind constatarea nulității absolute a clauzei.

Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentei, privind limitele învestirii instanței, inclusiv cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contract, au fost analizate la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se mai impune reluarea lor. S-a reținut mai sus că instanța de apel în mod just a apreciat că tribunalul a fost investit cu petitul privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare, chiar dacă nu a fost formulat în mod expres, întrucât rezultă din motivarea cererii.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare, instanța supremă constată că acestea sunt nefondate.

Sancțiunea constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare fiind nulitatea absolută, aceasta poate fi invocată oricând iar cursul prescripției cererii de restituire a comisionului de acordare începe de la data constatării nulității absolute a clauzei abuzive.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că cererea de restituire a contravalorii comisionului de acordare nu este prescrisă potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

d. Tot subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a formulat și critici privind aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele prevăzute la art. 6.2 privind dobânda, doar în ceea ce privește faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" și art. 7.1 lit. b) din contractul de credit.

A ceste critici sunt nefondate.

În cauză s-a constatat ca fiind abuzivă și nulă absolut clauza prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit doar în ceea ce privește faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii".

Înalta Curte constată că în mod judicios au reținut instanțele devolutive caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 privind dobânda doar în ceea ce privește faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" întrucât aceasta nu este exprimată în mod clar și inteligibil potrivit exigențelor Directivei 13/93, așa cum au fost relevate prin jurisprudența CJUE.

Din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200 și pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă că analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibilă, în măsura în care acestea nu întrunesc cerința să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel în mod corect a reținut ca fiind aplicabile hotărârile CJUE din cauzele Bogdan Matei și C. împotriva D. S.A. - C143/13 precum și E. împotriva Băncii Românești S.A. - C186/16, potrivit cărora deși dobânda reprezintă un element esențial al contractului de credit, instanța poate să verifice caracterul abuziv al clauzei care o prevede, dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil pentru consumator, înțelegând prin aceasta atât o exprimare clară din punct de vedere gramatical, cât și din perspectiva posibilității consumatorului de a anticipa efectele viitoare ale clauzei.

Mai mult, în hotărârea CJUE Bogdan Matei - C143/13, la pct. 58-60, s-a reținut că nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii.

Clauza contractuală prevăzută la art. 6.2 din convenția de credit care permite creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii curente în conformitate cu politica băncii, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanța de apel în mod corect a reținut că această clauză nu respectă condiția de transparență, respectiv de redactare clară și inteligibilă, în ceea ce privește posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica dobânda, întrucât, examinând cuprinsul clauzei contractuale, rezultă că se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate în concret motivul care generează și condițiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, ele nefiind cunoscute reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, deși pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reține că redactarea clauzei privind modificarea dobânzii în conformitate cu politica băncii, nu permite consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse în ceea ce îl privește, contractul de credit neoferind niciun indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În consecință, prin clauza constatată ca fiind abuzivă, referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în conformitate cu politica băncii, a fost afectată situația juridică a reclamantului, întrucât au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (6) și pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Așadar, criticile privitoare la nelegalitatea aplicării normelor de drept material referitoare la aceste clauze contractuale sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

e. În ceea ce privește criticile de nelegalitate privitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de acordare prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. b) din contract, în procent de 2% din suma împrumutată, cu consecința restituirii sumei de 1000 CHF, Înalta Curtea constată caracterul nefondat al acestora.

Contrar celor susținute de recurentă, clauza privind comisionul de acordare nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât comisionul de acordare nu se asociază cu noțiunea de obiect principal al creditului, pentru a fi exclusă de la analiză. De asemenea, clauza nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Se constată că, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei art. 7 alin. (1) lit. b) din contract, instanța de apel a statuat că dispozițiile vizate sunt abuzive, întrucât perceperea comisionului de acordare nu este justificată în mod clar și neeechivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision în condițiile în care a fost perceput și un comision de analiză pentru aceleași servicii.

În ceea ce privește clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea pronunțată în cauza Matei împotriva D. S.A., C143/13, că "trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător" - pct. 54.

De asemenea la pct. 55-56 din hotărărea evocată, Curtea a considerat că "din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat" iar "clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor".

Totodată, sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "în orice caz, indiferent dacă clauzele în discuție în litigiul principal intră sau nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, aceeași cerință de transparență precum cea vizată de această dispoziție figurează și la articolul 5 din această directivă, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate în mod clar și inteligibil. După cum a statuat deja Curtea, cerința privind transparența, astfel cum figurează în prima dintre aceste dispoziții, are aceeași întindere precum cea avută în vedere în cea de a doua dispoziție" - pct. 36. În acest sens este și Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, punctele 67-69. De asemenea, la pct

În hotărârea preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele reunite C-224/19 și C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

In același sens, în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) s-a reținut că" În această privință, trebuie amintit că, referitor la o clauză a unui contract de împrumut care prevede un "comision de riscuri", Curtea a statuat în esență că acest contract nu putea fi considerat ca expunând în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, din moment ce se contesta că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală în scopul obținerii respectivului comision (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 77)."

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și a reținut că este nejustificat având în vedere caracterul neclar al contraprestației băncii, fiind perceput fără legătură cu activități concret prestate. Mai mult, fiind contestată de către consumator contraprestația furnizată de bancă pentru perceperea acestui comision, era necesară expunerea în mod transparent a motivelor ce justifică această remunerație, în condițiile în care a fost perceput și un comision de analiză pentru aceleași servicii.

Prin urmare, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut caracterul abuziv al comisionului de acordare prevăzut la art. 7 a