Decizia nr. 1109/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața instanței de fond; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 decembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. Deva, suspendarea Deciziei de impunere nr. 30787/2012 și a Dispoziției nr. 2157/2012 emise de primarul D. Deva; obligarea B. Deva să acorde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin punerea în aplicare a celor două acte atacate; obligarea B. Deva să emită acte administrative care să conducă la restabilirea situației anterioare. A susținut reclamanta că decizia de impunere nu cuprinde motivele care au stat la baza emiterii ei și nu este menționat și detailat modul de calcul al debitului, fiind încălcate dispozițiile art. 43 alin. (2) C. proc. fisc., ale art. 31 alin. (2) din Constituția României și ale art. 41 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. I-a fost încălcat și dreptul de proprietate, drept protejat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a hotărât că impunerea de taxe nereale intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind asimilate bunurilor - obiect al dreptului de proprietate. A apreciat că fost încălcat și principiul neretroactivității legii, impozitul în litigiu fiind stabilit retroactiv, pentru perioada 2007-2012, și principiul egalității în drepturi și nediscriminării, prevăzut de Directiva nr. 2000/43, având în vedere modul total nelegal al stabilirii acestor taxe și impozite, singurul scop urmărit prin emiterea actelor nelegale fiind acela de a deposeda societatea de bunurile deținute în mod legal prin naționalizare pe criteriu etnic, societatea SC A. SRL fiind deținută de familia Almasan, de etnie rromă. În ceea ce privește stabilirea impozitului, reclamanta a arătat că societatea este dizolvată din anul 2007, în temeiul art. 237 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 122 2 C. proc. fisc., pentru creanțele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare a contribuabilului la Z., începând cu această dată nu se mai datorează și nu se calculează dobânzi și penalități de întârziere. A invocat și prevederile art. 1 alin. (2) și alin. (6) din Hotărârea nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, potrivit cărora agenții economici, care se află în procedura de dizolvare sau lichidare administrativă sau în procedura de lichidare judiciară, nu vor proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale. Astfel, de la momentul declanșării procedurii dizolvării, societatea nu mai avea obligația de a proceda la reevaluarea activelor, impozitul pe clădiri fiind calculat în mod greșit de către B. prin aplicarea unei cote de 10% și 12% din valoarea de inventar. Referitor la modul de stabilire al dobânzilor și penalităților de întârziere, a arătat reclamanta că organul de control nu a ținut cont nici de faptul ca impozitul pe clădiri se achită în două tranșe egale, cu scadențe la 31 martie și 30 septembrie a fiecărui an. De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) al Ordinului președintelui C. nr. 3347/2011, „prin excepție de la prevederile alin. (1), contribuabilii declarați inactivi nu vor fi supuși procedurilor curente de notificare și de impunere din oficiu pentru nedepunerea declarațiilor.” Pârâta D. Deva - E. - F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. A arătat că debitele din decizia de impunere au fost stabilite pe o perioadă de 5 ani, în termenul de prescripție al stabilirii creanțelor bugetare fiscale, conform art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și conform actelor normative în vigoare pe perioada menționată. G. de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prin Adresa din 24 septembrie 2012, a comunicat faptul că societatea figurează ca fiind în funcțiune, stabilindu-se în mod legal obligații fiscale în sarcina reclamantei. Prin cererea depusă la data de 06 februarie 2013, reclamanta și-a completat acțiunea în ceea ce privește cadrul procesual, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a Primăriei D. Deva, primarului D. Deva - H., I., J., K., L., M., N., O., P. și R., și în ceea ce privește obiectul acțiunii, solicitând anularea Referatului nr. 41603 din 20 noiembrie 2012, obligarea, în solidar, a tuturor pârâților, la repararea pagubelor pricinuite, publicarea hotărârii judecătorești ce va pronunța în cauză, pe cheltuiala pârâților, în două numere consecutive a două cotidiene naționale, difuzarea conținutului dispozitivului hotărârilor judecătorești ce se vor pronunța în cauză, pe cheltuiala pârâților, în două zile consecutive, la posturile de televiziune S., T. și U., în intervalul orar 20-22, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 06 februarie 2013, reclamanta a mai formulat o cerere de chemare în garanție a Z., solicitând, în ipoteza respingerii acțiunii, obligarea acestuia la plata unor daune materiale, la publicarea hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză, pe cheltuiala sa, în două numere consecutive a două cotidiene naționale, la difuzarea conținutului dispozitivului hotărârilor judecătorești ce se va pronunța în cauză, pe cheltuiala sa, în două zile consecutive, la posturile de televiziune S., T. și U., în intervalul orar 20-22, și la plata cheltuielilor de judecată. Chematul în garanție X. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, pe fond solicitând respingerea cererii. Primarul D. Deva - H. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. A arătat că, de la data dobândirii imobilelor, 28 septembrie 2000, pentru care s-a întocmit decizia de impunere contestată, reclamanta nu a înțeles să depună la organul fiscal niciun fel de declarație fiscală însoțită de actele necesare din care să rezulte titularul dreptului de proprietate și situația fiscală a imobilelor (valoarea financiar-contabilă). Astfel, nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor legale, a condus la consecința stabilirii de către organul fiscal a impozitului pe imobile prin estimare, drept conferit organului fiscal de art. 83 alin. (4) C. proc. fisc. La data de 20 martie 2013, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 17/2010 a B. al D. Deva. La data de 15 aprilie 2013, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Z. și a Y. Hunedoara, succesoare în drepturi și obligații a fostei A.A. Deva și a lui B.B. Prin această cerere, reclamanta a solicitat, ca în ipoteza respingerii acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la plata unor daune materiale, la publicarea hotărârii judecătorești ce va pronunța în cauză, pe cheltuiala sa, în două numere consecutive a două cotidiene naționale, la difuzarea conținutului dispozitivului hotărârilor judecătorești ce se vor pronunța în cauză, pe cheltuiala sa, în două zile consecutive, la posturile de televiziune S., T. și U., în intervalul orar 20-22 și la plata cheltuielilor de judecată. C.C. Hunedoara, în numele și pentru A.A. a D. Deva, și B.B. au depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție. La termenul din 13 mai 2013, reclamanta și-a completat acțiunea în sensul chemării în judecată în calitate de pârât și a F. din cadrul Primăriei D. Deva. De asemenea, și-a precizat cuantumul pretențiilor solicitate la suma de 100 lei, urmând ca, după efectuarea expertizei contabile, să precizeze cuantumul actualizat al acestora. La data de 02 septembrie 2013, reclamanta a solicitat a se constatata discriminarea pe criterii etnice, raportat la modul nelegal de stabilire a impozitelor prin actele contestate. D.D., citat în cauză, și-a precizat punctul de vedere asupra celor susținute de reclamantă. Prin sentința nr. 93/2013 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă cererea reclamantei și s-a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 30787/2012 până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Prin Încheierea din data de 02 septembrie 2013 instanța a respins motivat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia invocată de reclamantă și cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ competente cu excepția de nelegalitate a Hotărârea B. nr. 17/2010.

Soluția instanței de fond; Prin sentința nr. 300 din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de X., prin întâmpinare. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a anulat, în parte, Dispoziția nr. 2157 din 20 noiembrie 2012 emisă de primarul D. Deva, Referatul nr. 41603 din 20 noiembrie 2012 și Decizia de impunere nr. 30787 din 05 septembrie 2012 privind creanțele datorate bugetului local, emisă de F. în ceea ce privește accesoriile aferente creanței principale calculate pentru anii 2009, 2010, 2011 și 2012. A obligat pârâtul F. să emită decizie de impunere pentru accesoriile aferente creanței principale pentru perioada 01 ianuarie 2009-29 mai 2009 și a respins celelalte cereri formulate în contradictoriu cu acești pârâți, ca neîntemeiate. De asemenea, instanța a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții D. Deva, I., J., K., L., M., N., O., P. și R., ca neîntemeiată. A respins cererile de chemare în garanție formulate de reclamantă în contradictoriu cu chemații în garanție X., Statul Român reprezentat prin Z., Y. Hunedoara, succesoare în drepturi și obligații a fostei A.A. Deva și B.B., respectiv Y. Hunedoara, ca neîntemeiate. Prin aceeași sentință, a respins cererea privind constatarea discriminării formulată de reclamantă în contradictoriu cu D.D. A obligat pârâții primarul D. Deva și F. să plătească reclamantei suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că, prin Decizia de impunere nr. 30787 din 05 septembrie 2012 emisă de F., au fost stabilite în sarcina societății reclamante următoarele creanțe datorate bugetului local: impozit pe clădiri aferent perioadei 2007-2012 în sumă totală de 348.595 lei și accesorii calculate până la data de 05 septembrie 2012 în sumă de 184.782, 69 lei, impozit pe teren aferent perioadei 2007-2012 în sumă totală de 72.582 lei și accesorii calculate până în data de 05 septembrie 2012 în sumă de 52.403,49 lei, impozit pe mijloace de transport în sumă totală de 1.444,80 lei și accesorii calculate până la data de 05 septembrie 2012 în sumă de 1238,01 lei. Cuantumul total al sumelor stabilite în sarcina reclamantei este de 661.045,99 lei. Împotriva deciziei de impunere reclamanta a formulat contestație, respinsă prin Dispoziția nr. 2157/2012 emisă de primarul D. Deva. În ceea ce privește nulitatea deciziei de impunere instanța a reținut că decizia atacată conține toate elementele prevăzute de art. 43 și 46 C. proc. fisc. și că motivarea măsurii luate este suplimentată și prin răspunsul la contestația administrativă materializată prin Dispoziția nr. 2157/2012, care răspunde exigențelor art. 211 C. proc. fisc. Decizia de impunere contestată nu a fost emisă urmare a unei inspecții fiscale, fiind incidente dispozițiile art. 50 din același act normativ, potrivit căruia organul fiscal are posibilitatea de a asculta contribuabilul dacă apreciază necesar, reclamanta neputându-se prevala de nerespectarea acestui drept în etapa emiterii deciziei de impunere. De asemenea, nici în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere nu este obligatorie ascultarea contribuabilului. Cu toate acestea, potrivit susținerilor emitenților actelor atacate, reclamantei i s-au solicitat lămuriri în timpul soluționării contestației (adresele din 06 noiembrie 2012 și din 09 noiembrie 2012) însă aceasta nu a înțeles să dea curs solicitărilor adresate și nici să propună probe noi. În ceea ce privește necomunicarea tuturor actelor care au stat la baza emiterii deciziei de impunere, o parte a acestora îi erau cunoscute reclamantei (contractele de vânzare-cumpărare și extrasele de carte funciară), iar celelalte acte i-au fost comunicate în urma solicitării de informații în baza Legii nr. 544/2001, conform adresei din 12 decembrie 2012. În ceea ce privește Ordinul nr. 3392/2011, instanța a apreciat că acesta nu este incident în cauză întrucât reglementează procedura de stabilire din oficiu a impozitelor, taxelor și contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă pentru obligațiile fiscale cuprinse în vectorul fiscal. Or, impozitele stabilite prin decizia de impunere atacată nu se încadrează în categoria celor la care se referă ordinul, fiind vorba despre taxe datorate bugetului local cu titlul de impozite pe imobile și mijloace auto. În ceea ce privește impozitele stabilite prin decizia de impunere, instanța a reținut, referitor la impozitul pe clădiri și impozitul pe teren, că, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 28 septembrie 2000 de către B.N.P., E.E. reclamanta SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ în Deva, jud. Hunedoara, înscris în C.F. Deva, nr. top, format din construcții (fabrică de conserve, clădire întreținere și igienizare, centrală termică, stație supradozare, stație reglare gaz metan și post trafo) și teren. Prețul vânzării, stabilit conform procesului-verbal de licitație din data de 28 septembrie 2000, a fost de 5.363.032.984 lei. A constatat instanța că reclamanta, fiind proprietara imobilului, teren și construcții, identificat mai sus, este contribuabil în sensul dispozițiilor C. fisc. și are obligația de a achita impozitul pentru clădirea și terenul deținute, nici clădirea și nici terenul în litigiu neîncadrându-se în categoria celor scutite de la plata impozitului conform art. 250, respectiv art. 257 C. fisc. Potrivit art. 254 alin. (5) și (6) C. fisc., reclamanta avea obligația de a depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea și terenul, în termen de 30 de zile de la data dobândirii ei. Însă, în cauză, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a depune declarații fiscale cu privire la imobilele dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 2000. În aceste condiții, organul fiscal a stabilit baza de impunere și obligația fiscală de plată aferentă prin estimarea bazei de impunere făcând o corectă aplicare a art. 83 alin. (4) C. proc. fisc., potrivit căruia nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. În această situație stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 67. În ceea ce privește calculul impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice, instanța a reținut că acesta, potrivit art. 253 C. fisc., se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cota de impozit fiind stabilită prin hotărâre anuală a B. În cauză, a apreciat prima instanță că au fost respectate aceste dispoziții legale, cota de impozitare fiind stabilită prin Hotărârile B. Deva (Hotărârea B. nr. 561/2006, Hotărârea B. nr. 217/2007, Hotărârea B. nr. 183/2008, Hotărârea B. nr. 402/2009, Hotărârea B. nr. 135/2010, Hotărârea B. nr. 2/2012) și încadrându-se în limitele prevăzute de C. fisc. Cota a fost aplicată la valoarea de inventar a clădirii, având în vedere că reclamanta nu a procedat la reevaluarea clădirii. O cotă majorată a impozitului a fost aplicată numai în anul 2012, reținându-se că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a proceda la reevaluarea clădirii în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință. În ceea ce privește modul de calcul al impozitului pe teren, Curtea de apel a reținut că, au fost respectate dispozițiile pct. 78 și pct. 81 din H.G. nr. 44/2004, pentru că terenurile se încadrează în categoria de folosință curți, construcții, din suprafața totală a terenurilor fiind scăzută suprafața ocupată de construcții. În ceea ce privește impozitul pe mijloacele de transport, instanța a apreciat că, potrivit art. 261 C. fisc., orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport. Impozitul prevăzut la alin. (1) se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz. În ceea ce privește accesoriile aferente creanței principale, instanța de fond a constatat că, prin sentința nr. 923/CA/2009 a Tribunalului Hunedoara s-a admis cererea de dizolvare a SC A. SRL formulată de X., prin G. pe lângă Tribunalul Hunedoara, s-a dispus înregistrarea în Z. a mențiunii dizolvării și publicarea în M. Of. al României, Partea a IV-a. Sentința Tribunalului Hunedoara a fost înscrisă la G. de pe lângă Tribunalul Hunedoara în data de 28 mai 2009 (recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe fiind constatat perimat). Așadar, prin înregistrarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus dizolvarea societății în Z. și publicarea acesteia în M. Of. al României, hotărârea a devenit opozabilă terților, lipsind de relevanță mențiunea eronată referitoare la starea firmei. Potrivit art. 122 2 C. fisc. (în vigoare din data de 25 mai 2009), pentru creanțele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare a contribuabilului la Z., începând cu această dată nu se mai datorează și nu se calculează majorări de întârziere. Având în vedere că hotărârea de dizolvare a societății reclamante a fost înregistrată la Z. în data de 28 mai 2009 și că această hotărâre nu a fost desființată, Curtea a apreciat că, începând cu această dată, reclamanta nu mai datorează majorări de întârziere pentru creanța stabilită prin decizia de impunere, astfel că stabilirea acestor accesorii prin decizia de impunere pentru perioada 29 mai 2009 - 05 septembrie 2012 este nelegală. În ceea ce privește capătul de cerere privind răspunderea civilă delictuală, instanța a reținut că nu se impune acordarea despăgubirilor morale solicitate, în condițiile în care reclamanta nu a administrat probe pentru a dovedi producerea unor suferințe morale sau a impactului pe care emiterea actului l-ar fi avut asupra sa. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului material (deși instanța a încuviințat proba cu expertiză contabilă pentru a stabili cuantumul sumei de care a fost lipsită reclamanta ca urmare a imposibilității folosirii imobilului, reclamanta nu a depus documente pentru ca expertul să poată determina prejudiciul suferit de reclamantă). În ceea ce privește constatarea discriminării, față de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu poate fi reținută existența vreunei fapte de discriminare în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că altor persoane, aflate în situații comparabile, li s-ar fi aplicat un tratament diferit. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a apreciat că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, reclamanta nu are posibilitatea de a se îndrepta cu o cerere în despăgubire împotriva Statului Român, Y. Hunedoara sau conducătorului acesteia, B.B., iar, pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția existenței unei legături de dependență și de subordonare între cele două cereri, astfel încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în garanție. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu X., s-a apreciat că este neîntemeiată în condițiile în care eroarea materială comisă de acesta nu a fost considerată relevantă de către instanță, iar actele atacate au fost anulate în ceea ce privește accesoriile calculate pentru anii 2009, 2010, 2011 și 2012. Astfel, față de respingerea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, s-a apreciat a fi neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții chemați în judecată în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, ca persoane care au contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actelor atacate.

Recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de fond; 3.1. Recursul formulat de reclamanta SC A. SRL; Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. 3.1.1. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței unei alte instanțe, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Recurenta invocă dispozițiile art. 56 din Legea nr. 76/2012 care au modificat art. 10 din Legea contenciosului administrativ, dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care la art. 23 prevede că procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi a competenței instanțelor legal investite se judecă de instanțele devenite competente potrivit legii, iar dosarele se trimit pe cale administrativă la aceste instanțe. 3.1.2. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra actelor de discriminare rasială și asupra excepției propriei culpe a D. Deva și nu a administrat nicio probă în acest sens, având în vedere că sarcina probei este răsturnată. În speță nu a avut loc o analiză atentă a existenței/ inexistenței discriminării invocate, iar constatarea este atributul instanței naționale care are obligația să aplice normele de drept intern, O.G. nr. 137/2000, dar și normele internaționale, art. 1 Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Directivele Europene 2000/43; 2000/78. 3.1.3. Prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., validând un raport de expertiză nul absolut. Recurenta arată că nu a fost citată la efectuarea expertizei conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea expertizei. Se mai arată că expertul a fost de rea-credință, nu a solicitat niciun document de la recurentă, iar înștiințarea a fost comunicată la o adresă nevalidă. Recurenta contestă modul de calcul al debitorului și majorărilor de întârziere efectuate de expert, susținând că la momentul declanșării procedurii dizolvării, societatea nu mai avea obligația de a proceda la reevaluarea activelor. 3.1.

Instanța de fond a respins în mod greșit ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a Statului Român și a terților, refuzând accesul la justiție și judecarea cauzei. Statul Român, susține recurenta, garantează proprietatea, iar garanția nu trebuie să fie iluzorie, ci concretă și efectivă. Recurenta consideră că cererea de chemare în judecată formulată de A.A., în nume propriu, este făcută cu scopul de a se naționaliza proprietatea sa, prin discriminare rasială, deoarece s-au impus taxe fictive, supradimensionate, fapt ce a condus la blocarea activității societății și a costurilor acesteia. Se mai arată că asociații societății au fost urmăriți penal și discriminați pe criterii etnice, iar procedura prealabilă prevăzută de Legea contenciosului administrativ nu a fost respectată. 3.1.

Prin hotărârea atacată s-a respins în mod nelegal cererea reconvențională, cererea de întrebare preliminară și excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 17/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind metodologia de emitere a acordului pentru exercitarea activității de comercializare a produselor și serviciilor de piață, în municipiul Deva. 3.1.

Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de efectuare a expertizei contabile, cererea de cercetare la fața locului, cererea de înscriere în fals, cererea de înscriere deținută de partea adversă, interogatoriul pârâților și primarului. 3.1.

Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 3.1.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3.1.

Recurenta invocă greșita respingere a cererii de recuzare a judecătorului care a soluționat fondul pricinii, deoarece prin hotărârile luate s-a dovedit ignorarea dispozițiilor legale, lipsa de independență și imparțialitate, încălcarea supremației legii, ignorarea unor probe administrate și aplicarea unei amenzi în lipsa vinovăției părții. 3.2. Recursul formulat de pârâtul D. Deva, prin primar; Motivele recursului sunt întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul invocă greșita aplicare a prevederilor legale de către judecătorul fondului, susținând că, potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în Z., iar prin adresa nr. 5254847/ 24 septembrie 2012, Z. Hunedoara a comunicat faptul că SC A. SRL figurează ca „stare firmă: funcțiune”. Prin urmare, susține recurentul-pârât, s-a procedat corect, prin calcularea accesoriilor aferente creanței principale pentru anii 2009-2012, astfel încât nu se poate susține vreo culpă în sarcina sa. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, chematul în garanție X. susține respingerea recursului reclamantei ca nefondat, deoarece nu are calitate procesuală pasivă în astfel de cauze, scopul acesteia fiind doar îndeplinirea unui interes public, acela de a asigura opozabilitatea actelor și faptelor profesioniștilor. Recurenta-reclamantă solicită respingerea recursului declarat de pârâtul D. Deva, prin primar, invocând prevederile art. 122 C. proc. fisc. Intimata C.C. Timișoara, prin Y. Hunedoara, în nume propriu și pentru Statul Român, prin Z. solicită respingerea recursului formulat de reclamantă, menținerea respingerii cererilor de chemare în garanție pentru neîndeplinirea prevederilor art. 60 și urm. C. proc. civ. Intimata B.B., prin întâmpinare, solicită respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea respingerii cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea disp. art. 60 alin. (1) C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată 1. Cu privire la cererile recurentei-reclamante de sesizare a Curții Constituționale, de adresare a unei întrebări preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene și de înscriere în fals Recurenta-reclamantă a formulat la data de 18 iunie 2015 cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”. Recurenta consideră că dispozițiile sus-menționate sunt contrare disp. art. 20 și 21 din Constituția României, deoarece instituie sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în garanție și implicit, dreptul la un proces echitabil. Cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și va fi respinsă, dispozițiile invocate nu au stat la baza respingerii cererilor de chemare în garanție, astfel încât nu au legătură cu soluționarea cauzei. Prin cererea formulată la data de 24 martie 2016, recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii europene cu un număr de 9 (nouă) întrebări, astfel: Întrebarea nr. 1: În ce măsură art. 8 din Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 trebuie interpretat în sensul ca, impune statelor membre să transpună prevederile acesteia în legislația națională, în procedurile judiciare interne? Întrebarea nr. 2: În ce măsură dispozițiile cuprinse în Legea nr. 324 din 14 iulie 2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000 reprezintă o transpunere adecvată a normei comunitare stipulate de Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000? Întrebarea nr. 3: Jurisprudența Curții, în conformitate cu care responsabilitatea statului este angajată în caz de încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din statul membru căruia i se impută această încălcare (de exemplu, Hotărârea Brasserie du pecheur și Factortame, Gerhard Kobler împotriva Republik Osterreich), se aplică, de asemenea, în cazul în care comportamentul presupus contrar dreptului comunitar al organului respectiv, o lege a Parlamentului? Întrebarea nr. 4: În ce măsură dispozițiile cuprinse în C. fisc. art. 253, așa cum este formulat: „Calculul impozitului datorat de persoanele juridice - Alin. (1): În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Alin. (6): În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de B./Consiliul General al Municipiului București între: a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință; b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință", reprezintă o transpunere adecvată a normei comunitare stipulate de Carta fundamentală a drepturilor omului, respectiv: Art. 17 Dreptul de proprietate: „Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică. în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general". Întrebarea nr. 5: Jurisprudența Curții, în conformitate cu care responsabilitatea statului este angajată în caz de încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din stalul membru căruia i se impută această încălcare (de exemplu, Hotărârea Brasserie du pécheur si Factortame, Gerhard Kobler împotriva Republik Osterreich), se aplică, de asemenea, în cazul în care comportamentul presupus contrar dreptului comunitar al organului respectiv, o lege a Parlamentului? Întrebarea nr. 6: Jurisprudența Curții, în conformitate cu care responsabilitatea statului este angajată în caz de încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din statul membru căruia i se impută această încălcare (de exemplu, Hotărârea Brasserie du pécheur si Factortame, Gerhard Kobler împotriva Republik Osterreich), se aplică, de asemenea. în cazul în care comportamentul presupus contrar dreptului comunitar al organului respectiv, impunerea de taxe si impozite de 10 ori mai mari decât cele legale unei societăți deținute si administrate de persoane de etnie rromă ? Întrebarea nr. 7: Jurisprudența Curții, în conformitate cu care responsabilitatea statului este angajată în caz de încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din stalul membru căruia i se impută această încălcare (de exemplu. Hotărârea Brasserie du pécheur și Factortame, Gerhard Kobler împotriva Republik Osterreich) se aplică, de asemenea, în cazul în care comportamentul presupus contrar dreptului comunitar al organului respectiv, o instituirea unei ipoteci ilegale timp de peste 14 ani ? Întrebarea nr. 8: Jurisprudența Curții, în conformitate cu care responsabilitatea statului este angajată în caz de încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din statul membru căruia i se impută această încălcare (de exemplu, Hotărârea Brasserie du pécheur si Factortame, Gerhard Kobler împotriva Republik Osterreich), se aplică, de asemenea. În cazul în care comportamentul presupus contrar dreptului comunitar al organului respectiv, încălcarea dreptului la apărare, prin refuzul de a fi audiat, refuzul de a-i comunica actul emis. interzicerea accesului la actele din dosar, refuzul de a-i comunica informații din dosar? Întrebarea nr. 9: În ipoteza unui răspuns afirmativ la întrebările anterioare: Aceste dispoziții de drept comunitar care au fost încălcate, si având in vedere principiul de drept, care stipulează ca nimeni nu poate invoca propria culpa, in obținerea unui drept, fapt ce creează un drept subiectiv pentru reclamantul în cauza principală? Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene urmează să fie respinsă, avându-se în vedere că recurenta nu indică în concret modul în care directivele invocate nu au fost transpuse corect în legislația română, arătând doar că acestea „par a nu fi transpuse corect”, prevederile din Codul fiscal referitoare la calcularea impozitelor și taxelor locale nu fac obiectul unor transpuneri din legislația europeană, iar întrebările cu nr. trei, cinci, șase, șapte, opt și 9 sunt generale, fără o aplicabilitate la speța dedusă judecății. Cererea de înscriere în fals formulată la data de 24 martie 2016 este contrară prevederilor art. 183 și urm. C. proc. civ., în realitate recurenta făcând o apreciere asupra imparțialității expertului și solicitând efectuarea unei noi expertize. Prin urmare, cererea va fi respinsă. 2. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL. Recursul este nefondat. 2.1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Potrivit art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. La rândul său, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. poate fi admis numai dacă hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, respectiv, în condițiile prev. de art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. Cum în speță nu s-a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel alba Iulia, astfel cum impun dispozițiile legale sus-menționate, motivul de recurs va fi respins ca nefondat. Prevederile art. 23 ale Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece degrevarea instanțelor de contencios administrativ a avut loc numai în anumite materii, astfel încât numai acele dosare au fost trimise instanțelor devenite competente din punct de vedere al competenței materiale. 2.2. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra actelor de discriminare rasială și excepției propriei culpe a D. Deva, nu a administrat nicio probă, având în vedere că sarcina probei se inversează. Judecătorul fondului a examinat capătul de cerere referitor la constatarea unei discriminări pe bază de rasă și a constatat inexistența acesteia, astfel încât nu a mai fost necesară administrarea altor probe sau dovedirea culpei autorității publice. 2.3. Instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Recurenta consideră că raportul de expertiză este lovit de nulitate absolută deoarece nu a fost citată conform disp. art. 208 alin. (1) C. proc. civ. A mai arătat recurenta că expertul nu a solicitat niciun document de la aceasta, iar sesizarea recomandată expediată în data de 07 octombrie 2014 a fost adresată către un sediu inexistent/ expirat. Potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Aceste dispoziții legale nu sunt incidente, deoarece lucrarea nu a fost efectuată la fața locului, nefiind necesară prezența părților. Expertiza contabilă a analizat numai documentele/înscrisuri, iar raportul a fost întocmit în mod firesc, la sediul expertului. Cu privire la critica faptului că expertul nu a solicitat documente de la recurentă, actele dosarului contrazic afirmația. Expertul contabil a trimis o sesizare recomandată reprezentanței societății, după întâlnirea cu aceasta, însă fără rezultat, mai ales că în dosar nu a fost indicată o altă adresă pentru expedierea scrisorii recomandate. În ceea ce privește modalitatea de calcul a impozitelor datorate de recurentă, instanța de fond a reținut în mod corect că nu a fost îndeplinită obligația legală de a se depune declarație fiscală, conform prevederilor C. fisc., în acest caz fiind permisă calcularea debitului prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 83 alin. (4) C. proc. fisc. S-a avut în vedere, în mod corect, că recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile legale referitoare la reevaluarea clădirii, nefiind incidente prevederile H.G. nr. 1553/2003. Față de acestea, se constată că nu se susțin criticile formulate de recurentă ce privesc naționalizarea imobilelor sau discriminarea pe criteriu etnic sau rasial. 2.4. Referitor la criticile de respingere a cererii reconvenționale, a cererii de întrebare preliminară și a excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 12/2010 pentru aprobarea a Regulamentului privind metodologia de emitere a acordului pentru exercitarea activității, de comercializare a produselor și serviciilor de piață în mun. Deva, precum și a refuzului de acces la justiție se reține că recurenta nu a dezvoltat aceste motive de recurs, neaducând niciun argument contrar, astfel încât nu pot fi analizate din perspectiva disp. art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. 2.5. Aceleași considerente se impun și în privința criticilor referitoare la respingerea cererii de expertiză contabilă, cercetarea la fața locului, înscriere în fals, interogatoriul părții și cererea de înscrisuri deținute de partea adversă. 2.6. De asemenea, motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au fost dezvoltate de recurentă. 2.7. Respingerea cererii de recuzare a judecătorului F.F. a fost făcută în mod legal, deoarece partea nu a invocat niciunul dintre motivele de recuzare prev. de art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ., ci doar nemulțumiri legate de respingerea anumitor cereri și probe solicitate. Critica privind amenda aplicată prin încheierea din data de 15 decembrie 2014 a fost analizată în cadrul cererii de reexaminare formulată de instanța de fond, iar soluția dată este irevocabilă, fără a putea fi rediscutată în calea de atac a recursului asupra sentinței nr. 300 din 18 decembrie 2014. 2.8. Respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român și a persoanelor fizice este firească și legală ca urmare a neîndeplinirii disp. art. 60 C. proc. civ. Neîndeplinirea obligațiilor fiscale de către recurentă și respingerea acțiunii sub acest aspect nu poate conduce la chemarea în garanție a altor persoane, deoarece plata este datorată personal de aceasta. Este neîntemeiată și a fost respinsă în mod corect cererea de chemare în garanție a Z., ca urmare a faptului că recurenta a fost exonerată de plata accesoriilor aferente creanței principale calculate pentru anii 2009-2012 și astfel nu a căzut în pretenții, conform art. 60 C. proc. civ. 3. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul D. Deva, prin primar; Recursul este nefondat, având în vedere că informația referitoare la „stare firmă: funcțiune” s-a datorat unei erori materiale existente în înregistrările de la G. de pe lângă Tribunalul Hunedoara, erori ce au fost îndreptate ulterior. În mod firesc, recurenta nu poate datora accesorii după data dizolvării firmei, mențiunile din Z. sunt opozabile erga omnes numai în situația în care sunt corecte, în sens contrar, dându-se prevalență formei și nu fondului informațiilor. 4. Față de acestea, în temeiul art. 312 teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.