ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. 4540/103/2009 reclamantul Municipiul Piatra-Neamț reprezentat legal de primar, a chemat în judecată pârâta SC P. SA cu sediul în municipiul Piatra-Neamț pentru ca prin sentința ce se va pronunța să oblige pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.332 mp teren situat în intravilan municipiului Piatra-Neamț str. G.N.D. nr. 1 (191) - fostă str. V. nr. 191. Inițial, cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamț în Dosarul cu nr. 6886/279/2007, a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC S.V. SRL, cu sediul în municipiul Piatra-Neamț, în acțiune solicitându-se ca pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se oblige pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.332 m.p.

teren situat în intravilan municipiul Piatra-Neamț str. G.N.D. nr. 1 (191) - fostă str. V. nr. 191 și pârâta B.R.D.G.S.G. SA prin B.R.D. - Sucursala Neamț, pentru ca prin aceeași sentință să se constate stinsă ipoteca constituită în favoarea pârâtei B.R.D.G.S.D. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu garanție ipotecară de către pârâta din acțiune cu privire la această suprafață de teren. Prin Decizia civilă nr. 160/RCOM din 23 noiembrie 2009 Tribunalul Neamț a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul Piatra-Neamț - prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 2950 din 3 iulie 2008, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț, în Dosarul nr. 6886/279/2007 a casat sentința recurată și a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului Neamț, secția comercială.

În cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, în dosarul cu nr. 4540/103/2009, reclamantul municipiul Piatra-Neamț a formulat precizarea cererii introductive în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâta SC P. SA. În precizarea formulată, reclamantul a arătat că terenul în cauză a fost vândut în luna februarie 2009, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară. Prin încheierea din 30 septembrie 2010, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.V. SRL, a pârâtei interveniente SC R.C. SRL, a pârâților chemați în garanție L.I., L.C.M. și statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a chematei în garanție SC S.I.E. SRL și a lichidatorului judiciar R.D.V.I.

S.P.R.L. și a dispus scoaterea acestora din cauză, ajungându-se la cadrul procesual actual. Prin sentința civilă 151 din 25 octombrie 2012 a Tribunalului Neamț a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Piatra-Neamț prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC P. SA București și a fost obligată pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită folosință suprafața de teren de 2.332 m.p. situat în municipiul Piatra-Neamț, str. G.N.D. nr. 1 (191) - fosta str. V. nr. 191, având ca vecinătăți: la N - linia CF și SC A.A.; la E - teren aparținând municipiului Piatra-Neamț; la S - str. G.N.D.; la V - teren aparținând municipiului Piatra-Neamț. Împotriva Sentinței civile nr. 151 din 25 octombrie 2012 a Tribunalului Neamț a formulat apel pârâta SC P. S.A.

În drept apelanta a invocat dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., art. 969 C. civ., art. 1020 - 1021 C. civ., art. 1073 C. civ., art. 1075 C. civ., art. 1082 C. civ., art. 1084 C. civ., Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente. Prin Decizia civilă nr. 76 din 19 septembrie 2013 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În ceea ce privește primul motiv de apel, nepronunțarea primei instanțe asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, curtea de apel a constatat că din moment ce s-a reținut de instanță calitatea de proprietară a reclamantului privind imobilul revendicat și a fost admisă în fond acțiunea reclamantului, prima instanță s-a pronunțat implicit și asupra excepției lipsei calității procesuale active care apare în mod evident ca nefondată.

De asemenea, este nefondat și cel de-al doilea motiv de apel pentru care apelanta a solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv faptul că prima instanță nu a analizat apărarea pârâtei privind principiul aparenței în drept și al proprietății aparente. Din considerentele sentinței se poate deduce că prima instanță nu și-a însușit apărarea pârâtei, judecătorul netrebuind să răspundă în mod special tuturor argumentelor, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit; prima instanță a reținut că buna credință a pârâtei ar fi putut duce la consolidarea dreptului de proprietate doar în cazul uzucapiunii sau dacă bunul ar fi fost un mobil.

Apelanta mai arătat că în mod greșit a reținut prima instanță că reclamantul ar avea un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 neputând constitui temei pentru dobândirea unui astfel de drept, iar reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a intrat în proprietatea sa prin unul din modurile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1989. Din înscrisurile de la dosar rezultă în mod evident că terenul în litigiu a fost anterior anului 1989 în proprietatea statului, respectiv în administrarea municipiului Piatra-Neamț. Astfel, în avizul de principiu din anul 1971 eliberat de Consiliul Popular Județean Neamț este identificată suprafața de 20.000 mp. din care face parte și imobilul în litigiu, această suprafață fiind în zona industrială a mun.

Piatra-Neamț, prin respectivul aviz exprimându-se acordul ca fosta Întreprindere Economică Județeană a Cooperativelor de Consum Neamț să-și amplaseze depozitele de mărfuri în zona în litigiu. De asemenea, prin decizia emisă de același Consiliu Popular Județean Neamț în anul 1986 era aprobată transmiterea în folosința UJCOOP a suprafeței de 10.700 mp. ce se afla în administrarea municipiului Piatra-Neamț fiind situată tot în zona în litigiu, pe planul topografic din anul 1974, unde a fost identificat terenul din str. G.N.D. nr. 191, fiind identificate fostele IJECOOP și UJCOOP.

Conform art. 187 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit terenurile transmise în folosință, pe durată nedeterminată și fără plată, în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective în proprietatea organizațiilor cooperatiste.

De asemenea, conform art. 107 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației terenurile transmise în folosință pe durată nedeterminată și fără plată în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și meșteșugărești, precum și a asociațiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu sunt revendicate și pe care au fost realizate construcții conform legii, își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în proprietatea societății cooperative. În cauză nici actuala CONSUMCOOP Piatra-Neamț nu a susținut că ar fi fost proprietară a terenului pe care se află imobilele construcții dobândite de pârâtă, din adresa de la dosar Trib.

Neamț vol. I rezultând că pentru amplasamentul situat în str. G.N.D. nr. 191 Piatra-Neamț (în realitate nr. 1 Piatra-Neamț) aceasta a avut doar în folosință acest teren. Astfel, susținerea că nu s-a făcut dovada proprietății terenului în litigiu de către reclamant și că în mod neîntemeiat a fost cuprins în inventarul acesteia prin H.C.L. nr. 313/2005 este nefondată, pe de o parte art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 constituind temei pentru dobândirea proprietății asupra terenului pe care reclamantul îl deținea în administrare la data apariției Legii nr. 18/1991, anterior anului 1989 acest teren fiind în administrarea reclamantului conform actelor administrative mai sus arătate, iar pe de altă parte, însăși posesia exercitată de reclamant până la data inventarierii îl îndreptățea să pretindă calitatea de proprietar și care nu i-a fost contestată de fosta și actuala cooperativă de consum, ci dimpotrivă.

În cauză se poate considera că această calitate a fost contestată pentru prima oară ulterior H.C.L. nr. 313/2005, respectiv începând cu data pronunțării Sentinței civile nr. 857 din 01 martie 2006 a Judecătoriei Piatra-Neamț prin care s-a transmis și proprietatea asupra terenului către cumpărătoarea SC R.C. SRL, deși vânzătoarea SC S.I.E. SRL nu avea în proprietate și terenul în suprafață de 2.400 mp. Cu privire la motivele de apel privind justificarea dreptului de proprietate de către pârâtă în virtutea principiului proprietății aparente, curtea reține că acestea sunt vădit nefondate. Buna-credință nu este suficientă pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil de la un neproprietar.

Astfel se ignoră de către apelantă diferența între regimul juridic al imobilelor și cel al mobilelor, întrucât numai bunurile mobile pot fi dobândite prin posesia de bună credință în condițiile art. 1909 C. civ. Ideea de aparență în drept nu se confundă cu ideea de bună credință, chiar dacă aplicarea practică a teoriei aparenței implică existența bunei credințe a dobânditorului de la titularul aparent. Dobândirea dreptului de proprietate în situația aparenței în drept este o excepție, care trebuie strict interpretată, cu atât mai mult cu cât nu își găsește o reglementare legală, ci este o creație jurisprudențială, prin aplicarea unor principii generale de drept. În conflictul dintre titularul veritabil și titularul aparent al dreptului de proprietate, acesta din urmă poate avea câștig de cauză doar dacă aparența întrunește elementele unei erori comune și invincibile.

În măsura în care operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor cu titlu oneros, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un neproprietar, care a înstrăinat bunul altuia, nu va putea fi evins de adevăratul proprietar. În speță, această teorie nu este aplicabilă, întrucât vânzătorul SC R.C. SRL dobânditor al bunului imobil prin Sentința civilă nr. 857 din 01 martie 2006 pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț nu a creat în persoana sa ideea generală, comună că este posesor al bunului, el putând să invoce calitatea de proprietar aparent doar dacă exista o eroare comună și invincibilă cu privire la concordanța dintre posesia, ca stare de fapt și dreptul de proprietate. Eroarea comună este exprimată prin convingerea comunității, a terților, că posesorul este proprietar, convingere care nu ar putea fi înlăturată prin mijloace existente la îndemâna unui bun administrator, care depune toate diligențele pentru a cunoaște situația juridică a unui imobil.

Pârâta avea posibilitatea de a cerceta, pe rând actele care au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a antecesorilor ei, respectiv SC S.I.E. SRL, SC R.C. SRL, SC S.V. SRL. În situația bunurilor imobile, buna credință și eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligențele posibile, nu numai minima diligență, materializată în speță prin analiza cărții funciare. Astfel, întrucât perioada de timp și numărul de înstrăinări erau reduse, se putea constata cu ușurință că în dosarul în care s-a pronunțat sentința de perfectare vânzare cumpărare nu s-a justificat vreun titlu de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare.

Concluzia care se impune este aceea că în speță nu este aplicabilă teoria aparenței în drept ca mijloc de excepție de dobândire a dreptului de proprietate și că, în situația în care terțul dobânditor a primit bunul imobil de un neproprietar, se dă preferință în acțiunea în revendicare titlului proprietarului inițial. Soluția este conformă și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă și fără o despăgubire.

În această situație, a aplica teoria aparenței în drept cu efect achizitiv, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite, ar echivala cu o expropriere de fapt a proprietarului inițial, ceea ce este contrar legii. În ceea ce privește susținerile apelantei privind situarea celor 20.000 mp menționați în H.C.L. 313/2005 în str. G.N.D. nr. 1 și nu la nr. 191, curtea de apel a reținut că, așa cum rezultă din concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, înscrisurile de la dosar, inclusiv dispozitivul nr. 857 din 01 martie 2006 pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț (ds. 6886/279/2007 a Judecătoriei Piatra-Neamț) suntem în prezența unei erori materiale strecurată în H.C.L. 313/2005, iar imobilul inventariat și care face obiectul revendicării este situat la nr. 1 din str. G.N.D.

și nu la nr. 191, eroarea datorându-se numerotării anterioare schimbării denumirii străzii, când avea numele str. V. și nr. 191. Față de cele arătate mai sus, curtea de apel a reținut că tribunalul în mod temeinic a comparat titlurile de proprietate ale celor două părți și a ajuns la concluzia că este preferabil cel al reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P. S.A. București. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. A. Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 297 raportat la art. 261 și art. 137 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Deși a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat în conformitate cu rigorile legii cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive și la incidența principiului aparenței în drept, totuși instanța de apel a respins, în mod nelegal, motivele de apel referitor la aceste aspect, încălcând în acest fel dispozițiile art. 297 C. proc. civ. (i) Astfel, potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare. Ipoteza clasică avută în vedere de acest text de lege este aceea în care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere sau s-a pronunțat numai asupra unor excepții, neintrând în cercetarea fondului cauzei.

Or, în prezenta cauză prima instanță de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție ridicată de pârâtă la termenul din data de 11 iunie 2011. La termenul din data de 09 septembrie 2011 (termen la care această excepția a fost pusă în discuția părților) instanța a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale a reclamantei, însă prin hotărârea atacată a omis să se pronunțe cu privire la aceasta. Constatarea curții de apel, potrivit căreia instanța de fond s-ar fi pronunțat implicit asupra excepției menționată încalcă dispozițiile art. 261 C. proc. civ. care impun obligativitatea de a arăta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În plus, pronunțarea "implicită" asupra unei excepții încalcă și prevederile art. 137 C. proc. civ., care stabilesc obligativitatea pronunțării asupra excepțiilor și mai apoi asupra fondului. Chiar dacă o excepție a fost unită cu fondul, pronunțarea asupra acesteia nu poate fi realizată în mod "implicit" instanța fiind obligată să arate în mod clar care au fost motivele care au determinat respingerea respectivei excepții. (ii) Nici în ceea ce privește motivul de apel referitor la neanalizarea de către instanța de fond a incidenței principiului aparenței în drept, soluția instanței de apel nu este corectă, raportat la același cerințe imperative ale art. 261 C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, motivarea hotărârii trebuie să fie "expresă, arătându-se motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților ori mijloacele lor de apărare." Instanța de apel a trecut peste acest motiv fără a indica vreun argument care să stea la baza înlăturării lui, procedând în mod similar și cu privire la celălalt motiv (de la pct. i). Consecința cercetării acestor motive de către instanța de apel ar fi fost admiterea apelului, casarea deciziei apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să se pronunțe cu privire la cele două aspecte. B. Încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

Inexistența unui drept de proprietate în patrimoniul Mun. Piatra-Neamț (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) B.1. Pretinsul titlu exhibat de intimata-reclamantă privește un alt imobil decât cel aflat în proprietatea recurentei. (i) Titlul de proprietate al reclamantei privește un teren situat în str. G.N.D., nr. 191. După cum rezultă din anexa la H.C.L. nr. 313/2005, prezentat de Mun. Piatra-Neamț ca fiind titlul care atestă dreptul său de proprietate în temeiul căruia a formulat acțiunea, la nr. 199 este menționată o suprafață de teren de 20.000 mp situată în str. G.N.D. nr. 191. Având în vedere lipsa oricărui plan anexă la H.C.L. nr. 313/2005, rezultă că singurul element de identificare a terenului respectiv îl constituie adresa acestuia.

Or, această adresă atestă existența unui teren în str. G.N.D. nr. 191. (ii) Titlul de proprietate al recurentei privește un teren situat în str. G.N.D., nr. 1 Atât din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 271 din 13 februarie 2009 (titlul de proprietate al recurentei) cât și din cartea funciară, rezultă că terenul asupra căruia recurenta deține un titlu de proprietate este situat în str. G.N.D., nr. 1. (iii) Inexistența unei identități între cele două imobile În mod evident imobilele menționate în titlurile de proprietate ale celor două părți au date de identificare diferite, neputând exista, pe cale de consecință, vreo suprapunere. În cauză nu s-a făcut vreo dovadă din care să rezulte că terenul situat în str. G.N.D.

nr. 191 este unul și același cu terenul situat în str. G.N.D. nr. 1. Faptul că un expert a afirmat că ar fi vorba de același teren, bazat pe "informațiile primite în timpul expertizei" fără a prezenta aceste informații, nu poate justifica soluția instanței de a considera că este vorba de o simplă "eroare materială strecurată în H.C.L. nr. 313/2005". În condițiile în care numărul stradal este sigurul element de identificare a imobilului iar acest număr este cuprins într-un act oficial, este inadmisibil a considera că există identitate între imobilul din str. G.N.D. nr. 1 și str. G.N.D. nr. 191. Această prezumție a existenței unei erori materiale nu este susținută de nici un act, dimpotrivă. Inclusiv din anexa la raportul de expertiză efectuat cu ocazia soluționării cauzei în apel rezultă foarte clar că, în cadrul suprafeței de 20.000 mp identificată de expert sunt situate o serie de loturi care aparțin altor persoane decât reclamantei.

Astfel, reclamanta nici măcar nu a putut dovedi, fără putință de tăgadă, că este proprietara respectivului teren, în condițiile în care acesta nu este identificat printr-o schiță cadastrală și nici nu este înscris în cartea funciară. B.2. Inexistența unui titlu valabil în patrimoniul Mun. Piatra-Neamț cu privire la terenul revendicat. Anterior anului 1989 bunurile proprietate a statului erau date în administrare întreprinderilor socialiste și/sau unităților administrativ-teritoriale, iar această trecere în administrare se efectua exclusiv în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, și tocmai de aceea prin Legea nr. 18/1991 se prevede că acest drept de administrare se transformă în drept de proprietate.

Însă, pentru a fi aplicabile prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, este absolut necesar să existe un drept de administrare, valabil constituit, care să poată fi transformat, prin efectul legii, în drept de proprietate. În absența acestui drept de administrare nu se poate vorbi despre vreun drept de proprietate, dobândit prin efectul Legii nr. 18/1991, pentru că această lege are un domeniu bine determinat și stabilește o condiție fără de care transformarea sus-menționată nu poate avea loc. Or, la dosarul cauzei Mun. Piatra-Neamț nu a depus nici un act care să ateste că, anterior anului 1991 - momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 - deținea un drept de administrare asupra terenului revendicat.

Singurul act depus la dosar este reprezentat de o Hotărâre a Consiliului Popular al Județului Neamț, prin care se aprobă transmiterea din administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular în folosința Uniunii județene a cooperativelor de producție a unui teren de 10.700 mp. Nu s-a făcut nici o dovadă cu privire la identitatea dintre această suprafață de teren și cea de 20.000 mp asupra căreia Mun. Piatra-Neamț pretinde că ar avea un titlu de proprietate. De asemenea nu s-a făcut nici o dovadă că suprafața de 2.400 mp ar fi inclusă în acea suprafață inițială de 10.700 mp în privința cărora se pretinde că ar fi fost în patrimoniul reclamantei la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.

De altfel, constatarea curții de apel cu privire la aceste aspecte este total greșită și bazată pe prezumția că terenul de 20.000 mp s-ar fi aflat în proprietatea statului și respectiv în administrare Mun. Piatra-Neamț, prezumție izvorâtă din faptul că terenul de 10.700 mp (menționat anterior), teren care nu coincide nici măcar din punct de vedere al suprafeței cu terenul revendicat/terenul asupra căruia se pretinde un titlu s-ar situa "tot în zona în litigiu", fără însă a exista o identificare/localizare exactă.

În plus, este discutabilă însăși apariția imobilului în suprafață de 20.000 mp în inventarul aferent anului 2005 și inexistența acestuia în vreun alt document ulterior anului 1989. Deși instanța de apel a reținut că "posesia exercitată de reclamant până la data inventarierii îl îndreptățea să pretindă calitatea de proprietar", nu s-a făcut absolut nici o dovadă a acestei posesii nici anterior anului 1989 și nici ulterior cu privire la imobilul identificat prin numărul poștal 1 de pe str. G.N.D. În concluzie, având în vedere nedovedirea de către intimata-reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului care face obiectul judecății și inexistența unui act care să ateste intrarea respectivului imobil în patrimoniul Municipiului Piatra-Neamț, rezultă că decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991.

C. Încălcarea principiului proprietății aparente și a dispozițiilor Legii nr. 169/1997 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) Efectele proprietății aparente. Consolidarea dreptului de proprietate al recurentei ca urmare a faptului că s-a întemeiat pe acte de natură să creeze aparența de legalitate. Aplicabilitatea art. 36 din Legea nr. 7/1996.

(i) Prin decizia atacată, curtea de apel a apreciat că nu este aplicabil principiul aparenței în drept, întrucât "pârâta avea posibilitatea de a cerceta, pe rând, actele care au stat la baza dreptului de proprietate al antecesorilor (...)" astfel că "se putea constata cu ușurința că în dosarul în care s-a pronunțat sentința de vânzare cumpărare nu s-a justificat vreun titlu de proprietate". Cu alte cuvinte, deși se află în prezența unui titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească, instanța de apel apreciază că pentru a putea fi în situația aplicării principiului aparenței în drept, trebuia să pună sub semnul întrebării acea sentință judecătorească și să își dea seama că, de fapt, nu ar fi fost pronunțată în mod corect, întrucât în dosarul respectiv nu a fost depus vreun titlu.

Titlul unuia din autorii săi este reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Or, după cum s-a reținut și în doctrină "hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât, în ce privește constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovadă până la înscrierea în fals". Pe de altă parte, hotărârea judecătorească se bucură de puterea de lucru judecat, fiind instituită o prezumție absolută, irefragabilă că dispozitivul hotărârii judecătorești exprimă adevărul judiciar și nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre. Unul din principalele efecte ale puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești, cu incidență în cauza de față, îl reprezintă incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi pusă în discuție decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Așadar, aflându-se în prezența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care constată un drept de proprietate înscris în cartea funciară, dar necontestată de către părțile interesate, este absolut evident că recurenta nu ar fi avut nici un motiv să prezume că respectiva hotărâre judecătorească ar fi putut fi greșită. Toate aceste documente verificate de recurenta (înscrierile în cartea funciară și actele care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară), care provin de la instituții ale statului care se bucură de un grad foarte mare de încredere cu privire la legalitatea actelor emise/emanate de la ele creează o aparență deplină de legalitate, aparență ce nu putea fi răsturnată/contestată de recurentă orice alte verificări ar fi efectuat.

De altfel, această aparență nu a fost contestată nici măcar de reclamanta din prezenta cauză, care deși a putut lua cunoștință încă din anul 2006 despre existența unei hotărâri judecătorești în baza căreia imobilul revendicat a fost înscris în cartea funciară, nu a făcut nici măcar diligențe minime în vedere contestării acelei hotărâri judecătorești sau a înscrierii în cartea funciară, or, cel puțin în sensul notării în cartea funciară a prezentului litigiu. Așadar, în prezența unei pasivități culpabile a reclamantei, este evident că orice alte verificări ar fi efectuat recurenta, nu ar fi putut răsturna prezumția absolută de legalitate a titlului antecesorilor săi, cu atât mai mult cu cât, unul dintre titluri consta într-o hotărâre judecătorească.

Pe cale de consecință, chiar dacă ar exista vreun pretins viciu ce ar putea afecta dreptul antecesorilor recurentei, acest viciu nu s-a transferat și către recurentă, având în vedere atât buna sa credință cât și faptul că s-a întemeiat pe o situație juridică de natură a conferi încrederea că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dat fiind că aceasta a fost confirmată chiar de instituțiile statului. Astfel, este evident că sunt îndeplinite condițiile proprietății aparente, care are consecința menținerii valabilității dreptului de proprietate al recurentei. Proprietatea aparentă are două accepțiuni: pe de-o parte, desemnează situația juridică a proprietarului aparent, iar, pe de altă parte, desemnează modul de dobândire care legitimează dreptul de proprietate în patrimoniul terțului care a contractat cu proprietarul aparent.

În consecință, chiar și în ipoteza în care ar fi dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, față de aplicabilitatea în speță a principiilor proprietății aparente, titlul recurentei nu poate fi contestat. Așadar, în măsura în care operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non-dominus, nu mai poate fi evins de proprietarul inițial. În structura proprietății aparente intră următoarele elemente: actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat, posesia utilă a transmițătorului în momentul încheierii actului translativ și titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenței), eroarea comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului (elementul psihologic al aparenței) și nu în ultimul rând buna-credință a dobânditorului.

Dacă sunt întrunite condițiile proprietății aparente, efectul va fi dobândirea dreptului de proprietatea asupra bunului transmis de către terțul subdobânditor, drept de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Efectul achizitiv al proprietății aparente nu se întemeiază doar pe reflexul intelectual pe care situația juridică a transmițătorului îl creează în conștiința terților în forma unei erori comune și invincibile, ci și pe ideea de bună-credință a dobânditorului. Teoria aparenței și aplicația ei imediată, proprietatea aparentă, înglobează ideea bunei-credințe. Buna-credință reprezintă convingerea eronată a dobânditorului că transmițătorul este veritabilul proprietar al imobilului.

Concepția obiectivă cu privire la buna-credință impune ca dobânditorul să facă toate verificările necesare cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului, în primul rând verificarea înregistrărilor din cartea funciară, inclusiv a documentelor care au stat la baza acestor înregistrări. Astfel, dacă terțul dobânditor a efectuat toate aceste verificări se va putea trage concluzia că s-a găsit în imposibilitate obiectivă de a-și da seama de caracterul aparent real al vânzătorului. Dacă transmițătorul nu avea dreptul de proprietate înscris în carte funciară, dobânditorul nu poate fi considerat de bună-credință. Prin urmare, buna-credință se întemeiază nu numai pe existența propriului titlu, ci și pe verificările exigente ale titlului proprietarului aparent.

Cumpărătorul trebuie să examineze critic și cu multă grijă, titlul de proprietate prezentat de înstrăinător, legitimitatea acestuia, fiindcă altfel ar putea să ajungă a fi în eroare. În practica judiciară s-a susținut că buna-credință a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligenta pe care a depus-o în materializarea posibilității de a afla dacă imobilul este revendicat în cadrul unei acțiuni în justiție sau în cadrul altei proceduri legale instituite. În principiu, pentru a beneficia de prezumția de bună-credință este suficient ca terțul dobânditor să facă dovada actului translativ de proprietate, cu titlu particular și oneros.

Pe de altă parte, având în vedere că înscrierea în cartea funciară este un element necesar care intră în componența laturii materiale a aparenței, se poate avea în vedere noțiunea de bună-credință astfel cum este definită în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Potrivit acestei dispoziții legale "dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare un reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reala". Prin urmare, faptul vecin și conex care declanșează prezumția de bună-credință a dobânditorului înscris în carte funciară cuprinde un numai titlul de proprietate, ci și dovada înscrierii acestuia în carte funciară, precum și copia cărții funciare din care să rezulte că, la data dobândirii, nu era notată nicio acțiune prin care se contesta cuprinsul cărții funciare și un rezulta nicio neconcordanță între mențiunile din carte funciară și situația juridică reală.

A făcut dovada atât a titlului obținut de la un adevărat proprietar, cât și a faptului că, din verificările realizate la cartea funciară nu a rezultat absolut niciun indiciu care să conducă la ideea că ar putea exista vreun viciu al titlului autorilor săi. Dimpotrivă, faptul că titlul unuia din autorii săi era reprezentat de o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă nu face decât să întărească convingerea oricărei terțe persoane că respectivul titlu este unul valabil, din moment ce o instanța judecătorească a verificat existența și întinderea dreptului de proprietate.

În susținerea teoriei proprietății aparente legiuitorul român, prin art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (fost art. 46 în forma inițială a legii, înainte de republicarea din septembrie 2005) a statuat cu valoare de principiu că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate de stat, fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință". Respingând excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor acestui articol în raport cu dispozițiile art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituția revizuită a României, precum și din primul Protocol adițional (art. 1) la Convenția Europeană care garantează dreptul de proprietate privată, Curtea constituțională a statuat că interesul subdobânditorului de bună-credință trebuie să fie preferat în raport cu interesul adevăratului proprietar, ca urmare a aplicării principiului ocrotirii bunei-credințe și a adagiului error communis facit jus.

De asemenea, dispozițiile art. 563 alin. (3) C. civ. actual, consacră principiul reținut și anterior la nivel jurisprudențial și doctrinal conform căruia, "dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut" Această regulă se întemeiază și pe principiul securității circuitului civil, un principiu fundamental, considerat inclusiv la nivelul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind inerent preeminenței dreptului într-un stat de drept.

(ii) Potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.

Astfel, cazul celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros și, de la data când a fost înregistrată cererea de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului real imobiliar respectiv, a trecut un termen de trei ani reprezintă o aplicare a principiului error communis facit jus. Din analiza textului invocat rezultă că termenul de trei ani începe să curgă de la data înregistrării în cartea funciară a primului dobânditor al dreptului a cărui rectificare se cere. Având în vedere toate acestea, la acest moment, când termenul de trei ani s-a împlinit, față de calitatea recurentei de cumpărător de bună-credință și cu titlu oneros și al cărei drept de proprietate este înscris în cartea funciara, este evident că titlul de proprietate al recurentei a devenit incontestabil, nemaiputând fi formulate critici cu privire la valabilitatea sa.

(iii) Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 169/1997. După cum reiese din argumentele invocate de către reclamantă și aspectele reținute de către instanța de apel, pretinsul titlul al reclamantei este constituit în temeiul Legii nr. 18/1991. Deși a reținut incidența acestei legi, instanța de apel a încălcat totuși dispozițiile exprese ale actelor normative care au modificat această lege de reparație și care au stabilit ce se întâmplă în cazul unor transmiteri succesive a dreptului de proprietate și care dintre proprietari este preferat.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 "în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren". Așadar, în ipoteza unor înstrăinări succesive ale unui imobil în privința căruia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, legiuitorul a stabilit în mod expres că este preferabil titlul ultimului proprietar, iar fostul proprietar rămas fără teren - în speță Mun. Piatra-Neamț - se poate îndrepta împotriva celui care a vândut terenul - respectiv SC S.I.E.

SRL pentru a obține prețul actualizat al imobilului. În cazul de față, chiar dacă nu se află cu exactitate în ipoteza descrisă de actul normativ menționat, trebuie avut în vedere principiul de drept aplicabil, respectiv prevalenta cumpărătorului de bună credință asupra proprietarului inițial, principiu derivat din necesitatea unei menținerii unei siguranțe a raporturilor juridice. Însă, în cazul de față cu atât mai mult trebuie aplicat principiul menționat, cu cât titlul autorului său este unul valabil neanulat și care produce efecte în continuare. Așadar, dacă legea stabilește prevalenta proprietarului succesiv al unui imobil asupra proprietarului inițial, chiar dacă titlul antecesorului proprietarului actual a fost anulat, cu atât mai mult va fi aplicabil acest principiu în ipoteza în care titlul proprietarului actual este unul valabil.

De altfel, în același sens este și jurisprudența în materie. Astfel, prin Decizia pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 3501/254/2007, în care s-a reținut că "opțiunea legiuitorului de a-l prefera pe fostul proprietar nu vine în contradicție cu spiritul Legii nr. 18/1991, și anume cu caracterul reparator consacrat de acesta, întrucât, în situația în care restituirea în natură nu mai poate opera, devin aplicabile dispozițiile referitoare la plata prețului actualizat". Pe cale de consecință, prin menținerea hotărârii pronunțate în fond, care conferă preferabilitate reclamantei, în dauna proprietarului ulterior, de bună credință, instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 169/1997.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondat primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 297 raportat la art. 261 și art. 137 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare. Recurenta susține că instanța de apel ar fi încălcat acest text de lege prin netrimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în condițiile în care prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active și a unei apărări a pârâtei referitoare la aplicarea principiului aparenței în drept.

Ceea ce este esențial pentru aplicarea textului de lege menționat anterior este ca prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Or, în cauză prima instanță a soluționat litigiul pe fond, iar nu în temeiul unei excepții, astfel că nu este îndeplinită situația premisă pentru aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, chiar dacă s-ar admite că instanța nu ar fi analizat anumite apărări ale pârâtului, inclusiv excepții invocate de către acesta. Atâta timp cât prima instanță a intrat în cercetarea fondului, eventualele apărări pretins neanalizate vor putea fi valorificate în apel, cale de atac devolutivă, în care partea are posibilitatea să își formuleze apărările cu privire la problema de drept pusă în discuție.

Rațiunea este dată tocmai de faptul că vătămarea poate fi acoperită în fața instanței de apel, corelată cu necesitatea respectării în același timp a principului celerității soluționării cauzei. De altfel, așa cum corect a reținut instanța de apel, prima instanță a analizat calitatea procesuală activă a reclamantei, care în cadrul unei acțiuni în revendicare privește dovedirea calității de proprietar a imobilului, și argumentele pârâtului în susținerea preferabilității titlului său ca urmare a aplicării principiului aparenței în drept, chiar dacă nu a menționat expres netemeinicia excepției și neîndeplinirea condiției privind inexistența erorii comune și invincibile. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale active sub două aspecte, și anume faptul că titlul reclamantului nu privește imobilul aflat în posesia pârâtului și că reclamantul nu ar avea un titlu valabil cu privire la imobilul revendicat.

În ceea ce privește primul aspect, prin care se susține faptul că titlul de proprietate al reclamantei privește un teren situat în str. G.N.D. nr. 191, în timp ce titlul de proprietate al recurentei privește un teren situat în str. G.N.D. nr. 1, este de reținut că în fața instanțelor de fond s-a administrat proba cu expertiză, alături de cea cu înscrisuri. Instanța de apel în urma coroborării probelor administrate a ajuns la concluzia că "așa cum rezultă din concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, înscrisurile de la dosar, inclusiv dispozitivul nr. 857 din 01 martie 2006 pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț (ds. 6886/279/2007 a Judecătoriei Piatra-Neamț) suntem în prezența unei erori materiale strecurată în H.C.L.

313/2005, iar imobilul inventariat și care face obiectul revendicării este situat la nr. 1 din str. G.N.D. și nu la nr. 191, eroarea datorându-se numerotării anterioare schimbării denumirii străzii, când avea numele str. V. și nr. 191." În recurs, potrivit art. 304 partea introductivă C. proc. civ. nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, astfel că nu se poate solicita instanței de recurs să reinterpreteze probele administrate în fața instanțelor de fond în vederea stabilirii unei alte situații de fapt. Referitor la al doilea aspect prin care se susține faptul că reclamantul nu ar avea un titlu valabil cu privire la imobilul revendicat, prin raportare la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Înalta Curte a reținut că, deși în aparență acest motiv de recurs ar viza nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate acesta privește tot temeinicia hotărârii.

Prezentul litigiu, care a fost început în 2007, inițial în contradictoriu cu autoarea recurentei, nu are ca obiect anularea actului invocat de către reclamant în susținerea dreptului său de proprietate, H.C.L. nr. 313/2005, prin care acest teren a fost cuprins în inventarul reclamantei, pentru a se verifica dacă acest act a fost emis cu respectarea sau nu a prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care se referă la situația terenurilor aflate în proprietatea statului și în administrarea comunelor, orașelor și municipiilor la data intrării în vigoare a legii. Pe de altă parte, interpretând probele aflate la dosar instanța de apel a ajuns la concluzia că terenul în litigiu a fost anterior anului 1989 în proprietatea statului și în administrarea municipiului Piatra-Neamț, iar reinterpretarea acestor probe nu poate fi făcută în recurs, pentru considerentele expuse mai sus.

Este de asemenea de reținut că potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară. Este nefondat al treilea motiv de recurs prin care se susține încălcarea principiului proprietății aparente, dedus din faptul că la încheierea contractului prin care a cumpărat imobilul în litigiu s-a bazat pe înscrierile din cartea funciară și hotărârea judecătorească prin care se constata intervenirea vânzării-cumpărării acestui imobil între SC S.I.E. SRL și SC R.C. SA, de la care l-a cumpărat ulterior antecesorul său. În ceea ce privește încălcarea principiului proprietății aparente prin hotărârea atacată, recurenta critică faptul că instanța de apel nu a acordat prevalență titlului său de proprietate, raportat la faptul că s-a bazat pe înscrierea în cartea funciară, în temeiul unei hotărâri judecătorești, a dreptului SC R.C.

SA, autorul antecesorului său. Dreptul de proprietate al SC R.C. SA asupra imobilului în cauză a fost înscris în cartea funciară la 25 mai 2006, în urma pronunțării Sentinței civile nr. 857 din 1 martie 2006, prin care s-a constatat intervenită vânzarea imobilului, vânzător fiind SC S.I.E. SRL, care nu avea nici un titlu de proprietate asupra acestui imobil. Recurentul susține că atâta timp cât înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești nu ar fi avut nicio obligație să verifice titlul proprietarului anterior. În regimul cărții funciare din 2006, înscrierea în cartea funciară, în partea teritoriului în care se afla imobilul în cauză, nu avea caracter constitutiv de drepturi, ca atare, un cumpărător nu se putea baza exclusiv pe înscrierile în cartea funciară, trebuind să verifice actele de proprietate ale vânzătorilor anteriori.

Sentința civilă nr. 857 din 1 martie 2006 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul din prezentul litigiu și astfel nu îi este opozabilă. Raportat la persoanele cărora hotărârea nu le este opozabilă, aceasta nu are putere de lucru judecat, ci valoare de act autentic, împotriva căruia se poate face proba contrară. Hotărârea judecătorească în calitatea sa de înscris autentic face dovadă până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale a le judecătorului. Înscrierea în fals în acest caz privește falsul intelectual, adică falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu știință, de a insera unele date sau împrejurări.

Nu acesta este cazul de față, unde recurentul nu pretinde că hotărârea este falsă în ceea ce privește constatările personale ale judecătorului, ci că există probe care fac dovada contrară celor reținute în acea hotărâre. Nefiind parte în acea cauză nu a avut posibilitatea să le aducă la cunoștința instanței. Obiectul litigiului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 857 din 1 martie 2006 a fost acela al pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare a imobilului între cele două societăți comerciale, iar nu de a atesta dreptul de proprietate al SC S.I.E. SRL asupra imobilului, aceasta trebuind să facă dovada dreptului său printr-un act translativ de proprietate anterior pronunțării acestei sentințe.

Atâta timp cât hotărârea judecătorească nu reprezenta un titlu originar de proprietate ci constată doar intervenirea unei vânzări-cumpărări, recurenta trebuia să verifice existența titlului de proprietate al SC S.I.E. SRL asupra imobilului, mai ales că ar fi trebuit să aibă anumite dubii deduse din frecvența încheierii contractelor succesive cu privire la acest imobil într-o perioadă relativ scurtă. Acesta este motivul pentru care nu se poate reține existența în persoana recurentei a erorii comune și invincibile, una dintre condițiile cumulative ale operării principiului proprietății aparente, motiv pentru care nu se poate reține nici încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Condiția bunei credințe, ca element al principiului proprietății aparente, a fost reținută ca îndeplinită de către instanțele de fond astfel că nu se impune reținerea unor argumente suplimentare în analiza recursului sub acest aspect. Astfel, faptul că litigiul de față, început în 2007, nu a fost înscris în cartea funciară reprezintă un element al bunei credințe, dar nu este suficient pentru a fundamenta existența erorii comune și invincibile, atâta timp cât nu exista obligația notării litigiului în cartea funciară, conform art. 26 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 7/1996, și, ca atare, nici sancțiunea pierderii preferabilității dreptului în favoarea celor care au dobândit ulterior eventuale drepturi cu privire la imobil.

Referirile la art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 și art. 563 alin. (3) din noul C. civ. sunt nerelevante întrucât aceste texte de lege nu sunt aplicabile prezentului litigiu, material, primul și temporal, cel de-al doilea. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține încălcarea art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, sunt de reținut următoarele. Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996 forma în vigoare la 25 mai 2006, când a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al SC R.C.

SA în urma pronunțării Sentinței civile nr. 857 din 1 martie 2006, "acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris." Prezenta acțiune în revendicare a fost începută în 2007 fiind formulată împotriva SC S.V.

SRL. Întrucât în timpul desfășurării acestui proces, la 13 februarie 2009, recurenta SC P. SA a cumpărat imobilul în cauză, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul introducerii acesteia în cauză în calitate de pârât. După cum se poate observa, obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă acțiunea în rectificarea cărții funciare, astfel că textul de lege menționat anterior nu e