Decizia nr. 5318/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC G.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Deva, anularea Deciziei de impunere din 5 septembrie 2012, emisă de pârât, și a Dispoziției nr. 2157/2012 a Primarului Municipiului Deva, suspendarea executării actelor contestate, precum și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru punerea în aplicare a actelor contestate. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Decizia de impunere din 5 septembrie 2012 s-au stabilit în sarcina sa obligații suplimentare față de bugetul local al Municipiului Deva în sumă de 422.621,80 RON și accesorii în sumă de 238.424,19 RON reprezentând: - impozit pe clădiri aferent anilor 2007 - 2012 în sumă de 348.595 RON și accesorii de 184.782,69 RON; - impozit pe mijloacele de transport pentru anii 2005 - 2012 în sumă de 1.444,80 RON și accesorii de 1.238,01 RON; - impozit pe teren aferent anilor 2007 - 2012 în sumă de 72.582 RON și accesorii în sumă de 52.403,49 RON. Ulterior, prin Dispoziția nr. 2157/2012 a Primarului Municipiului Deva a fost respinsă contestația sa împotriva deciziei de impunere sus-menționate. Reclamanta a susținut, în esență, că decizia de impunere nu este motivată sub aspectul modului de calcul al debitului imputat, neputând, astfel, fi verificată corectitudinea stabilirii impozitului, că actul contestat încalcă dreptul său la proprietate, principiul neretroactivității legii, principiul egalității în drepturi și nediscriminării, criticând și modul de stabilire a impozitului pe clădiri apreciat ca datorat.

Excepția de neconstituționalitate invocată. La data de 6 februarie 2012, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008, solicitând instanței de fond sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției. În motivarea acestei cereri, reclamanta a susținut că dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21, art. 24, art. 48 alin. (2) și art. 127 din Constituția României, criticând, pe de o parte, instituirea cauțiunii și modul de stabilire al acesteia de către instanțele judecătorești și arătând, pe de altă parte, că O.U.G. nr. 51/2008 instituie un tratament diferit și implicit discriminatoriu între persoanele fizice și cele juridice.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 93 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 30787/2012, emisă de Consiliul Local Deva, până la soluționarea irevocabilă a cauzei și totodată a respins cererea reclamantei SC G.T. SRL privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind C. procedură fiscală și O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat că prin Încheierea din 6 februarie 2013 a fost admisă cererea reclamantei privind reducerea cauțiunii la suma de 2.000 RON, iar reclamanta a făcut dovada achitării ei prin recipisa de consemnare, condiții în care în speță nu mai există niciun interes în sesizarea Curții Constituționale, pe acest aspect. A mai arătat curtea de apel că o eventuală pronunțare cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 nu ar mai avea niciun efect cu privire la soluționarea cauzei de vreme ce cauțiunea a fost achitată iar cererea de suspendare soluționată. Instanța fondului a apreciat totodată că cererea de sesizare a Curții Constituționale referitor la dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008, este inadmisibilă, cu motivarea că actul normativ indicat vizează în exclusivitate persoanele fizice și nu este deci incident în prezenta cauză.

Calea de atac exercitată Împotriva Încheierii, respectiv a sentinței din data de 6 martie 2013 a formulat recurs reclamanta SC G.T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 din O.U.G. nr. 92/2003. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, au fost înfățișate următoarele critici în raport de soluția primei instanțe asupra excepției de neconstituționalitate invocată: - în mod incorect a reținut instanța de fond finele de neprimire statuat prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, mai cu seamă că prevederea cuprinsă în art. 215 din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc. avea legătură cu fondul cauzei; - accesul direct la jurisdicția constituțională este garantat iar respingerea excepției a încălcat art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că decizia Curții Constituționale putea influența rezultatul litigiului aflat pe rolul instanței de judecată; - au fost încălcate prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 23 alin. (6) din același act normativ, cu referire la cazurile de inadmisibilitate ale excepției și totodată instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea pronunțării asupra excepției, fără nicio motivare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului promovat Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând Sentința nr. 93 din 6 martie 2013 (recurenta a denumit-o Încheierea din 6 martie 2013) sub aspectul soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., în limitele învestirii prin motivele de recurs reține că nu sunt întemeiate criticile recurentei, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate. Prin Sentința nr. 93 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, deliberând asupra cererilor formulate de recurenta-reclamantă SC G.T. SRL, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din 5 septembrie 2012, emisă de autoritatea pârâtă și a suspendat executarea acestui act administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a cauzei și totodată s-a pronunțat și asupra solicitării de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 ca și a O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Instanța de fond, prin sentința atacată, a respins această din urmă cerere a reclamantei-recurente, reținând în ceea ce privește O.U.G. nr. 51/2008, inadmisibilitatea solicitării în considerarea cadrului de reglementare ce vizează exclusiv persoanele fizice, nu și pe cele juridice. Cu referire la art. 215 din O.G. nr. 92/2003, instanța de fond, prin considerentele sentinței, a reținut că în cauză nu mai subzistă niciun interes în sesizarea Curții Constituționale față de măsurile dispuse în sensul reducerii cauțiunii la suma de 2.000 RON și achitării acesteia de către societatea reclamantă. Înalta Curte, față de criticile recurentei-reclamante ce vizează numai această din urmă prevedere legală, reține că judecătorul fondului a dat o justă și legală dezlegare cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, în contextul aprecierii și analizării elementelor de fapt și de drept, concrete ale cauzei. Excepția de neconstituționalitate invocată, cu referire la art. 215 din O.G. nr. 92/2003, a vizat cerința depunerii unei cauțiuni în cazul solicitării suspendării de executare a actului administrativ fiscal, astfel cum bine s-a reținut și de prima instanță. În condițiile în care judecătorul învestit cu soluționarea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal, pe de o parte, prin încheierea din 6 martie 2013, a admis cererea de reducere a cuantumului cauțiunii prevăzute chiar de art. 215 din O.G. nr. 92/2003, iar pe de alta, prin sentința din 6 martie 2013, a admis și cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din 5 septembrie 2012, în mod evident rezultă că interesul în sesizarea Curții Constituționale nu mai poate fi demonstrat. Orice demers în justiție, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, sau de partea procesuală de la care provine, trebuie să fie util și să justifice scopul judecății. Prin exercitarea unei acțiuni sau formularea unei cereri pe fundamentul interesului, se tinde la obținerea unui remediu. Din perspectiva acestor considerațiuni cu valoare de principiu, raportat la situația factuală sus-arătată, Înalta Curte observă că prima instanță a dat o interpretare logico-rațională prevederilor art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, în sensul că în cauza de față inadmisibilitatea cererii de sesizare a decurs, practic, din lipsa unui interes direct și personal, înțelegându-se că prin demersul în justiție trebuie să se asigure propriile interese litigioase și nu salvgardarea legii în general, ceea ce însă recurenta nu a mai putut demonstra, raportat la măsurile procesuale dispuse de prima instanță. Apreciind așadar că soluția adoptată de prima instanță, pe aspectul supus verificării instanței de recurs, este legală și deplin justificată, Înalta Curte reținând totodată și netemeinicia criticilor recurentei, va respinge ca nefondat recursul promovat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.