ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 126 din 11 februarie

2012 a Tribunalului Neamț s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Neamț (fosta

Direcție de Muncă și Solidaritate Socială Neamț), și s-a respins acțiunea

reclamantelor S.I. și G.S. (prin mandatar M.T.) formulată împotriva acestei

pârâte, având ca obiect revendicare imobiliară, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-au respins ca

neîntemeiate, excepțiile lipsei calităților procesuale pasive invocate de

pârâții Ministerul Finanțelor Publice București (reprezentat în proces de

D.G.F.P. Neamț), Casa Județeană de Pensii Neamț și Municipiul Piatra-Neamț.

S-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții sus-menționați și în consecință:

S-a respins ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantele S.I.

și G.S. (prin mandatar M.T.) în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

București (reprezentat în proces de D.G.F.P. Neamț), Casa Județeană de Pensii

Neamț și Municipiul Piatra-Neamț.

Tribunalul, examinând

cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepțiile

invocate a reținut, în fapt, următoarele:

Reclamantele

revendică imobilul situat în Piatra Neamț, B-dul Republicii, compus dintr-o

casă de locuit formată din cinci camere, o bucătărie și un WC și terenul

aferent în suprafață de 664,80 mp - care au aparținut, în coproprietate,

numiților R.A.R., B.S., B.S.R., S.M.M. și S.M., așa cum rezultă din contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 7 decembrie 1959 de Notariatul de Stat

Raional Piatra Neamț.

Prin Decizia nr. 168

din 8 mai 1978 a fostului Consiliu Popular al județului Neamț s-a dispus, în

temeiul dispozițiilor art. 2 și 3 din Decretul nr. 223/1974, trecerea, cu

plată, în proprietatea statului, (dându-se în administrarea Întreprinderii

Județene de Gospodărire comunală și locativă), a construcției în suprafață

totală de 188,81 mp și fără plată a terenului aferent în suprafață de 664,80

mp, imobil situat în municipiul Piatra Neamț, B-dul Republicii.

Prin Hotărârea nr. 153

din 14 august 1988 emisă de Consiliul local al Municipiului Piatra Neamț s-a

dispus transmiterea în administrarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale,

pentru Direcția Muncii și Protecției Sociale a județului Neamț, a imobilului

situat în B-dul Republicii Piatra Neamț, compus dintr-o casă în suprafață

construită de 160 mp și terenul aferent în suprafață de 582,63 mp.

Conform protocolului

nr 10007 din 6 martie 2001 încheiat între Direcția de Muncă și Solidaritate Socială

și Casa Teritorială de Pensii, imobilul situat în B-dul Republicii, a fost

preluat în administrare (folosință) de către Casa Teritorială de Pensii Neamț

de la Direcția de Muncă și Protecție Socială Neamț/ Direcția de Muncă și

Solidaritate Socială Neamț (actuala Agenție Județeană pentru Plăți și Inspecție

Socială Neamț).

Din cuprinsul H.G. nr.

1326/2001 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al

statului (și anexa nr. 13), rezultă că imobilul sus-menționat face parte din

domeniul public al statului fiind în administrarea Ministerului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale prin Casa Județeană de Pensii Neamț.

Casa Județeană de

Pensii Neamț, a susținut, prin întâmpinare, că nu mai folosește în prezent

imobilul întrucât l-a predat Primăriei Municipiului Piatra Neamț conform

procesului verbal din 10 aprilie 2008.

Din cuprinsul

procesului menționat (întocmit în formă olografă și intitulat „proces-verbal de

predare primire parțială a imobilului situat în B-dul Republicii, încheiat

astăzi 10 aprilie 2008”) rezultă că pârâta Casa Județeană de Pensii Neamț a

predat Primăriei Municipiului Piatra Neamț patru camere cu hol de acces din

spatele imobilului.

Din cele mai sus

rezultă că au calitate procesual pasivă în acțiunea în revendicare, Casa Județeană

de Pensii Neamț ce are imobilul în administrare și folosință parțială,

Municipiului Piatra Neamț (ce are folosința încăperilor preluate de la Casa Județeană de Pensii Neamț) și Ministerul Finanțelor Publice - ca reprezentant al

Statului Român față de împrejurarea că imobilul face parte din domeniul public

al statului.

Deși Casa Județeană

de Pensii Neamț a susținut că nu mai folosește imobilul în litigiu și că l-ar

fi predat în întregime Primăriei Piatra Neamț, nu se poate reține lipsa

calității procesual pasive în condițiile în care nu s-a făcut o dovadă în acest

sens, iar faptul că imobilul este debranșat de la utilități nu înseamnă că

pârâta Casa Județeană de Pensii Neamț nu mai are calitatea de deținător cât

timp imobilul i-a fost transmis în administrare, iar din acel proces verbal

încheiat în anul 2008 nu rezultă în ce bază și cu ce titlu a predat o parte din

imobil Primăriei municipiului Piatra Neamț, cu atât mai mult cu cât

solicitările instanței (potrivit adresei nr. 2890/103 din 16 ianuarie 2013),

privind precizări în acest sens au rămas fără răspuns.

Pe cale de

consecință, cum singura pârâtă care nu mai deține în prezent, cu nici un titlu,

imobilul revendicat este Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială Neamț (fostă

Direcția de Muncă și Protecție Socială Neamț, Direcția de Muncă și Solidaritate

Neamț) excepția lipsei calității procesual pasive invocate de aceasta este

fondată, și urmează a respinge acțiunea reclamanților ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele

sus-arătate excepțiile lipsei calității procesual pasive invocate de ceilalți

pârâți sunt nefondate.

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare s-a apreciat ca fondată pentru următoarele

considerente:

Imobilul situat în Piatra

Neamț, B-dul republicii nr. 3, face parte din categoria celor preluate abuziv

de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001.

În Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, (aprobate prin H.G. nr. 250/2008), Decretul nr. 223/1974 (în baza căruia

s-a preluat, de către stat, imobilul în litigiu) este enumerat, în mod expres, printre

actele normative de preluare abuzivă.

Astfel, la pct. 1. 4.

B. din Norme, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza în care locuința nu a fost

înstrăinată de către stat către o terță persoană, restituirea imobilului în

natură persoanei îndreptățite (fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia)

cu obligația acestuia de a rambursa despăgubirile primite la data preluării

(actualizate), iar în ipoteza în care locuința a fost înstrăinată legal către o

terță persoană, persoanei îndreptățite se acordă celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege (oferirea în compensare a altor bunuri sau despăgubiri

bănești).

Reclamantele au uzat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 2015/C/2011

a Tribunalului Neamț (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin

decizia civilă nr. 1154 din 11 iunie 2012 a Curții de Apel Bacău), au formulat în termen legal notificarea nr. 349 din 10 august 2001, care a fost

soluționată, în procedura administrativă, prin Dispoziția nr. 1332 din 14

octombrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț, în sensul

respingerii solicitării de restituire în natură a imobilului situat în Piatra

Neamț, str. Republicii, cu motivarea că reclamantele (notificatoare) nu au

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului și calitatea de moștenitoare

după fostul proprietar.

Dispoziția nr. 1332

din 14 octombrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț a făcut

obiectul controlului judecătoresc în cadrul contestației formulate de

reclamante în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamț.

Astfel, prin sentința

nr. 2015/ C din 14 decembrie 2011 a Tribunalului Neamț (pronunțată în Dosarul nr.

1405/103/2010) s-a respins ca tardivă, contestația reținându-se că aceasta a

fost formulată după aproximativ patru ani de la data comunicării dispoziției

contestate (termenul legal fiind de 30 de zile) iar pierderea termenului se

datorează exclusiv culpei reclamantelor și mandatarului împuternicit de acestea

(care nu și-a îndeplinit obligațiile de diligență pe care mandatul cu

reprezentare le-a creat în sarcina sa).

Pierderea

posibilității de a obține restituirea în natură a imobilului pe calea

procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt

imputabile, nu le conferă reclamantelor posibilitatea de a obține, ulterior,

într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din

Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceeași măsură

reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea

specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar

fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul

proprietății imobiliare o perioadă nelimitată de timp.

Prin edictarea Legii nr.

10/2001 legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic

pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în

exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului civil

în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituție.

Astfel, pentru

revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

în caz contrar persoanele îndreptățite pierd însuși dreptul de proprietate întrucât

dispozițiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma

prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deținătorilor

actuali putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare.

Măsura reparatorie

reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acțiune în

revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.

Prin urmare,

reclamantele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și cea a

dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispozițiile art. 480

C. civ., având în vedere regula „electa una via”.

În acest sens, s-a

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție care, soluționând recursul în

interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a statuat: „concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială”.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțele între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Dispoziția de

excepție referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare statuată prin

decizia susmenționată nu este aplicabilă în cauza de față.

Din interpretarea

acestei dispoziții rezultă că prima condiție ce trebuie îndeplinită este aceea

a existenței unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Or, pe lângă faptul

că reclamantele, care se prevalează de aceste dispoziții și solicită acordarea

priorității Convenției, nu au precizat în ce constau neconcordanțele dintre

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenție, o astfel de neconcordanță nu

există în raport de circumstanțele concrete ale speței dedusă judecății.

În considerentele

deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. s-a reținut că: „în procedura de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală”.

În cauza de față, nu

poate fi vorba de „lipsa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în

condițiile în care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului

și, întrucât (așa cum a reieșit din probele administrate) imobilul notificat

există în materialitatea lui și nu a fost înstrăinat unei terțe persoane,

puteau obține restituirea imobilului prin însăși dispoziția dată de unitatea

administrativă ca urmare a soluționării notificării, intrarea în posesia

imobilului putând avea loc imediat în baza acelei decizii și a unui

proces-verbal de predare-primire care (potrivit art. 25 din lege) constituiau

titlu de proprietate.

În speță, nu există

contradicții între dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nici din perspectiva accesului la justiție, nici din cea a

respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instituirea de către

legiuitor a unui cadru legal special în care să poată fi valorificat dreptul

reclamanților la obținerea restituirii în natură a imobilului, nu îngrădește

accesul liber la justiție, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude

respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege în conformitate cu

art. 126 alin. (2) din Constituție.

Pe cale de

consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații

deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a

drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând

posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în

formele și modalitățile instituite de lege.

De aceea, regula, art.

21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi

accesul la justiție, are semnificația faptului că legiuitorul nu poate exclude

de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie

sau grup social.

Liberul acces la

justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se

înfăptuiește. Reclamantele nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat nici un

impediment, mai presus de voința lor, care să le fi împiedicat să facă

demersurile necesare și să-și dovedească dreptul de proprietate și calitatea de

moștenitor pentru obținerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în

natură, a imobilului.

Obligația pentru

reclamante de a uza de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este în deplină

concordanță și cu garanțiile instituite de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, legea specială nereprezentând un obstacol pentru realizarea

unui acces efectiv la o instanță, întrucât statele au posibilitatea de a

stabili cadrul legal în care se poate exercita acest drept, procedura

prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 fiind conformă cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului întrucât prin chiar conținutul său, legea

specială a instituit și posibilitatea exercitării controlului judecătoresc.

Or, reclamantele au

urmat procedura Legii nr. 10/2001 și au uzat și de căi de atac la instanțele

judecătorești, iar împrejurarea că, din motive ce le sunt exclusiv imputabile,

contestația în instanță li s-a respins ca tardivă și în acest fel nu au beneficiat

de posibilitatea de a-și dovedi dreptul de proprietate și calitatea de

moștenitor direct în instanță (întrucât, așa cum în mod constant s-a statuat în

practică, în cadrul contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în fața

instanței, părților le este recunoscut dreptul de a propune dovezile care să le

susțină pretențiile, instanța fiind obligată să soluționeze contestația nu doar

pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ci și să

încuviințeze și să administreze probele necesare pentru deplina stabilire a

situației de fapt) nu înseamnă că nu au avut acces la justiție și dreptul la un

proces echitabil.

Dimpotrivă, dreptul

reclamantelor la un proces echitabil și accesul la justiție a fost asigurat

tocmai prin faptul că legiuitorul a prevăzut că modul de soluționare a

notificărilor în procedura administrativă să fie supus controlului judecătoresc,

instituind astfel dreptul celui interesat de a ataca în instanță cu

contestație, dispoziția (decizia) dată în soluționarea notificării.

Instituirea unor

termene de exercitare a căilor de atac constituie o garanție a principiului

prevăzut de art. 6 pct. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și

într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea

părților prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării

unui proces.

De altfel,

reclamantele care au pierdut termenul de contestare în instanță a deciziei

administrative, nu au făcut dovada că aceasta s-a datorat unor împrejurări mai

presus de voința lor, nici măcar nu au solicitat repunerea în termenul de

formulare a contestației (deși aveau această posibilitate prevăzută de art. 103

C. proc. civ.), aspect ce rezultă din considerentele sentinței civile nr. 2615/2011

a Tribunalului Neamț.

Art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni

neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Astfel, în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza

Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislații

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un

regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire, a stabilit totodată că: „de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare

patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparații și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi”.

Prin urmare, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate

protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenție se face prin intermediul

mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii

prevăzută de această lege.

Reclamantele s-au

prevalat în cuprinsul cererii de practica Curții Europene a Drepturilor Omului

invocând cauza Faimblat împotriva României.

Or, în cuprinsul

acelei hotărâri, Curtea a reținut că la data formulării de către acei

reclamanți a acțiunii (anul 2002) și: „cel puțin până la 12 nov. 2007, dată la

care a fost publicată în M. Of., decizia de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, pentru a pune capăt practicii divergente a jurisdicțiilor cu privire

la admisibilitatea unei acțiuni în revendicare paralelă cu procedura angajată

în conformitate cu Legea nr. 10/2001, o astfel de acțiune putând trece drept o

cale de recurs eficientă în conformitate cu Convenția. Ea vede că reclamanții

nu aveau la timpul faptelor un mijloc eficient să-și prezinte cererile în fața

unei instanțe judecătorești în timp ce procedura administrativă era pe rol”.

De asemenea, Curtea

arată că nu contestată eficiența procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 însă

reține că, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă și

persoana îndreptățită are de primit despăgubiri, dat fiind faptul că Fondul

Proprietatea (prin intermediul căruia se acordau acestea) nu funcționa, într-un

mod care să poată fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a

unei compensații, nu se poate ajunge la plata, într-un termen rezonabil a despăgubirilor

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Or, în speță,

acțiunea reclamantelor s-a introdus la data de 19 iunie 2012 după pronunțarea

de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor în interesul legii

(obligatorii) prin care s-a statuat asupra priorității aplicării procedurii

Legii nr. 10/2001 în raport de dreptul comun și inadmisibilității acțiunii în

revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Decizia nr. 53/2007

și Decizia nr. 33/2008).

De asemenea, în ceea

ce le privește pe reclamante, funcționarea sau nefuncționarea mecanismului de

plată a despăgubirilor nu ar fi putut avea nici o influență asupra dreptului

pretins întrucât imobilul fiind liber era posibilă restituirea în natură iar

mecanismul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 este unul eficient și

aplicabil în termen rezonabil.

Astfel dispozițiile art.

23 alin. (4) și (4

1

) din Legea nr. 10/2001 prevăd că decizia sau,

după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie și că predarea - primirea imobilului se

face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziei/dispoziției de restituire (printr-un protocol de predare-primire).

De asemenea, în

Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României s-a reținut că

instanțele au respins acțiunea în revendicare (introdusă în acea speță, în timp

ce procedura administrativă era în curs, fără a se fi emis o decizie dată în

soluționarea notificării) fără a examina conduita unității administrative și

respectarea de către aceasta a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, în cauza de față,

respingerea notificării, pe calea procedurii administrative, nu s-a datorat

nerespectării de către unitatea administrativ-teritorială a procedurii

prevăzută de Legea nr. 10/2001 întrucât, așa cum rezultă din considerentele

sentinței civile nr. 2015/C/2011 a Tribunalului Neamț, aceasta a depus

diligențe pentru soluționarea corespunzătoare a cererii autoarei reclamantelor.

Astfel, s-a reținut

că, în cuprinsul notificării (nr. 348/2001) autoarea reclamantelor - S.M., nu

și-a indicat domiciliul său, ci și-a ales domiciliu procedural (unde a

solicitat în mod expres să-i fie comunicată orice corespondență) la domiciliul

din București a mandatarului său G.N.Ș. care, (potrivit procurii autentificate

la 25 iulie 2001) este de profesie avocat.

Întrucât la

notificare nu s-au depus înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate

și vocației succesorale după fostul proprietar, Primăria Municipiului Piatra

Neamț (unitatea investită cu soluționarea notificării) prin adresa nr. 18746

din 10 aprilie 2003, i-a solicitat mandatarului reclamantei să transmită la

dosar copii legalizate sau certificate pentru conformitate de pe actele

doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor, cu

precizarea că, față de dispozițiile legale de la acel moment, termenul de

depunere a respectivelor înscrisuri expira la 14 mai 2003.

Cum la dosar nu s-au

depus actele solicitate, la data de 14 octombrie 2003, Primarul Municipiului

Piatra-Neamț a emis Dispoziția nr. 1332 de respingere a notificării.

S-a mai reținut în

cuprinsul hotărârii că Primarul Municipiului Piatra Neamț a încercat, în mai

multe rânduri, comunicarea dispoziției la ambele adrese ale biroul de avocatură

a mandatarului notificatoarei, astfel cum fuseseră ele indicate în procură și

notificare, confirmarea de primire fiind, însă, restituită nesemnată, cu mențiunea

că destinatarul este mutat de la adresă, ori că a expirat termenul de păstrare

a plicului.

Pentru finalizarea

procedurii administrative de soluționare a notificării, Primăria municipiului

Piatra-Neamț a solicitat Baroului București adresa la care își desfășoară

activitatea avocatul G.N.Ș., răspunsul fiind comunicat la 27 aprilie 2006 și,

astfel, dispoziția de respingere a notificării a fost comunicată și la noua

adresă la 04 aprilie 2006 și 4 mai 2006 când confirmarea de primire a fost

semnată (contestația în instanță fiind formulată la data de 10 mai 2010, după

aproape 4 ani).

Instanța investită cu

soluționarea contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării a

reținut că atât timp cât actele doveditoare nu au fost depuse la dosar odată cu

notificarea și nici nu au fost transmise ulterior (așa cum s-a solicitat)

Primarul Municipiului Piatra Neamț nu a avut la dispoziție înscrisuri care să

permită verificarea pretinsei calități a notificatoarei S.M. de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că

respingerea notificării pentru motivele arătate la art. 1 din Dispoziția nr. 1332

din 14 octombrie 2003 apare ca fiind singura soluție ce putea fi dată de

intimat.

Pe lângă faptul că

circumstanțele concrete ale speței de față sunt diferite de cele ale cauzei

examinate prin hotărârea Faimblat contra României, trebuie avut în vedere că

pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare reclamantele trebuie să se

prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

uni „bun” în patrimoniul reclamantelor implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun

actual” cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

Or, în jurisprudența

actuală a Curții a avut loc, după pronunțarea hotărârii - pilot în cauza

Atanasiu și alții contra României, o schimbare de raționament privind

conținutul noțiunii de „bun”, diferită de practica anterioară (cauzele Păduraru

contra României, Străin și Porteanu contra României)

Astfel, în cauza

Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 oct. 2010) se arată că un

„bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus în sensul restituirii bunului.

Pe cale de

consecință, cum reclamantele nu dețin „un bun actual” care să le îndreptățească

la redobândirea posesiei imobilului revendicat, acțiunea acestora este

nefondată.

Împotriva sentinței

s-a formulat apel de către reclamantele S.I. și G.S. prin mandatar M.T. -

invocându-se în esență:

- Instanța și-a

argumentat punctul de vedere pe Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, fără a avea în vedere că după această decizie România a fost

condamnată la CEDO tocmai pentru nerespectarea dreptului de proprietate și a

principiului inviolabilității și imprescriptibilității acestuia;

- Instanța de

judecată nu a avut în vedere că cererea de restituire nu a fost soluționată pe

fondul ei nici de entitatea deținătoare, nici de către instanța de judecată

învestită cu soluționarea plângerii împotriva deciziei de respingere a

notificării de restituire;

- Nu a fost pusă în

discuție niciodată existența sau inexistența dreptului de proprietate, drept

care în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma

inițială, nu a fost pierdut niciodată de proprietarii ale căror imobile au fost

preluate de Statul Român.

- Chiar decizia

invocată de instanța de fond, respectiv Decizia nr. 33/2008, nu stabilește

imperativ că nu se poate promova o acțiune în revendicare pe calea dreptului

comun ci se stabilește că acțiunea în revendicare este admisibilă în măsura în

care nu aduce atingere securității raporturilor juridice ;

- Se înțelege că

atâta timp cât imobilul preluat abuziv de Statul Român nu a intrat în circuitul

civil, nu a făcut obiectul unei vânzări, donații … pentru a se putea invoca un

drept de proprietate de către dobânditor de bună credință, nu ne aflăm în

situația de a aduce atingere securității unui raport juridic.

- S-a arătat la instanța

de fond că imobilul este în continuare în administrarea și proprietatea privată

a primăriei și că în prezent acest imobil este folosit ca și sediu de campanie

prin închiriere. Se naște fireasca întrebare „care este raportul juridic a

cărui securitate o apără instanța de fond ?”

- Instanța de

judecată a refuzat de asemenea în mod nejustificat să facă aplicarea în

prezenta speță a Deciziei CEDO în cazul Faimblat contra României, arătând că

această decizie nu poate fi aplicată în prezenta speță;

- Decizia Faimblat - obligatorie

conform art. 46 din Convenție - a stabilit ca respingerea unei acțiuni în

revendicare pe drept comun cu motivarea că părțile au sau au avut calea

specială a Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 din Convenție.

- Oricât de restrictiv

ar fi interpretată Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

nu se poate ajunge la concluzia că acțiunea în revendicare este inadmisibilă

întrucât acest lucru nu rezultă, lăsând ca instanța de judecată în baza

probelor administrate să stabilească dacă sunt sau nu încălcate raporturile

juridice.

- Mai mult în anul

2009, CEDO a arătat că acțiunea în revendicare este o acțiune admisibilă, decizia

fiind obligatorie pentru instanțele din România.

Prin decizia civilă nr.

12 din 12 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a I-a civilă,

s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele S.I. și G.S. - prin

mandatar M.T., în contradictoriu cu intimații Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, (reprezentat în proces de D.G.F.P. Neamț), Municipiul

Piatra Neamț reprezentat prin Primar, Agenția pentru plăți și inspecție socială

Neamț (fostă Direcție de Muncă și Solidaritate Socială), Casa Teritorială de

Pensii Neamț, împotriva sentinței civile nr. 126 din 11 februarie 2013

pronunțată în Dosarul nr. 2890/103/2012.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

În privința

concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 stabilindu-se,

în principiu, inadmisibilitatea acțiunilor în revendicarea bunurilor imobile

preluate abuziv în perioada comunistă, după apariția legii speciale.

În mod excepțional

s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din

motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură (a

Legii nr. 10/2001) în termenele legale.

Imobilul în speță a

fost solicitat a fi restituit de către S.M. prin notificarea nr. 349 din 10

august 2001. Prin dispoziția Primarului municipiului Piatra Neamț nr. 1332 din 14

octombrie 2003 s-a respins notificarea nr. 349 din 10 august 2001, cu motivarea

că nu au fost dovedite nici dreptul de proprietate cu privire la imobil și nici

calitatea de moștenitor.

Dispoziția nr. 1332

din 14 octombrie 2003 a fost contestată, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr.

1405/103/2010. Prin sentința nr. 2015 din 14 decembrie 2011, Tribunalul Neamț a

respins ca tardivă contestația formulată de moștenitoarele notificatoarei S.M.,

respectiv S.I. și G.S. Sentința a rămas irevocabilă la 11 iunie 2012 prin

respingerea recursului. (dec. 1154 a Curții de Apel Bacău).

În consecință nu se

poate susține că reclamantele nu au putut utiliza procedura Legii nr. 10/2001

din motive independente de voința lor, soluția de respingere a notificării (cu

motivarea că nu au fost dovedite dreptul de proprietate cu privire la imobil și

nici calitatea de moștenitor) rămânând irevocabilă din motive dependente de

voința notificatoarei (i se poate imputa o culpă in vigilando/ in eligendo - cu

privire la alegerea unui mandatar nediligent).

În consecință, lipsa

vădită de diligență a reclamantelor nu poate fi invocată de acestea în apărare.

Altfel, s-ar ajunge în

situația absurdă ca apelantele, contrar deciziilor Î.C.C.J. și C.C.R., să fie

„premiate” pentru pasivitatea notificatoarei de peste 7 ani - 2003-2010 - în

condițiile în care mare parte dintre notificatori-foștii proprietari diligenți -

se află încă în așteptarea unei soluții a Comisiei Centrale.

În mod corect a

constatat prima instanță, că reclamantele nu se pot prevala de dispozițiile

Convenției și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, cererea de restituire neconstituind prin ea însăși „bun sau speranță legitimă”.

O analiză complexă a

fost făcută de asemenea prin decizia 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii (decizie obligatorie de

la publicare conform art. 330

7

C. proc. civ.) după publicarea cauzelor

Maria Atanasiu și alții împotriva României și Faimblat contra României - invocată

de apelante.

Astfel, dacă în cazul

persoanelor îndreptățite (sensul este prevăzut de art. 3 din legea 10/2011) de

a beneficia de despăgubiri, instanța supremă, în urma analizei

convenționalității, a constatat că nu pot solicita în mod direct obligarea

statului la despăgubiri, se apreciază a fortiori că reclamanții-apelanți, care

nu au urmat calea Legii nr. 10/2001, nu au deschisă calea de a solicita

despăgubiri.

Relevantă (iar nu

decisivă) este și soluția - foarte amplu motivată - adoptată de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia 209 din 18 ianuarie 2012 (Dosar nr. 29662/3/2008).

Chiar dacă aceasta

este una de speță, considerentele reținute sunt aplicabile și speței deduse

judecății.

Deși se invocă în

susținerea apelului cauza Faimblat versus România, în realitate reclamantele nu

sunt într-o situație identică sau asemănătoare. Astfel, în cauza Faimblat se

recunoscuse prin dispoziție - rezultă implicit - dreptul de proprietate, ceea

ce nu este cazul în speță, de vreme ce notificarea a fost respinsă întrucât nu

s-a făcut nici dovada dreptului de proprietate și nici a calității de

moștenitor. Astfel, relevant este paragraful 13 prin care se reține:

„La data de 18 mai 2006, primarul orașului Tulcea a constatat că

imobilul nu putea fi restituit, întrucât casa fusese demolată, iar terenul era

ocupat la acel moment de construcții și amenajări publice și a arătat că

reclamanții aveau, prin urmare, dreptul la "măsuri reparatorii prin

echivalent" conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente.

Reclamanții nu au contestat această decizie.”(s.n.)

Apreciind acțiunea

inadmisibilă, reclamantele nu se pot prevala de existența în patrimoniul lor a

vreunui drept de proprietate sau o creanță în sensul Convenției.

Față de cele expuse,

reclamantele nu se află în situația de excepție de a solicita imobilul pe calea

dreptului comun.

A afirma contrariul

înseamnă a interveni peste voința legiuitorului (art. 22 din Legea nr. 10/2001,

fost art. 21) a Curții Constituționale a României (ex: Decizia nr. 21/2004) a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile în interesul Legii nr. 33/2008

și nr. 27/2011) și făcând trimiteri la jurisprudența CEDO care nu a vizat o

ipoteză identică sau asemănătoare, a constata că se impune de plano admiterea

acțiunii.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele S.I. și G.S., prin

mandatar M.T., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

raportat la art. 6 alin. (1), art. 17-18 din Convenția Europeană.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că notificarea depusă de autoarea lor în anul

2001 nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, fapt care echivalează cu o

nesoluționare a acesteia iar dispoziția emisă de Primăria Piatra Neamț nu le-a

fost comunicată în mod legal. Toate aceste încălcări ale legii speciale aduc

atingeri principiului privind accesul la un proces echitabil, cu consecința

încălcării dreptului de proprietate, drept garantat de art. 44 din Constituția

României și art. 18 din Convenția Europeană.

Au susținut

recurentele că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în cauză acțiunea este

admisibilă motivat de faptul că imobilul nu a intrat în circuitul civil și

astfel nu se aduce atingere securității unor raporturi juridice.

Procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată din motive independente de voința

reclamantelor, Primăria fiind în culpă pentru nesoluționarea în termen a

notificării.

S-a susținut că în

mod greșit a reținut instanța că în cauză nu sunt aplicabile cele statuate de

Curtea Europeană în cauza Faimblat contra României, având în vedere că acțiunea

în contestarea dispoziției emise de primar nu a fost soluționată pe fond, ci pe

cale de excepție.

În mod greșit a

reținut instanța că nu dețin un „bun” sau o „speranță legitimă” în condițiile

în care sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în

forma inițială, parcurgerea procedurii legii speciale nefiind obligatorie.

Municipiul Piatra

Neamț a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recursul nu este

fondat.

Imobilul care face

obiectul acțiunii în revendicare din prezenta cauză face parte din categoria

celor preluate abuziv de către stat în perioada de referință a legii speciale nr.

10/2001.

Reclamantele au uzat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că au depus notificare în termenul

legal iar notificarea a fost soluționată prin dispoziția nr. 1332/2003 emisă de

Primarul municipiului Piatra Neamț, fiind respinsă cererea de restituire în

natură cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului și a calității de moștenitor după fostul proprietar.

Această dispoziție a

fost contestată însă, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

s-a respins contestația ca tardivă.

În mod legal au reținut

instanțele că acțiunea în revendicare a aceluiași bun, care a făcut obiect și

al procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, este inadmisibilă,

raportat la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Legea nr. 10/2001

este în deplină concordanță cu garanțiile instituite de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât chiar prin conținutul său s-a

instituit posibilitatea exercitării controlului judecătoresc, care în cauză s-a

și exercitat.

Împrejurarea că, din

motive imputabile reclamantelor, contestația a fost respinsă ca tardivă, nu

înseamnă că s-a adus atingere principiului privind accesul la justiție și a dreptului

la un proces echitabil.

Reclamantele au avut

posibilitatea de a dovedi dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor

direct în instanță și de a solicita restituirea bunului sau acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, drept care a fost pierdut prin neexercitarea în

termen a contestației împotriva dispoziției emise de Primar.

Pierderea

posibilității de a obține restituirea în natură a imobilului pe calea

procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt

imputabile, nu le conferă reclamantelor posibilitatea de a obține, ulterior,

într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun, redobândirea dreptului de

proprietate și restituirea în natură a bunului, posibilitate prevăzută de legea

specială, teza contrară conducând la concluzia caracterului facultativ al

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care ar fi de natură să genereze

un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare.

În mod legal s-a

reținut că reclamantele, cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cea

a dreptului comun în materia revendicării, având în vedere și regula „electa

una via”, problema de drept fiind rezolvată și prin Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este pe deplin aplicabilă situației

de fapt reținute.

Apărarea dreptului de

proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, în materia

imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, în perioada de referință a

legii, se face prin mecanismul reglementat de legea specială, prin parcurgerea

procedurii prevăzută de această lege, care poată să conducă fie la restituirea

bunului, fie la acordarea de despăgubiri, condiționat de întrunirea de către

partea interesată a cerințelor legale și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de lege.

În cauză nu sunt

incidente cele statuate în cauza Flaimbat contra României, având în vedere

deciziile pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul Legii nr. 53/2007

și nr. 33/2008 - precum și faptul că în cauză, notificarea a fost soluționată

și supusă controlului judecătoresc.

În mod legal au

reținut instanțele, având în vedere hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții

contra României că reclamantele nu sunt titularele unui „bun actual” sau a unei

„speranțe legitime” care să le îndreptățească la redobândirea proprietății.

Curtea Europeană a

statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. 1 din Primul protocol,

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori

o creanță condiționată, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele S.I. și G.S. împotriva deciziei nr.

12 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a I-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2014.