ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 534/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 534/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

noiembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 21741/299/2007,

reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul T.N., solicitând ca acesta să

fie obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, str. Berveni, sector 1, colț cu str. Fabrica de Cărămidă,

în suprafață de 360 m.p.

Prin sentința civilă nr.

12343 din 09 octombrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 25 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 45067/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

660 din 06 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că în cauză s-a făcut dovada că terenul în

litigiu a aparținut autorilor reclamantei I.D.C. și I.E., în baza contractului

de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1473 din 20 ianuarie 1944 de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, - transcris în Registrul de transcripțiuni

la data de 20 ianuarie 1944 sub nr. 452.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 04 iunie 2009 a declarat apel reclamanta P.A., care a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, la data de 27 iulie 2009.

Prin decizia civilă nr.

523/ A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că art. 480 C. civ. arată că proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod

exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În cauză, susținerea

apelantei este contrazisă de relațiile depuse din partea Primăriei Municipiului

București, care atestă că la nivelul anului 1986 terenul în litigiu figura ca

fiind proprietate de stat - posesor fiind Consiliul Popular Sector 1 București.

Mai mult decât atât,

apelanta nu a făcut altceva decât să afirme că acest bun este al său, dar

niciodată nu a contestat modalitatea de trecere a terenului în proprietatea

statului, iar pârâtul a făcut dovada că este proprietarul terenului, conform sentinței

civile nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, înscrise în cartea funciară conform încheierii nr.

15561 din 11 decembrie 2002 a Biroului de Carte Funciară de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București.

În această situație,

instanța nu putea da eficiență juridică titlului de proprietate al apelantei

reclamante.

Prin cererea

înregistrată la data de 03 decembrie 2010, apelanta reclamantă a solicitat

îndreptarea erorilor materiale strecurate în încheierea din data de 09

septembrie 2010 dată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 45067/3/2008, constând în

menționarea greșită în cuprinsul încheierii a numelui „B.Z.”, în realitate fiind

„V.Z.”. Totodată, a solicitat completarea hotărârii, invocând faptul că

instanța nu s-a pronunțat în legătură cu falsul referitor la chitanța sub

semnătură privată încheiată la data de 21 iunie 1969, între numita V.Z. și

intimatul pârât T.N.

Prin decizia civilă nr.

24/ A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea de îndreptare a erorii

materiale a încheierii din 09 septembrie 2010 și a respins cererea de

completare a dispozitivului, privind proba prevăzută de art. 180 și următoarele

C. proc. civ.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că cererea completatoare a hotărârii este

neconcludentă, inutilă și nepertinentă, întrucât acțiunea principală formulată

de petiționară la data de 20 noiembrie 2007 nu are un asemenea capăt de cerere.

Mai mult decât atât,

nici în apelul formulat la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, petiționara nu a solicitat acest lucru.

Împotriva deciziei

civile nr. 523/ A din 30 septembrie 2010, la data de 02 decembrie 2010 a

declarat recurs reclamanta P.A., iar împotriva deciziei civile nr. 24/ A din 13

ianuarie 2011 la data de 08 martie 2011 a declarat recurs aceeași parte,

cererile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la

data de 08 martie 2011.

Prin decizia nr. 3362

din 15 mai 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a

casat hotărârile atacate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că,în cauză, instanța de

apel s-a limitat la a analiza doar acel contract de vânzare-cumpărare nr. x/1944

și sentința civilă nr. 16584 din 18 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sector 1 și a

constatat că pârâtul a făcut dovada proprietății asupra terenului în litigiu cu

această sentință civilă și definitivă și irevocabilă. Procedând astfel, s-au

încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neanalizându-se și

celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei și anume: sentința civilă nr. 418

din 20 martie 1968 a Judecătoriei sector 8 a Municipiului București, prin care s-a admis apelul formulat de numiții I.E. și I.D.C. și în fond s-a respins

acțiunea Secției Financiare a Consiliului Popular al sectorului 8 al

Municipiului București de a se trece în patrimoniul statului terenul situat în

București, str. Berveni, sector 1, în suprafață de 360 m.p. proprietatea apelanților (autorii reclamantei P.E.), certificatul nr. 45/R/1968 eliberat de

Sfatul Popular al orașului București, proces verbal încheiat la 26 martie 1968

în Dosar nr. 839/1968 al Judecătoriei Sector 8.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 11 iulie 2012 sub nr. 45067/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

418 din 26 martie 1968 pronunțată de Judecătoria Sectorului 8A București în Dosarul

nr. 839/1968, depusă în prezenta cauză direct în faza apelului, a fost admis

apelul formulat de I.E. și I.D.C. și în consecință a fost reformată cartea de

judecată civilă nr. 395 bis din 23 noiembrie 1953 pronunțată de fosta

Judecătorie Populară 2 București în ce privește pe apelanți și în fond a fost

respinsă acțiunea Secției Financiare a Consiliului Popular al Sectorului 8 al

Municipiului București de a se trece în patrimoniul statului terenul situat în

București, str. Berveni, sectorul 8, în suprafață de 360 m.p., proprietatea apelanților potrivit actului de proprietate depus la dosar. S-a reținut că

apelanții pârâți au plătit cu regularitate impozitele până în 1964 când s-a

făcut constatarea că a trecut în patrimoniul statului, că din eroare s-a creat

pentru acest teren un alt rol fiscal, pe o altă stradă și că terenul în litigiu

nu a fost niciodată abandonat, făcându-se culturi leguminoase de către o altă

persoană, cu aprobarea apelantului, care nu a avut cunoștință de cartea de

judecată, și a consiliului popular. În cursul soluționării litigiului a fost

emis și certificatul nr. 45B/1968 emis de fostul Sfat Popular al Orașului

București - Secțiunea de Arhitectură și Sistematizare - Biroul Nomenclaturii,

din care rezultă că terenul viran ce a făcut obiectul actului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. x/1944 era situat la acel moment în str.

Berveni.

Sintetizând, s-a

reținut că autorii reclamantei au dobândit terenul în litigiu în anul 1944 și

din acel an până în 1996 au achitat impozitele aferente, probându-se că au

exercitat acte materiale de folosință asupra acestuia cel mult până în anul

menționate, terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

În ceea ce-l privește

pe intimatul pârât, s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 16586 din 18

noiembrie 1997 pronunțată în Dosarul nr. 14845/1996, Judecătoria Sectorului 1

București a admis acțiunea formulată de acesta și a constatat că între pârâta

(din acea cauză) V.Z. în calitate de vânzătoare și reclamantul (din acea cauză)

T.N. a intervenit un contract de vânzare cumpărare privind terenul în suprafață

de 350 m.p. situat în str. Berveni, sector 1, București (anterior I.C., C., C.)

- la intersecția cu str. Sirenelor, conform raportului de expertiză omologat de

către instanță, având următoarele vecinătăți: N - G.C. pe o lungime de 12,1 m, S - str. Berveni pe 12,5 m, E - str. F-ca de cărămidă pe o lungime de 28,1 m și V - Ș.I. pe o lungime de 28,1 m, dispunându-se că hotărârea va ține loc de act autentic de

vânzare cumpărare. Instanța a reținut că la data de 21 iunie 1969 a avut loc un

transfer de proprietate între părți, printr-un înscris sub semnătură privată.

Având în vedere că

intimatul pârât a mai invocat ca mijloc de apărare faptul că a dobândit dreptul

de proprietate prin efectul prescripției de lungă durată, Curtea a reținut că

acesta a arătat că a intrat în stăpânirea terenului după ce l-a dobândit de la V.Z.

prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, datat 21 iunie 1969.

Întrucât acest

înscris nu a fost înfățișat de intimatul pârât în original, astfel cum i s-a

pus în vedere la termenul din 10 decembrie 2009, nefiind depus nici în Dosarul nr.

14845/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, el nu a fost luat în seamă,

conform art. 139 C. proc. civ., cu consecința că a rămas fără interes

declanșarea procedurii falsului, solicitată de apelanta reclamantă la termenul

din 11 februarie 2010;

Sentința civilă nr.

16586 din 18 noiembrie 1997 pronunțată la Judecătoria Sectorului 1 București în

Dosarul nr. 14845/1996, prin care s-a recunoscut forța probantă a acestui

înscris și a fost luat în seamă, a fost apreciată ca opozabilă apelantei

reclamante, care nu a fost parte în acel proces, iar în constatarea acestei

inopozabilități nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea

Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunțată la 8 iulie 2008

în cauza Crețu și alții împotriva României.

Pe cale de

consecință, prezumția judecătorească a dobândirii posesiei la momentul

încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare nu a fost reținută în cauză.

Curtea a reținut că

la data de 20 martie 1996 intimatul pârât a obținut un certificat de urbanism

pentru o construcție în str. Berveni, în care apar următoarele mențiuni:

„regimul juridic” - „terenul pe care se solicită realizarea construcției

provizorii are suprafața de 350 m.p. și se află în mun. București -

proprietatea municipalității (informativ)”; „regimul economic”: „situația

existentă: teren liber de construcții”; „situația propusă: executarea unei

construcții cu regim de înălțime P+1E, cu caracter provizoriu”. La data de 26

august 1996 a obținut aviz de amplasament favorabil din partea Regiei Generale

de Transport și Distribuție a Energiei Electrice, indicându-i-se că la

solicitarea de acord de furnizare a energiei electrice urmează să atașeze

avizul în discuție. Faptul că este puțin probabil ca intimatul pârât să fi avut

o construcție fără a fi dotată cu instalații electrice conduce la concluzia că

edificiul la care s-au referit martorii a fost ridicat abia în 1996-1997.

S-a concluzionat că,,

intimatul pârât a început să exercite acte de folosință, construind și un garaj

pe terenul în litigiu, cel mai devreme în anul 1986 și a ridicat o construcție

provizorie P+1E în 1996-1997.

În cauză, prezumția

instituită de art. 1847 C. civ. a fost înlăturată pentru perioada anterioară

pronunțării sentinței civile nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 de către

Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14845/1996 de faptul

neînregistrării intimatului pârât în evidențele fiscale, coroborat cu

recunoașterea calității statului de proprietar la momentul obținerii

certificatului de urbanism, dar și a calității de proprietar a numitei Z.D., în

condițiile solicitării pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract

de vânzare cumpărare privind dobândirea imobilului de la aceasta printr-un act

apt a opera transferul de proprietate, și anume unul autentic.

S-a conchis de către

instanța de apel că, chiar admițând că intimatul pârât ar fi intrat în

stăpânirea efectivă a terenului începând cu anul 1969, voința de a se comporta

cu privire la acesta ca un proprietar a existat abia după data de 18 noiembrie 1997.

În această situație, a

fost aplică regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza

în care titlurile emană de la autori diferiți.

Întrucât Nicolae

Basilescu deținea un titlu de proprietate, respectiv actul autentificat de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat din 17 iunie 1893, în timp ce cu privire la

Z.D. nu s-a invocat deținerea vreunui titlu, se aplică regula că în cazul în

care reclamantul este singura parte care deține un titlu, cu dată anterioară

posesiei pârâtului, are câștig de cauză.

Este de menționat și

faptul că, dat fiind caracterul său de drept perpetuu, dreptul de proprietate

nu se stinge prin neuz, cum s-a întâmplat în cauză.

Față de aceste

considerente, reținând pe baza înscrisului nou netemeinicia hotărârii atacate,

Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în tot

sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea precizată și a obligat

pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul

situat în București, str. Berveni, colț cu str. Fabrica de Cărămidă, în

suprafață de 360 m.p. delimitat cu punctele de contur A - B - C - D, conform

schiței la raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.D.

Împotriva deciziei nr.

167 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul T.N.,

invocându-se următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Se consideră că în

mod greșit s-a respins excepția prescripției achizitive de lungă durată deoarece

posesia (cu elementele sale „animus și corpus”), a început înainte de anul

1977.

S-a invocat de către

recurentul pârât faptul că a intrat în stăpânirea terenului începând cu anul

1969, comportându-se ca un adevărat proprietar de la acel moment, deoarece a îngrădit

terenul, a cultivat legume, a edificat un garaj și după anul 1990 a construit o

locuință, care constituie domiciliul familiei sale.

Se învederează că

instanța de apel în mod eronat a înlăturat declarațiile martorilor audiați la

propunerea pârâtului și că prin aplicarea corectă a legii se înțelege și

imposibilitatea înlăturării probei testimoniale pentru alte motive decât

afișarea vădită a interesului în cauză ori discrepanțe vădite între declarații

și înscrisurile existente.

Se susține că, atât

timp cât se stabilește că înlăturarea declarațiilor martorilor s-a făcut

nelegal, urmează a se constata că posesia a început înainte de 20 noiembrie 1977,

ceea ce face ca excepția prescripției achizitive să fi fost respinsă nelegal.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

În cauză,

recurentul-pârât

T.N.

invocă eronata interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ. în ceea ce

privește prescripția achizitivă, relevând, în ceea ce privește posesia asupra

terenului în litigiu, îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1846, 1847 C.

civ.

Se mai invocă de

către recurentul-pârât aspecte legate de înlăturarea declarațiilor martorilor

audiați, ceea ce ar fi determinat, în opinia sa, o greșită interpretare a

dispozițiilor legale în ceea ce privește soluția instanței asupra excepției

prescripției achizitive.

Recursul întemeiat de

recurentul-pârât pe eronata interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ. nu

poate fi primit, instanța de apel procedând la o justă aplicare și interpretare

a dispozițiilor legale suscitate.

Conform art. 1890 C.

civ., „toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a

declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție,

se vor prescrie în treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție

să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune

reaua-credință”.

Uzucapiunea este

definită ca acel mod originar de dobândire a drepturilor reale cu privire la un

bun, prin posedarea neîntreruptă a acelui bun pe perioada determinată de lege.

Pentru uzucapiunea de 30 de ani - invocată de pârât, trebuiau îndeplinite

condițiile rezultând din art. 1846,1847 C. civ. și anume exercitarea unei

posesii utile. Posesia este utilă dacă este neîntreruptă, netulburată și

exercitată sub nume de proprietar. Posesia utilă presupune deci ca acea posesie

să fie neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia, iar invocarea îndeplinirii

acestor cerințe revine posesorului.

În cauză, dat fiind

faptul că posesia este acea stare de fapt constând în deținerea în mod exclusiv

a unui lucru și exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosință

asemănătoare celor îndeplinite de proprietar (corpus), ce presupune și mobilul

intențional al celui care posedă de a poseda pentru sine (animus), nu a fost

dovedită existența acestor două elemente în ceea ce-l privește pe pârât,

instanța de apel dând interpretare justă prevederilor legale incidente.

În speță, în mod

corect instanța de apel a înlăturat prezumția instituită de art. 1847 C. civ.,

interpretând în mod just aceste dispoziții, reținând că pârâtul a început să

exercite acte de folosință pentru terenul respectiv cel mai devreme în 1986

(construind un garaj pe teren în 1986 și o construcție provizorie P+1E în 1996-1997).

Nu se pot primi susținerile recurentului pârât în sensul că a început să se

comporte „ca un adevărat proprietar” înainte de anul 1977, deoarece, așa cum a

reținut instanța de apel, atitudinea pârâtului nu a fost aceea a unui

proprietar, ci a unui constructor pe terenul altuia, a unui detentor precar.

Criticile relative la

declarațiile martorilor audiați în cauză nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate, și chestiunile de interpretare a probelor

administrate în cauză neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate

reglementate de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat și în baza art. 312 C.

proc. civ. se va menține decizia recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul T.N. împotriva deciziei nr. 167 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.