ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 534/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 21741/299/2007, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul T.N., solicitând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Berveni, sector 1, colț cu str. Fabrica de Cărămidă, în suprafață de 360 m.p. Prin sentința civilă nr. 12343 din 09 octombrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată la data de 25 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 45067/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 660 din 06 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în cauză s-a făcut dovada că terenul în litigiu a aparținut autorilor reclamantei I.D.C. și I.E., în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1473 din 20 ianuarie 1944 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, - transcris în Registrul de transcripțiuni la data de 20 ianuarie 1944 sub nr. 452. Împotriva acestei sentințe, la data de 04 iunie 2009 a declarat apel reclamanta P.A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27 iulie 2009. Prin decizia civilă nr. 523/ A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că art. 480 C. civ. arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În cauză, susținerea apelantei este contrazisă de relațiile depuse din partea Primăriei Municipiului București, care atestă că la nivelul anului 1986 terenul în litigiu figura ca fiind proprietate de stat - posesor fiind Consiliul Popular Sector 1 București.

Mai mult decât atât, apelanta nu a făcut altceva decât să afirme că acest bun este al său, dar niciodată nu a contestat modalitatea de trecere a terenului în proprietatea statului, iar pârâtul a făcut dovada că este proprietarul terenului, conform sentinței civile nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, înscrise în cartea funciară conform încheierii nr. 15561 din 11 decembrie 2002 a Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. În această situație, instanța nu putea da eficiență juridică titlului de proprietate al apelantei reclamante.

Prin cererea înregistrată la data de 03 decembrie 2010, apelanta reclamantă a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în încheierea din data de 09 septembrie 2010 dată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 45067/3/2008, constând în menționarea greșită în cuprinsul încheierii a numelui „B.Z.”, în realitate fiind „V.Z.”. Totodată, a solicitat completarea hotărârii, invocând faptul că instanța nu s-a pronunțat în legătură cu falsul referitor la chitanța sub semnătură privată încheiată la data de 21 iunie 1969, între numita V.Z. și intimatul pârât T.N. Prin decizia civilă nr. 24/ A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale a încheierii din 09 septembrie 2010 și a respins cererea de completare a dispozitivului, privind proba prevăzută de art. 180 și următoarele C. proc.

civ. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea completatoare a hotărârii este neconcludentă, inutilă și nepertinentă, întrucât acțiunea principală formulată de petiționară la data de 20 noiembrie 2007 nu are un asemenea capăt de cerere. Mai mult decât atât, nici în apelul formulat la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, petiționara nu a solicitat acest lucru. Împotriva deciziei civile nr. 523/ A din 30 septembrie 2010, la data de 02 decembrie 2010 a declarat recurs reclamanta P.A., iar împotriva deciziei civile nr. 24/ A din 13 ianuarie 2011 la data de 08 martie 2011 a declarat recurs aceeași parte, cererile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 martie 2011. Prin decizia nr. 3362 din 15 mai 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat hotărârile atacate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că,în cauză, instanța de apel s-a limitat la a analiza doar acel contract de vânzare-cumpărare nr. x/1944 și sentința civilă nr. 16584 din 18 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sector 1 și a constatat că pârâtul a făcut dovada proprietății asupra terenului în litigiu cu această sentință civilă și definitivă și irevocabilă. Procedând astfel, s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neanalizându-se și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei și anume: sentința civilă nr. 418 din 20 martie 1968 a Judecătoriei sector 8 a Municipiului București, prin care s-a admis apelul formulat de numiții I.E. și I.D.C. și în fond s-a respins acțiunea Secției Financiare a Consiliului Popular al sectorului 8 al Municipiului București de a se trece în patrimoniul statului terenul situat în București, str. Berveni, sector 1, în suprafață de 360 m.p.

proprietatea apelanților (autorii reclamantei P.E.), certificatul nr. 45/R/1968 eliberat de Sfatul Popular al orașului București, proces verbal încheiat la 26 martie 1968 în Dosar nr. 839/1968 al Judecătoriei Sector 8. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 11 iulie 2012 sub nr. 45067/3/2008. Prin sentința civilă nr. 418 din 26 martie 1968 pronunțată de Judecătoria Sectorului 8A București în Dosarul nr. 839/1968, depusă în prezenta cauză direct în faza apelului, a fost admis apelul formulat de I.E. și I.D.C.

și în consecință a fost reformată cartea de judecată civilă nr. 395 bis din 23 noiembrie 1953 pronunțată de fosta Judecătorie Populară 2 București în ce privește pe apelanți și în fond a fost respinsă acțiunea Secției Financiare a Consiliului Popular al Sectorului 8 al Municipiului București de a se trece în patrimoniul statului terenul situat în București, str. Berveni, sectorul 8, în suprafață de 360 m.p., proprietatea apelanților potrivit actului de proprietate depus la dosar. S-a reținut că apelanții pârâți au plătit cu regularitate impozitele până în 1964 când s-a făcut constatarea că a trecut în patrimoniul statului, că din eroare s-a creat pentru acest teren un alt rol fiscal, pe o altă stradă și că terenul în litigiu nu a fost niciodată abandonat, făcându-se culturi leguminoase de către o altă persoană, cu aprobarea apelantului, care nu a avut cunoștință de cartea de judecată, și a consiliului popular.

În cursul soluționării litigiului a fost emis și certificatul nr. 45B/1968 emis de fostul Sfat Popular al Orașului București - Secțiunea de Arhitectură și Sistematizare - Biroul Nomenclaturii, din care rezultă că terenul viran ce a făcut obiectul actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1944 era situat la acel moment în str. Berveni. Sintetizând, s-a reținut că autorii reclamantei au dobândit terenul în litigiu în anul 1944 și din acel an până în 1996 au achitat impozitele aferente, probându-se că au exercitat acte materiale de folosință asupra acestuia cel mult până în anul 1977. Având în vedere retroactivitatea efectelor sentinței civile sus menționate, terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

În ceea ce-l privește pe intimatul pârât, s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 pronunțată în Dosarul nr. 14845/1996, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de acesta și a constatat că între pârâta (din acea cauză) V.Z. în calitate de vânzătoare și reclamantul (din acea cauză) T.N. a intervenit un contract de vânzare cumpărare privind terenul în suprafață de 350 m.p. situat în str. Berveni, sector 1, București (anterior I.C., C., C.) - la intersecția cu str. Sirenelor, conform raportului de expertiză omologat de către instanță, având următoarele vecinătăți: N - G.C. pe o lungime de 12,1 m, S - str. Berveni pe 12,5 m, E - str. F-ca de cărămidă pe o lungime de 28,1 m și V - Ș.I.

pe o lungime de 28,1 m, dispunându-se că hotărârea va ține loc de act autentic de vânzare cumpărare. Instanța a reținut că la data de 21 iunie 1969 a avut loc un transfer de proprietate între părți, printr-un înscris sub semnătură privată. Având în vedere că intimatul pârât a mai invocat ca mijloc de apărare faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin efectul prescripției de lungă durată, Curtea a reținut că acesta a arătat că a intrat în stăpânirea terenului după ce l-a dobândit de la V.Z. prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, datat 21 iunie 1969. Întrucât acest înscris nu a fost înfățișat de intimatul pârât în original, astfel cum i s-a pus în vedere la termenul din 10 decembrie 2009, nefiind depus nici în Dosarul nr. 14845/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, el nu a fost luat în seamă, conform art. 139 C. proc.

civ., cu consecința că a rămas fără interes declanșarea procedurii falsului, solicitată de apelanta reclamantă la termenul din 11 februarie 2010; Sentința civilă nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 pronunțată la Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14845/1996, prin care s-a recunoscut forța probantă a acestui înscris și a fost luat în seamă, a fost apreciată ca opozabilă apelantei reclamante, care nu a fost parte în acel proces, iar în constatarea acestei inopozabilități nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunțată la 8 iulie 2008 în cauza Crețu și alții împotriva României.

Pe cale de consecință, prezumția judecătorească a dobândirii posesiei la momentul încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare nu a fost reținută în cauză. Curtea a reținut că la data de 20 martie 1996 intimatul pârât a obținut un certificat de urbanism pentru o construcție în str. Berveni, în care apar următoarele mențiuni: „regimul juridic” - „terenul pe care se solicită realizarea construcției provizorii are suprafața de 350 m.p. și se află în mun. București - proprietatea municipalității (informativ)”; „regimul economic”: „situația existentă: teren liber de construcții”; „situația propusă: executarea unei construcții cu regim de înălțime P+1E, cu caracter provizoriu”. La data de 26 august 1996 a obținut aviz de amplasament favorabil din partea Regiei Generale de Transport și Distribuție a Energiei Electrice, indicându-i-se că la solicitarea de acord de furnizare a energiei electrice urmează să atașeze avizul în discuție.

Faptul că este puțin probabil ca intimatul pârât să fi avut o construcție fără a fi dotată cu instalații electrice conduce la concluzia că edificiul la care s-au referit martorii a fost ridicat abia în 1996-1997. S-a concluzionat că,, intimatul pârât a început să exercite acte de folosință, construind și un garaj pe terenul în litigiu, cel mai devreme în anul 1986 și a ridicat o construcție provizorie P+1E în 1996-1997. În cauză, prezumția instituită de art. 1847 C. civ.

a fost înlăturată pentru perioada anterioară pronunțării sentinței civile nr. 16586 din 18 noiembrie 1997 de către Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14845/1996 de faptul neînregistrării intimatului pârât în evidențele fiscale, coroborat cu recunoașterea calității statului de proprietar la momentul obținerii certificatului de urbanism, dar și a calității de proprietar a numitei Z.D., în condițiile solicitării pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare privind dobândirea imobilului de la aceasta printr-un act apt a opera transferul de proprietate, și anume unul autentic.

S-a conchis de către instanța de apel că, chiar admițând că intimatul pârât ar fi intrat în stăpânirea efectivă a terenului începând cu anul 1969, voința de a se comporta cu privire la acesta ca un proprietar a existat abia după data de 18 noiembrie 1997. În această situație, a fost aplică regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiți. Întrucât Nicolae Basilescu deținea un titlu de proprietate, respectiv actul autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat din 17 iunie 1893, în timp ce cu privire la Z.D. nu s-a invocat deținerea vreunui titlu, se aplică regula că în cazul în care reclamantul este singura parte care deține un titlu, cu dată anterioară posesiei pârâtului, are câștig de cauză.

Este de menționat și faptul că, dat fiind caracterul său de drept perpetuu, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, cum s-a întâmplat în cauză. Față de aceste considerente, reținând pe baza înscrisului nou netemeinicia hotărârii atacate, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea precizată și a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, str. Berveni, colț cu str. Fabrica de Cărămidă, în suprafață de 360 m.p. delimitat cu punctele de contur A - B - C - D, conform schiței la raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.D. Împotriva deciziei nr. 167 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul T.N., invocându-se următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Se consideră că în mod greșit s-a respins excepția prescripției achizitive de lungă durată deoarece posesia (cu elementele sale „animus și corpus”), a început înainte de anul 1977. S-a invocat de către recurentul pârât faptul că a intrat în stăpânirea terenului începând cu anul 1969, comportându-se ca un adevărat proprietar de la acel moment, deoarece a îngrădit terenul, a cultivat legume, a edificat un garaj și după anul 1990 a construit o locuință, care constituie domiciliul familiei sale. Se învederează că instanța de apel în mod eronat a înlăturat declarațiile martorilor audiați la propunerea pârâtului și că prin aplicarea corectă a legii se înțelege și imposibilitatea înlăturării probei testimoniale pentru alte motive decât afișarea vădită a interesului în cauză ori discrepanțe vădite între declarații și înscrisurile existente.

Se susține că, atât timp cât se stabilește că înlăturarea declarațiilor martorilor s-a făcut nelegal, urmează a se constata că posesia a început înainte de 20 noiembrie 1977, ceea ce face ca excepția prescripției achizitive să fi fost respinsă nelegal. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, recurentul-pârât T.N. invocă eronata interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ.

în ceea ce privește prescripția achizitivă, relevând, în ceea ce privește posesia asupra terenului în litigiu, îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1846, 1847 C. civ. Se mai invocă de către recurentul-pârât aspecte legate de înlăturarea declarațiilor martorilor audiați, ceea ce ar fi determinat, în opinia sa, o greșită interpretare a dispozițiilor legale în ceea ce privește soluția instanței asupra excepției prescripției achizitive. Recursul întemeiat de recurentul-pârât pe eronata interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ. nu poate fi primit, instanța de apel procedând la o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale suscitate.

Conform art. 1890 C. civ., „toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie în treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință”. Uzucapiunea este definită ca acel mod originar de dobândire a drepturilor reale cu privire la un bun, prin posedarea neîntreruptă a acelui bun pe perioada determinată de lege. Pentru uzucapiunea de 30 de ani - invocată de pârât, trebuiau îndeplinite condițiile rezultând din art. 1846,1847 C. civ. și anume exercitarea unei posesii utile. Posesia este utilă dacă este neîntreruptă, netulburată și exercitată sub nume de proprietar.

Posesia utilă presupune deci ca acea posesie să fie neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia, iar invocarea îndeplinirii acestor cerințe revine posesorului. În cauză, dat fiind faptul că posesia este acea stare de fapt constând în deținerea în mod exclusiv a unui lucru și exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosință asemănătoare celor îndeplinite de proprietar (corpus), ce presupune și mobilul intențional al celui care posedă de a poseda pentru sine (animus), nu a fost dovedită existența acestor două elemente în ceea ce-l privește pe pârât, instanța de apel dând interpretare justă prevederilor legale incidente. În speță, în mod corect instanța de apel a înlăturat prezumția instituită de art. 1847 C. civ., interpretând în mod just aceste dispoziții, reținând că pârâtul a început să exercite acte de folosință pentru terenul respectiv cel mai devreme în 1986 (construind un garaj pe teren în 1986 și o construcție provizorie P+1E în 1996-1997).

Nu se pot primi susținerile recurentului pârât în sensul că a început să se comporte „ca un adevărat proprietar” înainte de anul 1977, deoarece, așa cum a reținut instanța de apel, atitudinea pârâtului nu a fost aceea a unui proprietar, ci a unui constructor pe terenul altuia, a unui detentor precar. Criticile relative la declarațiile martorilor audiați în cauză nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, și chestiunile de interpretare a probelor administrate în cauză neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul T.N. împotriva deciziei nr. 167 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2014.